La apogeul carierei, Charlie Chaplin a cunoscut succesul în lumea întreagă. Era invitat pretutindeni, a întâlnit mari personalităţi ale lumii politice şi artistice, s-a împrietenit cu Einstein şi George Bernard Shaw, cu H. O. Wells şi Anna Pavlova. În fragmentul următor reproducem câteva relatări ale lui Charlot despre întâlnirile cu personalităţile epocii sale.
“Pe Einstein l-am întâlnit pentru prima dată în 1926, când a venit în California pentru o serie de conferinţe. Savanţii și filozofii sunt pentru mine romancieri sublimi care-ţi canalizează pasiunile într-o altă direcţie. Teoria aceasta se potrivea foarte bine personalităţii lui Einstein. Era tipul unui german din Alpi, în sensul cel mai amical al termenului, jovial și prietenos. În pofida manierelor sale calme și blânde, simţeam că dedesubt se ascunde un temperament extrem de emotiv și că de acolo se trăgea extraordinara lui energie intelectuală.
Doamna Einstein mi-a povestit ce s-a petrecut în dimineața în care soțul ei a conceput teoria relativității.
Profesorul coborâse, ca de obicei, în halat, pentru a-și lua micul dejun, dar de fapt nu mâncă nimic.
— Am văzut că ceva nu e în regulă și l-am întrebat ce-l preocupă. „Draga mea, mi-a spus el, mi-a venit o idee minunată”. După ce și-a băut cafeaua s-a dus la pian și a început să cânte. Din timp în timp se oprea, mâzgălea câteva notiţe, apoi repeta: „Am o idee minunată, o idee magnifică!” I-am spus: „Pentru Dumnezeu, spune-mi și mie despre ce e vorba, nu mă lăsa astfel în suspensie”. Mi-a răspuns: „Este dificil, mai trebuie încă s-o pun la punct”.
Ea mi-a povestit că savantul a continuat să cânte la pian şi să ia notiţe timp de aproximativ o jumătate de oră, apoi s-a urcat în biroul lui, spunându-i că nu vrea să fie deranjat şi că va rămâne acolo timp de două săptămâni.
„În fiecare zi îi aduceam de mâncare, spuse ea. Seara se plimba ca să facă puţină mişcare, apoi își continua lucrul”.
„În cele din urmă, reluă ea, a coborât din birou foarte palid”.
„Iată, mi-a spus el punând pe masă cu un aer plictisit două foi de hârtie. Aceasta este teoria relativităţii”.
Doctorul Reynolds, pe care-l invitasem în seara aceea întrucât avea unele noţiuni de fizică, l-a întrebat în timpul cinei pe profesor dacă citise vreodată „Experiments with Time”.
Einstein a făcut semn că nu.
— Există acolo o teorie interesantă asupra dimensiunilor, a spus Reynolds pe un ton lejer. Un fel de… (șovăi puţin) un fel de expansiune a unei dimensiuni.
Einstein se întoarse spre mine şi îmi şopti cu malițiozitate:
— Expansiunea unei dimensiuni, was ist das?
După aceasta, Reynolds n-a mai vorbit despre dimensiuni și l-a întrebat pe Einstein ce crede despre fantome. Einstein mărturisi că nu văzuse niciodată așa ceva, adăugând:
— Când douăsprezece persoane diferite vor fi asistat concomitent la același fenomen, atunci voi putea crede în aceasta, a spus el, surâzând…
L-am întrebat, de asemenea, dacă teoria relativității este în contradicție cu concepția lui Newton.
— Dimpotrivă, spuse el, este o extindere a acesteia.
În timpul cinei i-am mărturisit doamnei Einstein că, după premiera viitorului meu film, am de gând să vin în Europa.
— Atunci trebuie să veniți să ne vedeți la Berlin, spuse ea. N-avem casă mare, profesorul nu este bogat…
Mai târziu, când am fost la Berlin, i-am vizitat în micul lor apartament modest. Te-ai fi putut crede în cartierul Bronx cu salonul sufrageric și vechile covoare uzate. Mobila cea mai somptuoasă era un pian negru pe care făcuse primele notiţe istorice despre cea de-a patra dimensiune. Deseori m-am întrebat ce s-a făcut cu acest pian. Poate că se află la Institutul Smithsonian sau la Metropolitan Museum, sau poate că a servit naziştilor ca lemn de foc.
Când teroarea nazistă a cuprins Germania, soţii Einstein s-au refugiat în Statele Unite. Doamna Einstein povestea o anecdotă care ilustrează perfect ignoranţa profesorului în chestiuni băneşti. Chemat la Universitatea din Princeton pentru a ţine cursuri şi întrebat de condiţiile pe care le-ar dori, profesorul a propus o sumă atât de modestă, încât directorii de la Princeton i-au spus că cele cerute de el nu i-ar ajunge pentru a trăi în Statele Unite şi că ar avea nevoie de o sumă cel puţin de trei ori mai mare.
Când soţii Einstein au revenit în California, în 1937, m-au vizitat. £l m-a strâns cu dragoste în braţe şi m-a avertizat că a adus trei muzicanţi.
— Vom cânta pentru voi după masă.
În seara aceea, Einstein a fost unul din executanţii unui cvartet de Mozart. Deşi arcuşul lui nu era prea sigur şi avea o tehnică lipsită de supleţe, cânta totuşi în extaz, cu ochii închişi, legănându-se. Cei trei muzicanţi, care nu erau de fel entuziasmaţi de participarea profesorului, au sugerat, discret, că savantul ar trebui să se odihnească puţin, în timp ce ei vor cânta o altă piesă. Einstein a încuviinţat şi veni alături de noi ca să asculte. Dar după ce au cântat mai multe lucrări, el se întoarse spre mine, şoptindu-mi: „Când voi cânta din nou?“
După plecarea muzicanţilor, doamna Einstein, puţin cam indignată, spuse soţului ei:
— Tu cântai mai bine decât toţi trei la un loc!
…Eisenstein, regizorul rus, a venit la Hollywood cu echipa lui, din care făcea parte Grigori Aleksandrov, precum şi un tânăr englez numit Ivor Montagu, unul din prietenii lui. I-am văzut de multe ori, jucau tenis pe terenul meu şi foarte prost, cel puţin Aleksandrov.
Eisenstein trebuia să facă un film pentru Paramount. Venise înconjurat de gloria „Crucişătorului Potemkin” şi a filmului „Zece zile care au zguduit lumea”. Paramount crezuse că este bine să-l angajeze ca să regizeze un scenariu propriu. Eisenstein a scris un scenariu excelent, „Sutter’s Gold” (Aurul lui Sutter), după un interesant document asupra trecutului Californiei. Nu era niciun fel de propagandă în subiectul acesta, dar cum Eisenstein venea din Rusia, Paramount n-a întârziat să se răzgândească și din proiectul acesta nu s-a ales nimic.
Discutând într-o zi cu el despre comunism, l-am întrebat dacă, după părerea lui, proletarul instruit este, din punct de vedere intellectual, egal cu aristocratul care are în urma lui generaţii de cultură. Cred că a fost surprins de ignoranţa mea. Eisenstein, care era originar dintr-o familie de ingineri, a spus: „O dată cu învăţământul, forţa cerebrală a maselor devine ca un sol îngrăşat din belşug”.
Filmul lui, „Ivan cel Groaznic”, pe care l-am văzut după cel de-al doilea război mondial, constituie pentru mine culmea tuturor filmelor istorice, tratează istoria la modul poetic și acesta este un procedeu excelent…”
*** Fragment din “Istoria vieții mele”, 1964, traducere de AI. loan
Puteți citi și:
Viața lui Charlie Chaplin, micul vagabond crescut la școala săracilor
Dan Ungureanu / December 27, 2022
Waw…nu stiam nimic din toate astea…din pacate nimic…
/