HomeEroii României moderneEroi uitațiZaharia Bârsan, creatorul teatrului românesc din Ardeal

Zaharia Bârsan, creatorul teatrului românesc din Ardeal

Zaharia Bârsan
DS TW

Născut pe 11 ianuarie 1878 la Sânpetru, lângă Brașov, Zaharia Bârsan a fost unul dintre primii animatori de teatru din Transilvania, începându-și cariera ca actor într-o trupă ambulantă, luptând pentru răspândirea artei dramatice în limba română. Povestea creării unui teatru românesc în Ardeal la începutul secolului al XIX-lea a fost una complicată. Deputaţii români au ridicat în anul 1868, în Parlamentul maghiar, problema înființării unei instituții de acest tip, în baza legii egalei îndreptăţiri a tuturor naţionalităţilor. Guvernul a respins însă cererea, iar la 19 februarie 1870 “inteligenţa naţională concentrată la Budapesta” s-a întrunit şi a decis întemeierea unei Societăţi pentru înfiinţarea unui teatru românesc, ce avea ca scop înjghebarea unui nucleu de actori profesionişti și stabilirea unui repertoriu care, sub forma unui teatru ambulant, să contribuie la educarea gustului, la dezvoltarea literaturii şi culturii, la luminarea poporului.

În aceste condiții, comitetul de conducere al Societăţii a hotărât în anul 1902 să înfiinţeze burse pentru tinerii români cu chemare pentru arta dramatică, pentru a-i trimite la specializare. Primul bursier a fost braşoveanul Zaharia Bârsan, absolvent al Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti, care a fost trimis să studieze la Viena și Berlin.

Un an mai târziu a fost înființată o mică trupă condusă de tânărul Bârsan din care făceau parte actorii Olimpia Braşoveanu, Nicolae Băilă și alți câţiva amatori talentaţi, iar reprezentațiile au atras repede simpatia tinerilor intelectuali din oraşele şi satele pe care compania le-a colindat.

În 1908, după cinci ani de peregrinări prin Transilvania, Zaharia Bârsan mărturisea în Revista Ţara Noastră: “Eu cred în publicul ardelean, fiindcă văd că şi el crede în mine. E mai mult un rol cultural, de care sunt foarte conştient, rolul meu de teatralist în Ardeal”.

watchshop.ro

Actorul s-a căsătorit cu colega sa, tragediana Olimpia Brașoveanu Bârsan. “Crescută în tradiţia şi cultul frumosului pur, nealterat de inovaţiile esteţilor super rafinaţi, Olimpia Bârsan avea, ca şi iluştrii săi predecesori, un respect profund, respect care, din păcate, începe să cam dispară pentru integritatea cuvântului rostit frumos, cu sfinţenie, cu tot sensul, cu tot sufletul şi cu toată muzica interioară. O vorbă scăpată de pe buzele acestei mari artiste era ca o fluturare de lumină sonoră care se încrusta adânc în mintea ascultătorului vrăjit, iluminându-i întreaga fiinţă… O frază, un vers mai ales, rostit de Olimpia Bârsan, era ca o simfonie de incantaţii şi vis, care te urmărea obsedant zile şi nopţi de-a rândul…” (Ștefan Braborescu)

fashiondays.ro

Între anii 1903—1913, Zaharia Bârsan și trupa sa au făcut zece turnee în Transilvania, oferind peste 200 de reprezentaţii şi jucând peste 40 de piese. Din anul 1908 actorul a devenit și angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, păstrându-și poziția până în anul 1919, când a fost chemat la conducerea Teatrului Naţional din Cluj. După ceremonia inaugurală din 1 decembrie 1919, s-au jucat chiar piesele sale, “Se face ziuă” şi “Poemul Unirii”.

Zaharia Bârsan

La acel moment, Gazeta Transilvaniei scria cu entuziasm:

bijuteriidinargint.ro

“Ce satisfacţie aleasă poate avea acest mare fiu al Ardealului care avuse curajul în vremuri de pace să treacă Carpaţii şi să înfrunte toate obstacolele stăpânirii ungureşti pentru a pătrunde în toate părţile ardelene şi cu vraja artei de scenă să ne îndulcească suferinţele! Citiţi impresiile sale de teatru şi veţi şti ce-a făcut Zaharia Bârsan pentru Ardeal, ce importanţă culturală însemnată au avut turneele în care a fost întovărăşit de talentul mare al doamnei Olimpia Bârsan! Ce satisfacţie înălţătoare trebuie să aibă Zaharia Bârsan că azi păşeşte liber în Ardealul său drag, unde îi rămăsese inima toată, şi ale cărui pătimiri le-a cântat în versuri profetice ca cele din poezia “Ca mâni va bate ceasul”, din cauza căreia l-au expulzat ungurii în 1913…

Poet, actor şi dramaturg de seamă, autorul “Trandafirilor Roşii” a fost aclamat aseară, sărbătorit cu toată inima de publicul braşovean. După căderea cortinei a fost chemat la rampă în repetate rânduri. Vai, ce putere are arta asta care scoate pe om din vârtejul preocupărilor zilnice şi-l face mai bun, îi plantează în suflet germenii unei vieţi noi, mai frumoasă.

Zaharia Bârsan s-a ridicat numai prin talentul său mare de poet şi actor şi prin cinstea sa, fără să-l fi săltat la situaţia de azi nici o conjunctură externă, ori poate factorii externi i-au creat mai degrabă dificultăţi decât favoruri.

Zaharia Bârsan este astăzi în idealul său iubit, și Ardealul insistă ca să nu mai plece de aici. Prea multă vreme a fost Ardealul orfan de artă. Asculta-va Bârsan glasul Ardealului?”

Zaharia Bârsan

Ion Isaiu povestea în revista Steaua din 1974: “L-am cunoscut pe Zaharia Bârsan în iarna anului 1935 la Oradea, fiindu-i prezentat de bunul său prieten, scriitorul Aurel P. Bănuţ, stabilit în acea vreme în Bihor ca preşedinte al comisiei interimare judeţene. I-am luat Maestrului un interviu pentru gazeta locală la care lucram. L-am întâlnit apoi în repetate rânduri la Cluj, în anii 1938—1940, perioadă în care făceam parte din redacţia cotidianului Tribuna.

Din ceea ce povestea, şi povestea frumos, am înţeles că dispreţuia demagogia, fanfaronada, fastul. Era o întrupare a modestiei, deşi afişa uneori o morgă puţin căutată. Era mândru că muncise zi şi nopate, că a fost cinstit, că a urât slugărnicia. Era refractar constrângerii, simţeai că este plin de blândeţe, de simplitate, prefera singurătatea. Era mai mult decât uimitoare constatarea că omul-artist din faţa ta a dispus de resurse inepuizabile, care l-au făcut apt în aceeaşi măsură pentru drama modernă ca şi pentru tragedia antică, pentru piese istorice ca şi pentru cele contemporane”.

Zaharia Bârsan

Soția sa, Olimpia Bârsan a încetat din viață prematur, în octombrie 1935. La acel moment presa consemna:

“Viaţa artistică românească din Ardeal şi din ţara întreagă a suferit o pierdere dureroasă prin moartea Olimpiei Bârsan, societara Teatrului Naţional din Cluj. În ziua de 14 mai 1919, în faţa publicului înfrigurat de emoţia momentului istoric, Olimpia Bârsan a rostit cele dintâi cuvinte în dulcele grai românesc pe scena Teatrului Național din Cluj: “S-a potolit furtuna”…

În seara aceea, Olimpia Bârsan a avut unul din succesele sale neuitate şi cu cele dintâi cuvinte ale sale, pe care nimeni nu ştia să le rostească cu mai multă simţire şi demnitate, ea şi-a făcut loc în sufletele iubitorilor teatrului românesc din Ardeal. Din ziua de 14 Mai 1919, care rămâne o piatră de hotar în istoria artei româneşti, Olimpia Bârsan a continuat să-şi pună talentul, toată dragostea sa de teatru şi toată simţirea românească înflăcărată în slujba scenei şi a vieţii culturale româneşti din Ardeal.

TeatrulAzi_2019-1618776109__pages1419-1419-1

Dar Olimpia Bârsan ne aducea un trecut plin de zbucium, de muncă şi de succese, o activitate neuitată pe scenele teatrelor din Ardeal dinainte de război, improvizate ca material scenic, dar pline de multă simţire românească şi de o neţărmurită dragoste pentru cultura şi sunetul armonios al limbii noastre.

În vremurile de restrişte, sub stăpânirea străină asupritoare, Olimpia Bârsan ne aducea solia ţării libere, îndemnul, îmbărbătarea, perseverenţa în a ne iubi cu încăpăţânare cultura naţională şi limba strămoşească. Era privită cu admiraţie şi cu indivie. Tot timpul carierei sale, aceste două sentimente le-a inspirat. Artistă plină de talent, de un temperament scenic remarcabil, familiarizată până în cele mai mici amănunte cu teatrul, iubitoare a frumosului, plină de bun gust și mai presus de toate o româncă, iată în câteva cuvinte caracterizarea Olimpiei Bârsan.

Oricâtă cenuşă a uitării ar presăra trecerea anilor peste drumul străbătut în slujba artei naţionale, Olimpia Bârsan va rămâne o figură luminoasă şi un exemplu de urmat pentru tânăra generaţie artistică românească.

Placa de marmură din incinta Teatrului Naţional din Cluj îi eternizează primele cuvinte rostite pe scena Teatrului Naţional liberal din Cluj: “Se face ziuă”. Alături de bustul celui dintâi director al Operei din Cluj, Popovici-Beyreut, va trebui aşezat însă în incinta Teatrului Naţional din Cluj şi bustul artistei”.

*** Universul, octombrie 1935

În 1936, la scurt timp după decesul iubitei sale soții, Zaharia Bârsan a decis să se retragă de pe scenă, dar a rămas prezent în viața literară a Clujului. La evenimentul de adio organizat de Teatrul Național din Cluj, actorul le-a spus colegilor:

“Neînduplecatul val al vremii, fără să mă întrebe, îşi vede de drumul lui. Aşa şi eu, cu trecerea anilor de slujbă în ogorul aproape virgin al artei în Ardeal, m-am ales cu părul albit. Oricât aş căuta cuvinte potrivite, e de prisos. Valul s-a scurs, deci trebue lăsată perdeaua. Vă mulţumesc din toată inima pentru bucuria ce mi-aţi procurat astăzi, la despărţirea mea din sânul vostru.

Viaţa cu loviturile ei perfide din umbră, adeseori atât de nemiloase, m-a făcut să privesc lumea cu scepticismul filosofal. În curând cortina va cădea şi ne vom despărţi. Nu trebuie să ne înduioşem. Mă retrag în singurătate, dar în singurătatea mea care totdeauna mi-a aparţinut.

De abia acum mă voi putea găsi pe mine însumi şi să stau de vorbă cu mine. Singur, numai eu şi Dumnezeu. Cu răsăritul şi apusul nopţilor pline de reverie şi înţelepciune.

Aş vrea să împrumut ceva din liniştea cristalină a râului care se varsă în mare. Destul a fost sbuciumul meu de până acum. Lăsaţi-mă cu amintirile mele din trecut, să mă cobor în singurătate şi să închid în sufletul meu tabloul acesta împreună cu voi, prieteni, auditoriu, slujitori ai artei, cu care laolaltă am încercat în decursul anilor să fac o slujbă românească, împreună cu voi, oameni necăjiţi, fără glorie, dar plini de griji. V-am privit întotdeauna cu simpatie şi la despărţire, vă spun: Iubiţi Teatrul, pentru că un teatru bun e o adiere de sărbătoare, o flacără divină şi o mândrie a ţării. Plec, dar sufletul meu va rămânea întotdeauna lângă voi.

Să trăiască şi să înflorească Teatrul Naţional din Cluj!

Privind spre imaginea sa de bronz, d. Zaharia Bârsan a continuat:

Cadrul acesta frumos desigur îmi face mare plăcere. Eu însă aş vrea să rămân singur. Şi iată că acum suntem doi. Ce pot vorbi eu cu el? Ce îi voi putea eu spune? Nu, nu. Mai bine lăsaţi aici, într-un colţ, oricât de întunecos, el nu va supăra pe nimeni. Iar eu, chiar dacă voi vorbi, voi vorbi cu mine însumi. În schimb piatra asta va avea darul poate de a însufleţi temperamentul artiştilor şi a-i stimula să se închine cu mai multă ardoare la altarul artei dramatice româneşti.

Să ne despărţim deci. Vă zic voie bună la toată lumea. Sănătate!”

Zaharia Bârsan

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se află “Visuri de noroc” (versuri, Bucureşti 1903), “Ramuri” (povestiri, Budapesta, 1906), “Poezii” (Bucureşti, 1907), “Nuvele”, “Mărul” (dramă, Sibiu, 1909), “Sirena” (piesă în 4 acte), “Jurământul” (piesă într-un act, Beiuş 1912), “Se face ziuă” (dramă, Bucureşti, 1914), “Trandafirii roşii (poem dramatic, Bucureşti, 1915), “Poemul Unirii” (scenetă, Sibiu, 1922), “Poezii” (Bucureşti, 1924), “Domnul de rouă” (poem dramatic, 1938).

Numit director onorific pe viaţă al teatrului pe care însuşi l-a ctitorit, Zaharia Bârsan a încetat din viață pe 13 decembrie 1948 la Cluj.

Zaharia Bârsan

Surse:

Patria (1925, 1928, 1936, 1938)

Universul (1935)

Realitatea ilustrată (1938)

Teatrul (1966, 1968)

Steaua (1979)

Puteți citi și:

Matei Millo, lecții pentru generațiile viitoare de actori

Aglae Pruteanu, cel mai duios omagiu (Otilia Cazimir)

DS TW
No comments

leave a comment