HomeEroii României moderneEroi uitațiArtur Enășescu, viața tragică a unui poet uitat

Artur Enășescu, viața tragică a unui poet uitat

Artur Enășescu s-a născut pe 12 ianuarie 1889 la Burdujeni, unde tatăl său Alexandru Enăcescu (Enășescu) era oficiant la Poștă. Familia s-a mutat apoi în orașul Botoșani, Artur a rămas orfan de mamă la vârsta de 4 ani, iar din partea mamei vitrege “nu s-a bucurat de nicio atenție, iar de dragoste, nici vorbă”, așa cum scrie istoricul George Potra, care l-a cunoscut pe poet în perioada interbelică. Lui Potra îi datorăm scurta biografie a autorului unui volum de versuri foarte cunoscute în perioada interbelică, printre care romanțele “Cruce albă de mesteacăn” (interpretată de Jean Moscopol) și “Țiganca” (cântată de Ioana Radu și Doina Badea).

Artur Enășescu

Artur Enășescu a urmat cursurile secundare la liceul Laurian din Botoșani și la Liceul Național din Iași, perioadă în care a locuit la mătușa sa, Maria Nacu, căsătorită Manu, sora mamei lui, Olga. Fiul acesteia, actorul Ion Manu, i-a fost văr primar.

Cu toate că în 1911 nu avea liceul terminat, dupa ce a vândut o casă rămasă moștenire de la mama sa, a plecat la Paris unde se pare că a urmat cursuri de filozofie, fără să fi obținut vreo diplomă.

A terminat Liceul Laurian din Botoșani și și-a luat bacalaureatul în 1913, după ce s-a întors de la Paris. Tudor Vianu spunea că, prin 1915-1916, îl întâlnea pe coridoarele Facultății de litere și filozofie din București, în tovărășia lui Ion Gherea, fiul lui C. Dobrogeanu-Gherea, dar, se pare că nu și-a putut continua studiile din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.

Tudor Vianu îl descrie ca pe un tânăr înalt, cu aparență îngrijită și plăcută, ceva mai vârstnic decât colegii lui și bucurându-se în ochii acestora de prestigiul pe care i-l dădeau colaborările sale la Convorbiri literare și Flacăra.

În 1917, în cadrul regimentului 37 infanterie, cu gradul de plutonier, a participat activ în luptele de la Oituz și Măgura Casinului scăpând din amândouă încleștările teafăr, neatins, dar descurajat sufletește.

Artur Enășescu a debutat pe 25 august 1910, când revista Convorbiri critice i-a publicat sonetul intitulat Amor. La sfârșitul anului 1914 face gazetarie la “Epoca” si tot atunci a început colaborarea la Convorbiri literare unde, până în 1916, a publicat cinci sonete și trei poezii. Începând din 1910 până în 1926 a publicat sonete, madrigale, elegii, sterile, lieduri, epigrame în mai multe periodice printre care Convorbiri critice, Moldova (Botoșani), Flacăra, Convorbiri literare, Îndrumarea (Botosani), Vremuri nouă, Rampa, Familia, Cristalul (Gaești), Viața literară și Universul literar, ultima condusă de poetul și criticul literar Perpessicius.

Aici a publicat poezia “Afrodita” pentru care, la propunerea lui Perpessicius, Societatea scriitorilor i-a acordat premiul “Ion Pavelescu”, considerându-i versurile cel mai bun sonet al anului.

O selecție din poeziile lui le-a publicat în 1920 în volumașul intitulat “Pe gânduri”, tipărit pe cheltuiala proprie.

Generații de-a rândul au ascultat cântecele lui Ionel Fernic puse pe versurile lui Artur Enășescu, “Cruce albă de mesteacăn” și “Țiganca” (E Rița, fecioara cu ochii sprințari…), intrate în patrimoniul popular fără să știe cui îi aparțineau. Poetul Mihail Straje s-a aplecat cu pasiune asupra creației nefericitului poet, cercetând paginile tuturor periodicelor unde a colaborat Artur Enășescu, adunându-i poeziile și tipărindu-le la Editura pentru literatură în 1968.

O frântură din trista viață a poetului a fost surprinsă de revista Ilustrațiunea Română care a publicat în octombrie 1932 un reportaj despre Artur Enășescu:

Artur Enășescu

“Alături de publicul obișnuit, publicul elegant și frivol, masa de tineri dandy și de suave gasculite care fac atmosfera și farmecul ei, Calea Victoriei mai cunoaște și alți devotati pietoni. Sunt vreo duzină de epave, inși declasași și scoși din societate, care, trăind la marginea acestei societăți, își mai acordă această gratuită iluzie, că trăiesc totuși în mijlocul societății, din care, de fapt, au fost eliminați. Și atunci o frecventează. Frecventează e un mod de a vorbi; se insinuează, se amestecă în mijlocul ei.

Am încercat să desprind pentru cititorii Ilustrațiunii Române câteva tipuri de acestea de epave, sa le surprind în câteva instantanee caracteristice pitorești ale traiului lor aventuros și să le fixez pe hârtie. Încep cu figura cea mai puțin senzațională dintre acestea, dar cea mai populară și, în același timp, cea mai tragică, cu Artur Enășescu.

În plus, figura lui Artur Enășescu face o fericită excepție: e cel mai simpatic, cel mai uman și cel mai impresionant tip din galeria aceasta, din acest panopticum al Căii Victoriei. Obișnuiții Căii Victoriei cunosc această tristă figură de poet.

În cei șapte ani de când ține marșul lui benevol pe marginea trotuarului, fiecare dintre cei ce bat regulat porțiunea dintre Capșa și Palat au putut remarca apariția bizară a lui Artur Enășescu.

E un ins slab și înalt, cu un umăr svârlit țapăn în sus, în semn de mândrie și ostentație. Poetul e drapat într-un costum sărac și sumar. O hăinuță care pune în evidență trupul rămas de adolescent al poetului, niște pantaloni din care unul e pururi suflecat descoperă un pantof cu ștaifurile prăpădite, din care călcâiul încălțat într-un ciorap nepereche, se cască afară. Și, ca o tristă justificare și un ultim accent al acestei mizere îmbrăcăminți, ovalul subțire, buzele palide, între care tremură totdeauna un muc de țigară.

“Mahalaua” Căii Victoriei, adică midinetele și băieții bine care fac negocierile amoroase între 7 el 9 între Capșa și Palat cunosc silueta proptită la acea oră în fața ferestrei scunde a eafenelei Capșa. Tot astfel cum o cunosc toți acei care trec la diverse ore să-și ia pe strada principală mica lor recreație de vitrine frumoase și femei elegante. Și fiecare trecând prin fața omului bărbos și jerpelit, a avut reflexia lui. Midineta: Bietul băiat, o fi avut vreun amor nenorocit.

Tipul bine: Ce caută damblagiul asta aici? Ce s-a încăpățânat să ia in antrepriza vitrina Capșei?

Artur Enășescu

Capșistul: L-a dat afară Niță de la Capșa, fiindcă a găsit pe canapeaua lui un păduche.

Totuși, această tristă figură de poet în fața căruia țațele își duc mama la gură, în semn de compătimire, iar copiii care îl întâlnesc se iau cu alai după el, figura aceasta de poet și-a avut epoca ei de ascensiune și notorietate.

Omul îmbătrânit și cu fața suptă de azi, care își târăște zdrențele pe trotuarele Capitalei, era înainte de război un tânăr de familie bună și cu studii universitare, care își încerca primele aripi în arena publicistică. A debutat în paginile revistei “Convorbiri literare”, iar ]n 1919 îl găsim lucrând în redacția revistei “Luceafărul” unde, pe lângă majoritatea poemelor sale, a mai publicat recenzii inteligente, cronici teatrale, precum și o serie de articole cu preocupări de sociologie sau politică culturală.

Puțin timp însă după aceea începe odiseea tristei sale întâmplări. Tocmai în clipa când poetul își începea aseensiunea lui frumoasă, în zilele când îi apărea cartea lui de versuri, “Pe gânduri”, Artur Enășescu se înamorează de o fată. Poate că nu întâmplător azi poetul își târăște existența lui mizeră prin mansardele hotelurior din cartierul Griviței. Acolo s-a început și drama care trebuia să-i înstruneze și mai aprig lira, să-l facă să scoată din ea sunete unice de durere și sfâșiere și apoi să-l arunce în brațele nebuniei.

Povestea a început în fața unei ferestre. În fața unei ferestre de femeie iubită. Locatarii caselor din jurul bisericii Manea Erutaru din Calea Griviței, au observat la un moment dat un tânăr înalt, svelt și frumos care da regulat târcoale unei căsuțe din preajma bisericii. Fusese o idilă începută suav, care a trebuit să se întrerupă tocmai în clipele ei cele mai frumoase. Ca sa scape de insistențele tânărului poet care își purta durerea și dragostea prin preajma casei ei, tânăra aleasă a gândurilor stihuitorului a plecat într-o bună zi la țară. Poetul a continuat să dea târcoale casei. Văzând că iubita lui nu se mai arată ziua, a început să vie noaptea.

Noapte de noapte, felinarele, stelele și sergenții din post au recepționat silueta din zi in zi mai slabă și mai firavă a insului care făcea rondul unui colț de stradă. Au trecut o vară și o toamnă și a venit iarna. Poetui n-a observat că de atâta umblet, picioarele au evadat din pantofi și pantofii se târâie pe lângă picioare, doar ca niște rămășițe de zdrențe.

Poetul continua să colinde porțiunea de alee din fața casei iubitei. Dacă n-au fost în stare să–l gonească arșița verii și ploile insistente ale toamnei, desigur că n-au reușit să-l gonească din preajma ferestrei iubitei nici viscolele și zăpezile iernii.

Cu ce-și ținea zilele omul, umbra de om, fantoma care colinda zi și noapte în fața bisericii Manea Brutaru? Dumnezeu știe! Poate că se milostivea din când în când un vecin, sau vreun cunoscut, sau vreun prieten, să bage cu sila între dinții care uitaseră să mestece un codru de pâine și o cană cu udătură.

Asa l-a prins păienjenișul nebuniei pe poet. Colindând zi de zi, ani întregi de-a rândul, drumul drag, în fața ferestrei care trebuia să se împodobească, într-o bună zi, de chipul luminos și alinător al celei dragi și care totuși a rămas închisă și întunecată.

Într-o bună zi, boala l-a trântit la pat. Boală grea din cauză că organismul cu desăvârșire slăbit și inanizat nu reușea să ție piept și să lupte contra răului ce se incuibase în el.

Când s-a sculat, în sfârșit, mai rămăsese abia o umbră vagă din bărbatul tânăr, frumos și elegant ce fusese altădată. Și în febra bolii, în nopțile de sbatere cu fantomele trecutului, când te lupți năpădit de sudoare să te eliberezi de stafiile care vor să te gâtuie, poetul a uitat locul colindului, memoria lui a pierdut acel punet de reper topografic al tragediei lui.

A rămas însă ideea fixă a colindului. Nu în locul vechi, pe care nu îl mai recunoștea, ci în cuprinsul altui cartier. Și astfel obișnuiții Căii Victoriei s’au trezit într-o bună zi cu tânărul înalt și deșirat care face toată ziua, pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldură, naveta între Capșa și Palat.

O vreme, Artur Enășescu a trăit din mila intermitentă a confraților săi, care, unul îi strecura banii necesari unei mese mizere, altul gologanii cu care poetul închiria un pat la un hotel de a treia mână.

Unii dintre ei au mers încă mai departe și un tânăr dramaturg, care a avut în ultimii ani un foarte mare succes, cu un roman al războiului și al dragostei, a mers până acolo cu frăția camaraderească încât îi făcuse poetului o modestă pensiune regulată pe care venea să i-o înmâneze personal.

Mai mult încă, atunci când venea la săptămână să-l viziteze, romancierul îl căra pe poetul cu mintea împăienjenită de nebunie, îl târa până la o baie din apropiere. Plecau de la hotel, romancierul cu legăturica de primeneli sub braț, poetul, docil, în urma lui. Amănuntul acesta înduioșător mi I-a servit portarul hotelului în care își târăște astăzi existența Artur Enășescu.

Cu prilejul vizitării acestui hotel, am aflat până unde poate să ajungă degradarea unui om în care resorturile se deteriorează din zi in zi mai vârtos și mai iremediabil. Am ascultat câteva ceasuri relatarea sobră, în cuvinte simple și nemeșteșugite a portarului.

– Domnule, era de trăit cu el înainte. Îl cunosc de pe la alte hotele la care am pătimit cu el, de pe la “Poradim”, de la “Coroana” și iacă de aici. Înainte vreme mai era chip de vorbit cu el. Venea un domn franțuz pe aici și vorbeau ceasuri întregi pe franțuzește. Și, îndeobste, lega vorba ca lumea, era chip să te înțelegi cu el.

Azi, s-a ispravit. Ziua, ca ziua, e oarecum mai normal. Dar cum dă seara, să te ferească Dumnezeu! Țipă și urlă de scoală întreg hotelul. Nu poate dormi și stă ceasuri întregi în fața măsuței din odaia lui. Stă ceasuri întregi, picior peste picior, cu țigara pe care n’o lasă din gură, (fumeazaă sute de țigări pe zi, domnule, poate că asta îi strică așa de rău). Uneori mâzgălește ceva pe hârtie, alteori dă câte un țipăt de om gâtuit.

Portarul îmi aduse câteva foi răzlețe de hârtie pe care poetul înșiruise versuri în limba franceză…

– L-am supravegheat și noi de multe ori, domnule, de câteva ori când l-am auzit țipând, am năvălit în odaie. Ei bine, domnule, se ținea cu mâinile de gât și gârâia. Vroia să se stranguleze.

M-a trecut un fior de gheață prin spate. Impresionat o clipă de capul meu livid, portarul a adăugat cu blândețe:

– Ar face bine, domnule, să-l interneze undeva. Societatea Scriitorilor Romani ne plătește nouă 2000 de lei pe lună pentru cameră și știm că “Educația Poporului” îi plătește masa la un restaurant din str. Academiei. Cu banii ăștia ar putea fi internat undeva unde să se bucure de o îngrijire adevărată.

Artur Enășescu

Am plecat buimac pe străzi. Cunoșteam o parte din povestea sfâșietoare a acestei vieți de poet, dar nu mi-o închipuiam în așa hal de degradare. Poetul care a așteptat zile și nopți, pe arșiță și pe lapoviță, în fața ferestrei iubitei, coboară azi ultimele trepte. Poetul care a înșirat pe un fir limpede versuri suave îsi trăiește zilele cele mai urâte și mai tragice ale vieții sale.

Când trece o umbră pe Calea Victoriei, cu un umăr ridicat ostentativ și cu un aer de mândrie, pietonule care îl întâlnești și care vei fi citit întâmplător rândurile mele, nu râde de el. Pentru tine am scris aceste rânduri. Pentru tine și pentru toți acei care în treacăt au aruncat poetulul zâmbetul, ironia sau disprețul lor. Puteam să-ți aleg, cititorule, o figură reprezentativă a Căii Victoriei care să te amuze și să te distreze.

Am preferat să-ți vorbesc de insul acesta. Când treci pe lângă el, să te oprești o clipă în semn de reculegere, ca un omagiu pentru cel care a trecut, fiindcă el e un poet.

(Ilustrațiunea română, 12 octombrie 1932, C. Balt, Un poet în stradă)

Artur Enășescu

Istoricul George Potra, care l-a cunoscut în perioada interbelică, îi dedică poetului câteva pagini emoționante în volumul său, “Din Bucureștii de ieri”:

“Artur stătea rezemat de bara de alamă a cofetăriei și cafenelei Capșa, fumând țigară după țigară. Stătea singular, cu ochiul stâng aproape închis, cu capul în sus și cam într-o parte, ca și când se gândea la ceva important sau căuta să-și frământe memoria, aducându-și aminte de cine știe ce faptă, eveniment sau persoana. De multe ori, în sihăstria lui mintală, vorbea singur, câteodata punând întrebari la care tot el răspundea. Părea că-i în dialog cu cineva. Se uita la trecatori, dar parcă nu-i privea cu un ochi de curiozitate. Era oarecum absent de furnicarul pietonilor care se desfășura între Bulevard și strada Regală.

Era îmbrăcat mai totdeauna cu haine ponosite, mai largi sau mai strâmte, care desigur îi fuseseră dăruite de filantropi anonimi. O singură dată l-am văzut cu un costum nou, bleumarin, cu ușoare dungi albe, care se potrivea de minune pe corpul lui. Mi-a spus că i s-a dat o anumită sumă de bani, drept ajutor, de “Societatea Scriitorilor” și i s-a cumpărat de la un magazin de confecții si costumul ce-l purta. Dar, mirare, peste aproximativ o săptămână, frumosul costum îl înlocuise cu unul cam jerpelit, cu reverele soioase și mototolite.

– Unde-s hainele noi, Artur?!

– Le-am dat, le-am vândut, aveam nevoie de bani, mi-era foame.

Când avea bani, fapt nu prea des, se ducea la restaurantul Giovanidi de pe str. Academiei, unde consuma cele mai bune mâncăruri și vinuri, încheindu-și masa copioasă fumând tacticos și sorbind pe îndelete una sau doua cafele mari. În perioada când avea bani, fuma numai țigări bune și câteodată chiar Ferdinand, cele mai scumpe, cu tutun de Anatolia, făcute de locuitorii turci de pe insula Ada-Kaleh, care aveau monopolul lor.

Cu toate că altădată fusese o simpatică și elegantă figură bucuresteană permanent cu garoafa roșie sau albă la butonieră, un nume care promitea în literatură și poezie, acum devenise un tip banal, un boem sărăcăcios și neglijent, care stătea seară după seară, câte o ore sau două, în fața cafenelei Capșa. Dacă-l apuca ploaia, intra înăuntru și se așeza în colțul din dreapta al vitrinei, privind spre stradă, neuitându-se la nici unul dintre cei care stăteau la mese, dupa cum nici aceștia nu-i dădeau nicio atenție ca și când n-ar fost în interiorul localului.

Când era frig, mai făcea o mișcare de dezmorțire, până la hotelul Continental și revenea la locul de unde plecase, apoi relativ la scurtă vreme, dispărea ca o nălucă, ducându-se probabil spre locul de culcare care era pe undeva pe Calea Griviței, între cinematograful Edison și Hotelul Împăratul Traian, într-una din camerele lipsite de lumina zilei, ce se găseau în gangurile și fundăturile de pe acolo.

Zicea că, înainte de Primul Război Mondial, a făcut studii la Paris, că a scris acolo o bună lucrare sociologica al cărei manuscris însă, întors în țară, l-a încredințat unui amic să-l citească, dar acela nu i l-a mai dat înapoi, ba credea că, cu unele modificări, l-a tipărit pe numele lui. Nu ne-a spus numele acelui bun prieten de altădată, dar a zis că era profesor universitar cu renume.

(…) Din primăvara anului 1942, când era foarte slăbit și cu un mers îngreunat, mai mult târșiindu-și picioarele, nu l-am mai văzut. L-am căutat prin locurile pe unde știam că-și pierde vremea în timpul zilei, dar în zadar. Târziu, în iarnă, la 6 decembrie 1942, am aflat dintr-un anunț publicat în ziarul Universul că poetul Artur Enășescu a decedat și a fost înmormântat în ziua de 4 decembrie, fără să se indice cimitirul sau să se dea vreo altă informație, cine a făcut înmormântarea și care au fost persoanele care au participat la acest trist eveniment.

Pe vremea când trăia, mi-a dăruit volumașul lui de poezii intitulat “Pe gânduri”, tipărit în 1920, spunându-mi că este foarte rar și că nu mai are acasă decât două exemplare. I-am mulțumit, dar nu mi-a venit ideea, nu prea era moda autografelor atunci, să-l rog să-mi scrie un rând, pentru aducere aminte.

Tot atunci, întrebându-l dacă are ceva corespondență și imagini vechi, mi-a spus că are acasă două pachete cu scrisori și fotografii vechi. Nu mi le-a adus să le văd, spunând că îi e frică sp nu i le fure cineva. După moartea lui, probabil cei care le-au aflat, nu le-au dat nicio importanță și le-au aruncat la gunoi”.

Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de cocori.

Şi-n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.

Oituz, iulie 1917

No comments

leave a comment