Maria Cunțan, drama unei poete necunoscute

Maria Cunțan s-a născut la Sibiu pe 7 februarie 1862 și a fost fiica profesorului de muzică bisericească Dimitrie Cunţan. Copilăria şi-a petrecut-o în oraşul natal, “în tovărăşia păpuşilor sau în curtea cu verdeaţă a bisericii din preajma casei părinteşti”, după cum scria revista Transilvania în 1972.

În iunie 1868, la doar 6 ani, a jucat în trupa lui Mihai Pascaly, care se afla în turneu la Sibiu, rolul unui copil într-o piesă tradusă din limba franceză. Cel care i-a şoptit atunci replicile era Mihai Eminescu, poetul care va deveni mentorul ei literar.

Maria Cunțan a urmat şcoala la Sibiu, la Liceul luteran, şi apoi la Institutul francez Vigand. În această perioadă a debutat cu o poezie în stilul poemului „Sara pe deal” al lui Eminescu și tot cam atunci s-a îndrăgostit de Ilarie Chendi.

pa8c93 — Cincinat Pavelescu și Ilarie Chendi

„Prea puţină lume ştie, povestea Victor Eftimiu, că Maria Cunţan şi-a dedicat versurile de dragoste lui Ilarie Chendi, eleganul şi causticul critic literar, ardeleanul care a scris cea mai limpede şi mai vioaie limbă românească.

Erau foarte tineri amândoi. Ilarie Chendi studia teologia la Sibiu, iar Maria, fata preotului Cunţan, începea să scrie versuri. O idilă s-a înfiripat între cei doi tineri. Dar Ilarie a plecat la Bucureşti şi, cum era dezertor din armata austro-ungară, nu s-a mai putut reîntoarce mulţi ani acasă. Maria Cunţan l-a aşteptat până s-a ofilit, asemeni fecioarei Solweig, care îmbătrâneşte aşteptând pe Peer Gynt.

Prin 1910, prescriindu-se dezerţiunea, Ilarie Chendi a venit la Sibiu. Eram cu el în trăsură când am întâlnit în drum pe Maria Cunţan… Chendi s-a făcut palid revăzând chipul fetei de odinioară.

Atunci a scris Maria Cunțan poezia ei cea mai frumoasă, uitată cine ştie prin ce revistă de provincie şi care începe aşa:

Acum, când numai pietre de morminte

Trecutu’n amintire ni-l mai ţin,

De ce-ai venit să-mi mai aduci aminte?

De ce-ai venit să pleci ca un străin?”

CalendarulDaciaTraiana_1937-1645217934__pages76-76-1

În mediul literar al Sibiului i-a cunoscut apoi pe colaboratorii Tribunei, devenind fascinată de opera și personalitatea lui Ioan Slavici şi, mai cu seamă, de George Coşbuc. Slavici i-a înlesnit intrarea la Institutul Manliu din Bucureşti, unde a ocupat o vreme funcția de subdirectoare, dar atmosfera de intrigi a determinat-o curând să părăsească instituția şi să devină institutoare în familia unui negustor. În următorii ani a publicat poezii originale şi traduceri în “Familia” lui Iosif Vulcan, “Tribuna” lui Ioan Slavici, revista ilustrată “Dochia”, condusă de Adela Xenopol, revista politică şi literară “Vatra” și în “Convorbiri literare”. În 1901, poeta şi-a adunat toate versurile risipite până atunci prin ziare şi reviste în volumul “Poezii”, publicat la Orăştie. Cartea a avut un mare succes, Octavian Goga scriind despre ea că are „condeiul cel mai chemat de a interpreta sentimentul femeii române în Ţara Ardealului”.

Odată cu apariția revistei „Luceafărul” la Budapesta, în 1901, Maria Cunțan a devenit unul din colaboratorii de bază ai publicației, semnând aproape în fiecare număr versuri originale, traduceri sau poeme în proză.

În 1905, i-a apărut cel de-al doilea volum de versuri, iar în 1909, traducerea dramei lui Schiller „Fecioara din Orleans”.

TribunaSibiului_1969_07-1634943153__pages95-95-1

Moartea tatălui, pe 27 iunie 1910, i-a provocat nu doar o durere fără margini, ci și mari probleme materiale. Rămasă singură, deoarece cu mama nu se înțelesese niciodată bine, Maria Cunțan a ajuns, în pragul izbucnirii Primului Război Mondial, o biată învăţătoare bolnavă, săracă şi fără niciun sprijin. Ajutată de Andrei Bârseanu şi Oct. C. Tăslăuanu, a fost nevoită să părăsească pentru totdeauna Ardealul ei drag, mutându-se, pentru că nu avea mijloace financiare, în Azilul Domnița Bălașa din Bucureşti. În 1915, când poeta a plecat din Sibiu, și-a mărturisit în versuri, în poemul “Despărțire”, sentimentele:

„Rămâi cu bine, nuc bătrân

Cu ramuri lungi şi aplecate,

Tu, luncă cu miros de fân…

Şi cu vedenii neuitate.

De-acuma n-o să ne mai ştim,

Căci primăvara nu revine,

Rămâi cu bine, ţintirim

Şi tu, biserică-n ruine.

Rămâi cu bine, drag izvor,

Plop ce din frunză nu mai tace

Şi tu, din sânul codrilor

Fântână, loc ales de pace.

Rămâi cu bine, drag bordei

Voi, babelor cu furci în brâie…

S-a scuturat floarea de tei

Şi noi ne scuturăm ca mâine…”

În timpul războiului, Maria Cunţan a devenit soră de caritate şi şi-a petrecut zile şi nopţi în șir stând de veghe la căpătâiul răniţilor.

În această perioadă, aflată într-o situație limită, poeta i-a cerut disperată, prin intermediul Bucurei Dumbravă, Hortensiei Papadat-Bengescu, directoarea azilului Oteteleșanu, un post de educatoare, angajându-se să lucreze pentru idealurile literare în numele cărora lupta prozatoarea.

În anii 1918—1919, Maria Cunțan a fost diagnosticată cu tuberculoză, dar scria, cu îndârjire, în continuare. Poemele “Orfanele”, “Legenda”, volumul de versuri “File rupte”, poemul dramatic „Nepotul lui Moş Pralea”, povestirea „Fraţii Mircea” şi piesele „Dorul de mama”, „Cântarea lui Andrei“, „Copiii bardului“, au ajuns, după moartea ei, în manuscris, la Biblioteca Academiei.

Obosită, singură, grav bolnavă, Maria Cunţan a decis, în 1926, să renunţe la scris.

“Mi-e trupul greu şi mâna obosită

Îmbracă-mă-n cămaşă azurie

Şi-mi încălzeşte inima pustie,

Înviorează cobza ruginită”.

Poeta a încetat din viață pe 23 noiembrie 1935 la sanatoriul Filaret şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Ziarul Tribuna scria atunci: „Se cuvine ca pe proaspătul mormânt al Mariei Cunţan să nu se aştearnă niciodată paragina uitării, pentru că a fost o mare poetă, iar Sibiul prin oamenii de bine şi cu posibilităţi să-i ridice cel puţin un bust”, iar ziarul “Dimineața” consemna:

“Retrasă şi aproape uitată de lume, trăia aici, în Capitală, scriitoarea ardeleană Maria Cunţan, o existenţă zbuciumată, deopotrivă torturată de boală şi privaţiune. Sunt mai bine de două decenii de când părăsise Sibiul şi se stabilise în Bucureştii care-i făcuseră o primire călduroasă poeziilor sale delicate, strânse în două volume editate de „Minerva” în ajunul războiului (“Din caierul vremii. Versuri”, 1916). Era o ediţie completă a versurilor sale risipite cu dărnicie printr-o lungă carieră literară, în aproape toate foile şi revistele din Ardeal. De atunci n-a mai scris aproape nimic, căci a fost legată aproape neîntrerupt de patul de suferinţă al sanatoriilor, până la această vârstă de 73 ani”.

Și aceeași gazetă a scris despre ceremonia de înmormântare a Mariei Cunţan:

“La căpătâiul ei, înainte de a fi acoperită de pământul umed, nu a străjuit decât un grup restrâns, printre care remarcăm: d-na Irena Procopiu, doamnă de onoare a Reginei Maria, care a depus din partea suveranei o splendidă jerbă de crizanteme, dl. Nicolae Iorga, doamna Aida Vrioni, familia Roșca, doamna Veturia Goga, doamna Livia Crăciunescu, domnișoara Maria Lemeny şi o delegaţie de eleve a liceului „Carmen Sylva”.

După oficierea slujbei religioase, doamna Aida Vrioni, din partea Societăţii Scriitorilor Români, a spus:

În acest sfârşit de noiembrie trist şi umed, a trecut în lumea celor care nu mai suferă cântăreaţa duioasă, pe care către sfârşitul veacului trecut ne-a dăruit-o Ardealul… A cântat dragostea, dar nu dragostea victorioasă, ci aceea care suferă în tăcere şi se resemnează. De o extrem de fină sensibilitate, toate simţămintele ei erau exprimate în surdină, niciodată în tonuri violente şi zgomotoase. Deși poetă de real talent, a trecut prin viaţă ca o umbră. De o modestie fără pereche, făcea impresia că se temea să şi vorbească, ca să nu fie inoportună sau plicticoasă. Cu asemenea calităţi sufleteşti era fatal ca talentata noastră colegă să nu poată răzbate in viaţă. Sensitiva floare a Ardealului n-avea stofă de biruitor. Delicateţea şi modestia sunt arme minore, inofensive şi cu ele nu se pot câştiga victorii. Era de la început sortită să fie o învinsă.

TribunaSibiului_1936_01-1634941917__pages3-3-1

Puţintică la trup, dar atât de mare la suflet, poeta care s-a stins într-un spital de tuberculoşi lasă după ea o operă nepieritoare, în care dragostea de neam reiese aproape din fiecare vers. Sufletul ei de o rară frăgezime şi candoare a zburat acolo unde nu sunt camere triste, nici aziluri de bătrâni singuri şi nedoriţi şi nici paturi reci de spital.

Şi acum, bună şi blândă colegă, am venit aici, în faţa sicriului tău, să-ţi aduc flori şi un ultim omagiu”.

Profesorul Nicolae Iorga i-a dedicat poetei un articol în “Neamul Românesc“:

„Într-un spital de oftica bătrâneţilor foarte înaintate, s-a stins singur un suflet blând şi bun care n-a avut parte în viaţă de niciun noroc şi pare chiar că n-a avut vreodată îndrăzneala să creadă că pe această lume ar putea fi un colţ de fericire sau măcar de linişte asigurată pentru dânsa.

Maria Cunţan, fiica unui preot şi profesor respectat din vechiul Sibiu, nu părea însă a fi născută pentru deceniile de trai muced într-un azil de bătrâni şi nici pentru agonia dintr-un colţ de sanatoriu. Crescută cu îngrijire, cunoştea foarte bine literatura germană şi avea un frumos talent poetic minor, făcut tot din sinceritate şi simplicitate (…) Avea prietene şi nu o dată o privire de afecţiune s-a îndreptat de cine o putea întovărăşi în viaţa, care trebuia să-i ajungă aşa, de pustie, către fata mărunţică privind din colţul ei de sfială cu o uimită frică oamenii şi lucrurile.

A tipărit în Ardealul ei, ca şi în „Sămănătorul“, destul ca să fie cunoscută, nu însă destul ca să fie apoi urmărită cu simpatie. Şi, pe urmă, în negura care a cuprins pe orfană şi pe femeia doborâtă de vârstă, rareori condeiul s-a coborât pe hârtie pentru o plângere obosită.

Cu voluptate se va fi despărţit săraca de lânceda osândă a bietei sale fiinţe nenorocite, dar cântecul îi rămâne curat și clar”.