Depărățeanu, poetul-subprefect, a rămas în istorie cu un singur poem

Alexandru Depărățeanu s-a născut la Roşiorii de Vede pe 25 februarie 1834 (există surse care menționează ca an al nașterii 1835) și a rămas în istoria literaturii datorită unui singur poem, „Vara la țară”, care a fost publicată postum.

“Strănepotul lui Stancu Căpitanul din Stârcii Argeşului, nepotul lui Sandu sluger menţionat în catagrafia muntenească de la 1829 şi condicar la isprăvnicia din Roşiorii-de-Vede, Alexandru Deparăţeanu, care avea să intre pe jumătate în uitare şi pe jumătate în literatura română, unde praful şi indiferenţa l-au ucis şi îngropat a doua oară, este fiul lui Petru Depărăţeanu-orbul. Nu se poate preciza de unde vine numele de familie al Depărăţenilor, unii cred că lui Sandu, fiind inginer hotarnic, i se mai spunea şi Căpăţână, fiindcă era foarte inteligent, şi deci, ocupându-se cu „depararea”, numele de Depărăţeanu s-ar trage din acest obicei care cerea ca, atunci când marchează un nou hotar, să fie bătuţi bine nişte copii care, în felul acesta, vor ţine minte spunând şi la alţii unde s-au pus pietrele hotărniciei. Fapt este că numele Depărăţeanu începe să figureze cu slugerul Sandu, şi asta ne e suficient, indiferent dacă el a dat sau a luat, ca proprietar, numele moşiei Depăraţi”, scria Petru Manoliu despre originea scriitorului.

Despre tinerețea lui aflăm informații din revista Literatură și artă română:

“Mulţumirile cele mai adânci şi mai neşterse le gustă la moşia familiei sale, Depăraţi, aşezată pe valea râului Teleorman. Nimic mai frumos decât priveliştea ce înfăţişează această vale, cu pământul ei puţin accidentat, cu dumbrăvile sale răcoroase, cu boschetele ei de sălcii şi de arbori roditori. Depăraţi, ca şi alte sate vecine, stau pe povârnişul dealurilor, din ale căror coaste se ivesc izvoare limpezi, umbrite de vii şi de salcâmi care dau peisagiului ceva transparent şi aerian. Prin frunzele lor, paseri cu glasuri felurite înveselesc natura şi măresc frumuseţea locului. Pe ici pe colea se întind codri seculari, cu umbra lor adâncă şi cu cărări şerpuitoare pe sub poalele lor. Aceste crânguri pline de poezie inspirară pe Depărăţeanu încă din copilărie, pe când imaginaţia lui vedea într-însele pe Haiduc răzbunându-se asupra ciocoiului, după cum era spiritul romantic de pe atunci, — şi până la moarte, care îl surprinse cu cea mai frumoasă bucată din poeziile lui, “Vara la Ţară”, abia sfârşită”.

*** A. Marian, “Literatură și artă română”, 1904

În 1856, după ce a încheiat studiile elementare şi probabil Liceul Sf. Sava, singura şcoală secundară de la acea vreme, Depărățeanu a plecat la Paris, unde a petrecut trei ani de zile audiind cursuri de drept și litere, fără a da însă vreun examen de licență pentru a obține un titlu universitar. A călătorit apoi în Spania, Franța, Italia şi Germania şi s-a întors în țară la sfârşitul anului 1858, locuind o vreme în târgul natal.

“Chipul lui palid, puţin prelung şi slab, cu trăsături vii şi frumoase, cu ochii albaştri închis, cu gene lungi, talia subţire şi înaltă, cu părul castaniu pe care-l purta lung în tinereţe, după moda romantică, îl făcea să fie atrăgător şi simpatic. În ţară, el se arătă de un democratism intransigent, vrăjmaş neîmpăcat al amintirilor şi rămăşiţelor fanariote, aderent înfocat al Revoluţiei franceze şi campion al principiilor Revoluţiei noastre de la 48, înscris în Partidul Liberal cu tot avântul şi zelul unui neofit, îl vedem, sub ministerul lui Nicolae Golescu din 1860, ca subprefect, post în care s-ar părea că a dat dovezi de prea multă ardoare administrativă, deoarece unii din cetăţenii judeţului s-au plâns de el în mod public. Depărățeanu a publicat în ziarul Naţionalul mai multe articole despre instrucţia publică, iar în 1861 s-a retras din scena publică spre a se consacra literaturii”, scria despre scriitor aceeași publicație.

În 1864, Alexandru Depărățeanu a publicat în foileton în ziarul “Buciumul”, redactat de Cezar Boliac, drama sa în 5 acte în versuri, “Grigore Vodă”. Bolliac consemna despre întâlnirea cu tânărul scriitor: „Am avut fericirea să cunoaştem mai de aproape pe acest june cu fruntea lată şi cu inima fierbinte, auzindu-l adesea vorbind despre ţărani, despre asupririle ce li se fac şi despre ignoranţa lor.

– De ce nu te faci subprefect?, i-am zis odată, pentru că, după părerea noastră, subprefectul este cel ce pune mâna de-a dreptul la civilizaţiunea ţăranului.

– O să mă fac, ne răspunse, şi peste puţin timp aflarăm că d. Depărăţeanu este subprefect în districtul Teleorman.

În acea periodă, lui Alexandru Depărăţeanu i-a fost solicitată o informare despre seceta care bântuia ţara. Ministrul de Interne ceruse prefecţilor rapoarte amănunţite asupra ploilor căzute în judeţe, precum şi despre starea semănăturilor de toamnă, dar Depărăţeanu a uitat să raporteze. A urmat o nouă adresă, iar poetul a răspuns în felul următor:

În trecuta săptămână

Starea vremii a fost bună

De la 5 şi pân’la 10

A plouat o ploaie rece,

Iar de-aici pân’ la finit

A tot nins necontenit.

La alegerile din 24 noiembrie 1864, Depărățeanu a fost ales deputat al colegiului Teleorman, dar câteva luni mai târziu, pe 11 ianuarie 1865, a încetat din viață subit, la doar 31 de ani, în timp ce se afla în camera sa de hotel din Bucureşti. Trupul neînsuflețit al poetului a fost înmormântat la moşia familiei de la Depăraţi.

“Cu Vara la țară va trăi încă numele lui Depărăţeanu în literatura română. Neapărat, o singură poezie e puţin, dar tot e ceva. La câţi dintre cei care au scris stihuri între anii 1830 şi 1860 li se poate citi cu plăcere şi cu emoţie o singură bucată? Vestitul marş al lui Mureşanu este cunoscut numai ca alte şi abia două, cel mult trei din stanţele lui lirice, şi câţi din poeţii noştri actuali care îşi dispută sceptrul său vor avea norocul să mişte măcar cu una din poeziile lor pe nepăsătorii noştri nepoţi şi să le rămână cel puţin câteva din accentele lor până la posteritate?” (A. Marian, 1904)

Locuinţa mea de vară

E la ţară,

Acolo eu voi să mor,

Ca un fluture pe floare,

Beat de soare,

De parfum şi de amor.

Locuinţa mea de vară

E la ţară:

Acolo eu voi să mor,

Ca un fluture pe floare

Beat de soare,

De parfum și de amor.

Acolo e fericirea

Şi iubirea

Timpului patriarhal;

Viața, ce aci s’ascunde,

Curge ’n unde

Curge’n unde de cristal!

Ale soarelui copile,

Dalbe zile

De Cuptor şi Cireşar,

Ca pe nişte surioare

Pe fecioare

Din colibi le chiam’afar’.

Şi ca roiul de albine,

Pe coline

Pe vâlcele, pe câmpii,

Toată ziua mi se ’ncură

Şi murmură

Copilițe şi copii!

Sfânta poezie ’n mantă radiantă

De-alb, de roş şi de azur

Înveștmântă deal şi vale

Câmp şi cale:

Nu lasă nimic obscur!…

Numai vara cerul face

Cu noi pace;

Numai vara ochiul meu

Vede ’n raze şi ’n lumine

Toate pline

De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă

Mi se scaldă,

Ca o nimfă ’n râu divin

De juneţe şi viaţă

Ce-o resfată

Şi-i sărută dalbul sân!

Şi cum undulă pe spate,

Resfirate

Bucle blonde la virgini,

Ca miresele cu mirii,

Când zefirii

Zbor cu ele pe colini. (…)

Puteți citi și:

Maria Cunțan, drama unei poete necunoscute