În perioada medievală, domnitorii Moldovei și ai Țării Românești își trimiteau adesea fiii în Imperiul Otoman, ca formă de garanție a loialității față de Înalta Poartă.
Această practică, cunoscută sub numele de „chezășie”, este considerată astăzi barbară, însă la vremea respectivă reflecta complexitatea relațiilor diplomatice din regiune.
Începând cu secolul al XV-lea, domnitorii care doreau să obțină sau să-și mențină tronul acceptau fără ezitare această condiție impusă de Poartă. Deși uneori era prezentată drept un gest de curtoazie sau bunăvoință, în realitate, chezășia era o obligație nenegociabilă. Refuzul de a trimite un ostatic din propria familie era interpretat ca un act de nesupunere și putea atrage măsuri drastice, inclusiv înlăturarea de pe tron.
Copiii domnilor trimiși în Imperiul Otoman au fost, de regulă, tratați cu respectul cuvenit rangului pe care îl aveau și au beneficiat de o educație aleasă, fiind instruiți în limba turcă, în religia islamică și în artele militare. Erau pregătiți pentru a servi în administrația otomană sau pentru a fi reinstalați pe tronurile părintești în condiții favorabile pentru Poartă, dar viața lor era adesea marcată de incertitudini și de presiuni politice.
Beizadelele trăiau în Palatul Topkapı sau în reședințe supravegheate, precum Vlah Serai și Bogdan Serai, palatele gospodarilor Munteniei și, respectiv, ai Moldovei, nu erau liberi, dar nici tratați ca prizonierii comuni și de multe ori erau convertiți forțat la islam. Așa a fost cazul lui Mihnea Turcitul, fiul lui Alexandru al II-lea Mircea, care a fost trimis în Imperiul Otoman în 1574, a fost convertit și educat la Istanbul și a revenit ca domn în Țara Românească în mai multe rânduri, ca marionetă a Porții.
Un alt exemplu notabil este Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, care a fost trimis în copilărie ca ostatic, a fost convertit la mahomedanism și educat la curtea sultanului și, de asemenea, reinstalat ca domnitor în Țara Românească de mai multe ori, în perioada 1462–1475, devenind un instrument politic al marelui vizir.
Iliaș Rareș, fiul mai mare al lui Petru Rareș și al Doamnei Elena a fost timp de doi ani (1544 – 1546) ostatic la Constantinopol, cum fusese și tatăl său în tinerețe.
„De unde i-a putut veni, în scurtul timp de doi ani, dragostea ce prinsese de turci, nu putem ști. El se întoarse la Iași cu o ceată de mahomedani după el, bărbați și femei, cu care, după vorbele cronicei, ziua se dezmierda, iar noaptea cu turcoaice petrecând, de obiceiuri creștinești s-a depărtat. Și mai zic Letopiseții că altfel părea blând și milostiv, dar din afară se vedea pom înflorit și dinăuntru, lac împuțit!
După patru ani de destrăbălată viață și nedemnă domnie, abdică de bună voie și, trecând coroana fratelui său, Ștefan, plecă la Stambul pentru a se turci. Și în ce fel! A luat crucea lui Isus, de trei ori a scuipat-o, de trei ori a călcat-o în picioare și-apoi, cerând să i se dea Coranul, l-a sărutat. Numele lui cel nou a fost Mehmed, iar în istorie a rămas legată de făptura lui porecla de Turcitul, Iliaș Turcitul. De altfel, a murit curând, exilat fiind la Brusa, în Asia Mică”, după cum ne spune C. Gane în “Trecute vieți de doamne și domnițe” (Editura Ziarului Universul, 1933).
În aceeași situație ingrată a fost și Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare și al Evdochiei de Kiev, prima soție a domnitorului. În 1484, după ce otomanii au cucerit Cetatea Albă și Chilia, Ștefan cel Mare a fost nevoit să accepte o pace cu Înalta Poarta și, ca parte a acestei înțelegeri, și-a trimis propriul fiu, care avea doar 24 de ani, la Istanbul, în calitate de chezaș, pentru a garanta respectarea tratatului și plata tributului.
Decizia nu a fost una de curtoazie, ci o constrângere diplomatică clară, impusă în urma presiunilor militare ale turcilor și, în același timp, o dovadă a echilibrului precar în relațiile externe.
Întors în Moldova în 1490, tânărul a fost menționat oficial un an mai târziu ca asociat la domnie, a fost asociat la domnie în jurul vârstei de 30 de ani, un gest de asemenea frecvent practicat de domnitorii medievali pentru a asigura o succesiune stabilă. Alexandru a murit însă subit în 1496, cu puțin timp înaintea tatălui său. Unii istorici au speculat că perioada petrecută la Constantinopol l-ar fi afectat din punct de vedere psihologic, dar nu există dovezi directe care să susțină aceste afirmații.
Soarta ostaticilor varia în funcție de contextul politic. Unii dintre ei reușeau să revină în țară și să preia tronul, devenind domnitori loiali Porții, alții rămâneau în serviciul Imperiului Otoman, ocupând funcții importante în administrație sau în armată, dar au existat și cazuri în care fiii domnitorilor erau executați sau ținuți în detenție pe termen nelimitat, în funcție de evoluția relațiilor cu principatele.
Cazurile acestea sunt emblematice pentru contextul diplomatic al perioadei medievale, iar trimiterea propriilor copii ca ostatici nu este văzută de istorici ca un semn de slăbiciune, ci de realism politic.
