Fiu al Banului Radu Golescu şi frate cu Iordache Golescu, iubitor de literatură şi de folclor, protector al lui Gheorghe Lazăr, Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti-Muscel) s-a născut pe 7 februarie 1777 și a fost printre cei dintâi îndrumător al poporului român.
Împrejurările grele prin care trecea Ţara Românească l-au silit să se exileze de câteva ori, când în Rusia, când în Apus. Dăruit cu spirit de observaţie şi cu o inteligenţă vie, Golescu a acceptat cu entuziasm ideile progresiste ale vremii şi a încercat să le aplice și în Ţara Românească. Boierul din Golești a fondat o societate literară, a tipărit din averea lui, în străinătate, “Fama Lipscăi”, primul periodic românesc, l-a luat sub ocrotire pe Ion Heliade Rădulescu, cel care a publicat la Bucureşti, în 1828, “Curierul Românesc”, primul ziar apărut în ţară, a întemeiat la Goleşti, pe moşia sa şi pe cheltuială proprie, o şcoală la care a primit învăţăcei din toată ţara (1826) şi la care au predat Heliade, Aaron Florian, Eufrosin Poteca.
Pentru trebuinţele şcolii, Dinicu Golescu a scris el însuşi cărţi: “Adunare de pilde bisericeşti şi filosofeşti” (1826, Buda) şi “Elementuri de filosofie morală” (1827). Tot el a publicat o „Adunare de Tractaturi între Înalta Poartă şi Rusia pe seama Valahiei şi Moldaviei”, dar opera de căpetenie a fost “Însemnare a călătoriei mele (1824 – 1826)”, tipărită la Buda în 1826.
În acest volum, boierul descrie cu farmec minunăţiile văzute pe unde a călătorit, în Ardeal, unde a constatat starea superioară a populaţiei faţă de cea din Principate, la Budapesta, unde a fost uimit de mulţimea clădirilor cu caturi; la Viena, Presburg, Karlsbad, Berlin, unde a remarcat portul şi obiceiurile noi, civilizate, în Triest şi Veneţia, unde a rămas consternat în faţa vaporului care merge „cu căldură cu abureală, întocmai ca la cazanul care scoate rachiul”, în oraşele din nordul Italiei, unde s-a extaziat în faţa vestigiilor civilizaţiei romane şi ale Renaşterii.
Pe 5 octombrie 1830, la moartea cărturarului răpus de ciumă în timpul epidemiei ce lovise Bucureștiul, Heliade Rădulescu scria în „Curierul Românesc”:
„Te înalţi, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de faţă şi aici şi înaintea judecăţei cel înfricoşate! Numele tău va fi drag învăţăturii şi celor ce se-adapă de dânsa!”
„Dinicu Golescu”, strigă taxatorul de la S. T. B. Prima stradă ce o cunoaşte provincialul care vine la Bucureşti e frumosul bulevard Dinicu Golescu, care începe de la peronul de ieşire al Gării de Nord şi duce până în Str. Berzei. Pe acest bulevard sunt doar câteva case, restul e ocupat pe o parte de un zid fără sfârşit, iar pe cealaltă de un vast loc viran, unde au fost odată atelierele C. F. R. şi se va construi, poate până în doi ani, cea mai uriaşă clădire din ţară, un zgârie-nori de 80 de metri înălţime, cu 18 etaje, destinate Direcţiunii generale C. F. R.
Trecând într-o zi pe acest bulevard şi văzând impunătoarea statuie a lui Dinicu Golescu, mi-am amintit de o călătorie ce am făcut pe Marea Adriatică, cam la 100 de ani după călătoria lui Dinicu Golescu, tot pe Marea Adriatică şi tot cu vaporul, dar în condiţiuni specifice bieţilor noştri străbunici, atât de entuziasmaţi de minunile tehnicii de atunci. De la Fiume până la Ancona am călătorit pe un vapor mic, cum sunt vasele noastre de curse, de la Galaţi la Vâlcov. Călătoria a ţinut câteva ore, deși vaporul era vechi şi nu făcea prea multe noduri. Pornit din portul Fiume la miezul nopţii, am ajuns la Ancona înainte de răsăritul soarelui.
Cu 100 de ani în urmă, însă, o călătorie de la Trieste la Veneţia (deci un drum cam pe jumătate ca de la Fiume la Ancona) ţinea 40 de ore cu corabia şi 20 ore cu vaporul. Maşina cu aburi de acum un veac zguduia pasagerii atât de tare, încât până şi Marele Logofăt Dinicu Golescu, prim-ministru al Ţării Româneşti, care a avut curiozitatea să plece cu „vaporul”, a trecut prin mari emoţii. Nu de mult, un hidroavion american a străbătut distanţa de la San Francisco la Manila (Insulele Filipine) în 55 de ore, traversând întreaga lărgime a Oceanului Pacific, deci un drum de două ori ca de la New-York la Bucureşti. Ziarele au menţionat abia în câteva rânduri acest record, ce pare de altfel obişnuit generaţiei de la 1936.
Acum un secol, distanţa de 110 km. de la Triest la Veneţia (aproape exact ca drumul pe mare de la Constanţa până la Balcic) de-abia putea fi străbătută în două zile şi în două nopţi. Şi o astfel de călătorie era considerată drept o… performanţă!
Să dăm timpul înapoi cu 111 ani. Suntem în anul 1825. Marele Logofăt al Valahiei îşi „petrece” concediul făcând o călătorie de agrement, cu vaporul, de la Triești (Trieste) până la Veneţia. Iată cum descrie corabia cu aburi şi pânză acest ilustru precursor al popularizării ştiinţei în România:
„Vaporul este o corabie care merge pe mare, cu un meşteşug de foc ce este în cămara corăbiei, iar afară se vede numai un coş de fer, lung ca de 4 stânjeni, prin care iesă fumul, şi două roate mari de fer, întocmai ca roatele de la mori ce umblă pe apă, una de o parte, afară din corabie, şi alta de cealaltă parte, într-o osie de fer, care este mai înaltă decât faţa apei de şase palme.
Roatele intră în apă o parte, şi trei părţi rămân afară. Această osie cu roatele întorcându-se foarte iute goneşte corabia atât de tare încât simte trupul omului cum corabia sparge marea şi roatele lasă în urmă două coade de spumă lungi”.
Acum un secol şi mai bine limba română nu avea cuvinte tehnice şi nici boierii nu se prea pricepeau la fizică, de altfel ca şi boierii de azi. În consecinţă, teoria vaporului, „o corabie care merge cu meşteşug de foc în cămară”, ne pare admirabilă prin simplicitatea ei.
Tare impresionat trebuie să fi fost Golescu văzând nişte coşuri de 4 stânjeni şi mai ales osia cu roate, care „goneşte” corabia de simte omul cum sparge marea, deşi înainta cu o viteză de 5 km. pe oră, viteza unei bărci pe lacul Cişmigiu.
Corabia aceasta nemţească de acum 111 ani, care ar încăpea toată într-un singur coş al vaporului „Normandie”, avea probabil o maşină primitivă de aburi, sistem Newcomen, de câţiva cai putere, dar căpitanul „vaporului” nu permitea nimănui, nici chiar unui prim ministru al Valahiei, să viziteze „cămara cu maşină”, sau sala maşinilor, cum s-ar spune azi.
Drept combustibil se întrebuinţau lemne. Iată ce detalii tehnice ne mai dă Dinicu Golescu:
“…Şi cum ar pune în cuptor un lemn mai mult se duduie toată corabia. Înăuntru, unde este acel meşteşug, nu lasă pe nimeni să bage de seamă, dar după oarece băgare de seamă ce-am putut face, este un cuptor zidit în cămara corăbiei, care are un coş de fer, care este scos din cuptor înspre mecanica ce au, prin care iese căldură cu abureală, întocmai ca la cazanul care scoate rachiul, la care la fund îl arde focul şi capacul strânge lacrima de abureală. Aşa acel abur al coşului mişcă cea dintâi roată, unde sunt roate întreite ca la un ceasornic, şi cea din urmă roată, prin dinţii ei şi prin dinţii ce sunt pe osia de fer suceşte osia dimpreună cu roatele. Şi că aburul este care face cea dintâi mişcare a roţii, de aceea, când dau foc mai mult, prisosindu-se aburul, sileşte toate roatele şi se cutremură toată corabia…”
E surprinzător cum Dinicu Golescu şi-a putut da seama ce e maşina cu vapori fără s-o vadă decât prin crăpătura uşii, când probabil căpitanul dormea. Ne descrie dar mai mult lucrurile externe, coşurile, osia, roţile dinţate. Cât priveşte de modul cum lucrează aburii, ne dă indicaţiuni prea vagi, roatele le compară cu roata morii şi toate detaliile tehnice le concentrează într-un singur cuvânt: „mecanica ce au”.
Forţa de expansiune a vaporilor e numită „căldură cu abureală”. Drept condensator de aburi, marele logofăt explică simplu: „la fund îi arde focul şi capacul strânge lacrima de abureală”.
Funcţionarea nu e complicată: „aburul coşului suceşte osia cu roatele şi corabia se cutremură”. O maşină atât de trepidantă se putea deranja în largul mării. De aceea vaporul avea şi… pânze.
Vaporul putea să consume prea multe lemne, de aceea căpitanul, neamţ econom, mai întrebuinţa şi pânzele când bătea vântul.
„Şi bez acest meşteşug are şi catarguri cu pânze, ca când este vântul spre locul unde va să meagră, întinde pânzele şi mai slăbeşte iuţeala roatelor, împuţinând focul. De la Trieşti şi până la Veneţia sunt 80 de miluri, pe care le ia în 4 miluri, adică în 20 de ceasuri”.
Oricât am critica acest vapor preistoric, cu o viteză de 4 mile pe oră, era totuşi superior unei corăbii, ce făcea abia 2 mile pe oră. Iată dovada făcută de Golescu:
“Când am mers de la Trieşti la Veneţia călătorind cu vaporul, am mers în 20 de ore, iar când m-am întors, vrând să aflu şi drumul ce fac celelalte corăbii, am intrat în corabie, dar mi-am blestemat ceasul întru care am hotărât să am acea băgare de seamă, căci am călătorit până la Trieşti 40 de ceasuri şi în aceasta vreme, nici am mâncat, nici am dormit, ci numai am vărsat şi am plâns ca un copil mic”.
Acum un veac, o corabie făcea 40 de ore de la Veneţia la Triest şi vaporul – 20 de ore. O barcă cu motor tip american poate străbate azi această distanţă într-o singură oră. Progresul de la un secol la altul e prea mare şi e păcat că omul nu poate trăi mai multe veacuri spre a-şi da seama cum se schimbă lucrurile în decursul vremurilor.
Dinicu Golescu, cu toată descrierea stângace a maşinii cu aburi (azi ar fi fost lăsat corigent la Fizică, în clasa lll-a gimnazială, pentru o descriere atât de superficială), a fost totuşi unul din cei mai mari cărturari ai ţării noastre.
El a fost numit, şi cu drept cuvânt, „primul român modern”. A călătorit mult, vizitând Italia, Elveţia, Bavaria, Würtenberg, Baden şi alte ţări din vremea lui. Cunoştea o mulţimea de limbi, între altele franceza, italiana, germana, greaca şi latina. Dornic de-a răspândi cultura şi în judeţul său (era muscelean), în mod desinteresat, din dragoste sinceră pentru ţară, în al cărei viitor de aur credea, a fondat un liceu de băieţi la moşia sa, Goleşti (54 km. de Câmpulung), unde a chemat ca profesor pe vestitul savant ardelean Aaron Florian, care a rămas uimit de erudiţia boierului valah. La altă moşie a înfiinţat un pension pentru fete. Impresiile de călătorie în Europa le-a tipărit în anul 1826, într-o carte intitulată „Însemnarea călătoriei mele Constantin Radovici din Goleşti”.
A fost prieten cu Ion Heliade Rădulescu, înfiinţând împreună o societate literară. Dinicu Golescu însă trebuie să fie numit și „primul român care a călătorit cu vaporul”.
*** L. Florin, Realitatea Ilustrată, 1936
