Sâmbăta Morților este mai mult decât un simplu obicei religios, este o tradiție ce a reușit, în timp, să îmbine solemnitatea pomenirii celor trecuți în neființă cu energia sărbătorilor populare.
Așa a apărut, de exemplu, celebrul iarmaroc al Moșilor din București, un loc în care dorința de a-i omagia pe cei dispăruți s-a transformat într-o formă de celebrare a vieții, pentru că, la fel ca și în alte ritualuri, oamenii au încercat să îmblânzească ideea dispariției și să îi dea o notă de speranță și bucurie.
Locul Târgului Moșilor din Capitală a fost ales, se spune, de Mircea cel Bătrân, pentru a sluji uriașul parastas pentru oștenii săi căzuți în lupte, păstrându-se inițial doar ziua de deschidere, Joia Moșilor. Ionescu Gion, în „Istoria Bucureștilor”, ne dă această indicație atunci când amintește de „Podul Târgului de Afară”, cum se numea odinioară Calea Moșilor, zona care se întindea până la Obor și dincolo, pe câmpul care a primit același nume.
Sâmbăta Morților, o datină comună a Bisericii Catolice și a celei Ortodoxe, a fost timp de sute de ani zi de pomană, în care se împărțeau străchini, colaci, colivă, lumânări de ceară, orez cu lapte și cireșe legate în buchețele.
Pe vremuri, nunțile sărmanilor țineau o zi, la oamenii cu stare ținea trei zile sau mai mult, iar nunțile domnești durau săptămâni întregi. Ziua pomenilor – după modelul nunților – s-a prelungit, astfel locul unde se oficiau odinioară parastase colective și unde împărțea voievodul milostenie a devenit treptat loc de iarmaroc și de veselie.
Câmpul pe care se întindea Târgul Moșilor a fost frecventat intens încă din secolul al XVI-lea. Loc de întâlnire pentru cei care intrau și ieșeau din cetatea risipită pe malurile Dâmboviței, aici se făceau execuțiile, osândiții fiind târâți cu „cartea de osândă” legată de gât, purtați pe un măgar, tot aici apăreau cei cu nasul ciuntit, și tot în acest loc se adunau țăranii veniți din satele lor după târguieli, alături de toată adunătura de haimanale care umplea cârciumile din zonă.
Însuși domnul țării venea la Moși de Sâmbăta Morților să vadă cum merg treburile, să-și ia el sau jupânițele cele trebuincioase pentru Curtea Domnească, să primească jalbe sau să împartă dreptate. Mai ales în zilele când se milostivea Măria Sa să vină în mijlocul prostimii, ca să-l cunoască tot românul, era lume câtă frunză și iarbă, spun cronicile. La intrarea în târg se ridica un foișor, domnitorul se urca în acest turn cu cârdul boierilor după el, iar în față se ridicau atâtea spânzurători câți tâlhari se făcuseră nevrednici de mila sa, „să simtă tot românul și să povestească unde s-o duce cine este domn și cum știe să împartă dreptate și să fie de exemplu pedeapsa lui pentru toată țara…”
Obiceiul a fost perpetuat și de suveranii României, arhivele păstrând relatări și fotografii despre vizitele pe care regele Ferdinand, regina Maria și vlăstarele lor le-au făcut în târgul organizat pentru Sâmbăta Morților.
“Câmpul Moșilor este un pământ frământat de copite, ciubote, opinci și picioare desculțe, de atâtea puhoaie de oameni care s-au revărsat acolo. Acolo a înflorit – dacă se poate spune așa – Orientul în toată spurcăciunea sa pitorească, în toată sălbăticia sa fermecătoare. În Câmpul Moșilor, viața – n-am zis traiul – a fost întotdeauna ieftină. Mulțimea a curs într-un ritm de veșnicie, fără a ține prea mult seamă de pravile și autorități. Acolo au domnit patimi, nu pasiuni. Puhoaie de oameni și vite, de tirani și fiare s-au ciocnit în matca Târgului Moșilor și s-au retras fără să lase urme vizibile. Au trăit sub imperiul spaimei și al provizoratului, apoi s-au scurs prin pâlnia timpului în necunoscut. De aceea, din toată zarva trecută, din toată învălmășeala de seminții și rase care s-au zbenguit pe aici, n-au prea rămas vestigii…”, nota scriitorul și gazetarul Ion Călugăru în ziarul Vremea din mai 1937, continuând:
“Târgul Moșilor fuge de trecutul său rău famat. Arena spaimei a fost transformată într-o arenă a veseliei și a distracției. Generații de bucureșteni – boieri, slujbași, negustori, popor de toate felurile – au petrecut de-a valma cu golanii și țiganii, timp de două luni pe an: mai și iunie.
Până acum zece ani, distracțiile și pompa sărbătorilor nu se schimbau de la un an la altul. Schimbările, când aveau loc, treceau neobservate, fiind discrete, realizate cu mijloace puține, grație unei inițiative mai curând individuale.
Până ce a pătruns, ca un cal troian, ostrovul de mașinism numit „Luna-Park”, unde un montagne-russe scutură văzduhul cu huruitul său de mașină de cusut…
În jurul străvechii zile de Sâmbăta Morților s-au țesut tradițiile specifice tuturor iarmarocurilor, de bună seamă. Dar neguțătorii, cu spiritul lor întreprinzător, se făceau pe fiecare an și managerii scornirilor celor mai noi. Ei prezentau, cu naivitate, un almanah ilustrat și viu al vieții omenești. Moșii erau un uriaș local de distracție, dar și o prelegere tehnică, cu ilustrații. Iarmarocul este mai sensibil la noutățile care se pun în circulație.
Pentru că negustorimea iarmarocului, alcătuită din oameni care au antenele întinse spre aventură și nu iubesc stabilitatea bătrânească, negociază nu numai oamenilor, obiecte, ci și sufletele. Neguțătorimea iarmarocului este silită să vândă surprize, iluzii și vise. De aceea, comerțul ei, pus pe temelia unei tradiții religioase care se cerea și tehnic exploatată, a trebuit să țină seamă de prefacerile timpului, de prefacerile istorice pe care le-a suferit populația de șesul dunătrean. Acei neguțători de sezon, disprețuiți pentru instabilitatea lor, prefăcuseră, cu și fără voia lor, Târgul Moșilor într-o ciudată Universitate populară, într-o Academie progresistă pentru adulți.
Pornind de la Sâmbăta Morților, startul unei zile de pomenire a celor dispăruți, ei au fost siliți să pună pe undița lor mereu altă momeală pentru mușterii vârstnici și nevârstnici și mai cu seamă pentru mușteriii care se lasă surprinși cu greutate… Firmele și le botezau cu nume de localități și oameni care s-au ilustrat în Războiul Independenței, iar textul pe care-l debitau ca să atragă mușteriul, era punctat cu epigrame și cuvinte din ce în ce mai radicale.
Cum descinzi din tramvai – din oricare tramvai care te duce la Moși – dai de cârciumi. Cârciuma este instituție pe care n-au clintit-o din loc timpurile; singura trăsătură de unire între preistoria câmpului de execuții și parastas colectiv, între istoria sa recentă și prezent. Neguțătorii care au deprins să mănânce cu furculița, slujbașii, care sunt și astăzi un fel de aristocrație autohtonă, ca și țiganii care târcolesc mesele se întâlnesc în aceste cârciumi ca în veacurile trecute. Oamenii nu s-au schimbat. Doar dacă au lepădat, unii, ceva din smerenia trecută, odată cu portul oriental, ca să-și complice, în schimb, existența cu alte ticuri. Pâine, rachiu, țuică și vin abundă în gura Oborului, ca să se sature o țară întreagă. Și dacă intri în vorbă cu oricare din cheflii – fără a intra chiar în relații prea strânse de prietenie, – profesioniști sau diletanți care populează cârciumile din gura Oborului, fii încredințat că, de nu vei fi ospătat, vei pleca acasă beat criță. Cârciuma și dărnicia omului la chef, dărnicie limitată la „băutură” — este o valoare permanentă pe care o confirmă cu autoritatea sa, fiecare veac. Și între aceste cârciumi, ca un fel de bazin ostrov, zace Câmpul Moșilor”. (Ion Călugăru, Târgul Moșilor, Vremea, mai, 1937)
De la pomenirile de iarnă până la cele din toamnă, au fost identificate pe teritoriul locuit de români peste 20 de prăznuiri ale Moșilor, după cum arată cercetările efectuate de Simion Florea Marian, în volumul „Sărbătorile la români”, C. Rădulescu-Codin și D. Mihalache în “Sărbătorile poporului” sau Tudor Pamfile, în „Sărbătorile de vară la români”. Pomenirea sau Sâmbăta morților s-a substituit, în mare măsură, Moșilor din calendarul popular.
Celebrarea a fost introdusă progresiv în rândul sărbătorilor mobile, păstrând însă o ordine strictă: după Moșii de iarnă urmau Moșii de Florii, apoi Moșii de Joimari din Săptămâna Mare, pe urmă Moșii de primăvară sau de Ispas (Înălțarea Domnului). Veneau apoi Moșii de vară, de obicei în luna iunie, și, în cele din urmă, Moșii de toamnă, în sâmbăta de dinaintea lui Sâmedru. S-au mai înregistrat cu dată fixă Moșii de Simți, în ziua de 9 martie, în Mehedinți și Gorj, când copiii care-i simbolizau pe „moși” băteau cu niște toiege în pământ și ziceau: „Tună (intră) ger și ieși căldură pe la noi pe bătătură”, invocând cu aceste cuvinte magice sosirea primăverii.
În sâmbăta din ajunul Rusaliilor, cunoscută în tradiția populară drept Moșii de vară sau Sâmbăta Morților, credincioșii se reunesc la biserică aducând colivă, colaci și alte alimente gătite care sunt binecuvântate, apoi împărțite atât persoanelor nevoiașe, cât și rudelor sau vecinilor. După încheierea slujbei religioase, în multe zone se păstrează obiceiul deplasării în procesiune spre cimitir, unde preotul oficiază o scurtă pomenire, femeile aprind lumânări în cele patru colțuri ale mormântului, iar crucea este stropită cu vin.
Pomenile sunt oferite în vase de lut, porțelan sau lemn, iar mâncarea trebuie să fie caldă în momentul împărțirii, deoarece, potrivit unei credințe populare, mirosul bucatelor fierbinți ar avea puterea de a ajunge la sufletele celor pomeniți. Alături de colivă, colaci, vin și cireșe, în unele zone se oferă ceapă verde sau usturoi, elemente considerate purtătoare de fertilitate și prosperitate în gospodărie.
Această zi este guvernată și de o serie de interdicții menite să protejeze echilibrul simbolic dintre lumea viilor și cea a morților. Se spune, de exemplu, că este necuviincios să se părăsească biserica înainte de finalizarea Sfintei Liturghii, întrucât rugăciunile și pomenirile își pierd eficiența spirituală, că este interzisă orice formă de conflict sau ceartă, iar femeile văduve trebuie să aibă toată ziua capul acoperit, ca semn de respect față de cei morți.
Activitățile casnice sunt, de asemenea, limitate: nu se face curățenie, nu se folosește mătura, fiindcă, potrivit unei credințe arhaice, praful ridicat ar putea ajunge în ochii celor morți. Gunoiul nu se aruncă, pentru a nu “murdări” simbolic hrana celor din lumea de dincolo. Se evită, de asemenea, vizitarea fântânilor sau a răscrucilor de drumuri izolate, locuri considerate a fi traversate de spirite rătăcitoare. De asemenea, este recomandat ca treburile gospodărești să fie amânate până după-amiază, pentru a nu atrage „amorțirea mâinilor”, interpretată ca o formă de pedeapsă simbolică venită din lumea de dincolo.
