„Întreaga presă vieneză se ocupă cu mult interes de un tânăr artist român, George Enescu, care a debutat anul acesta pentru întâia dată la concertul elevilor Conservatorului din Viena, unde îşi urmează studiile de vreo câţiva ani sub direcţiunea şi îngrijirea particulară a cunoscutului prof. Hellmesberger junior, care s-a devotat în totul educării acestui talent cu adevărat extraordinar.
Iată câteva din aprecierile unor ziare vieneze:
Ilustrirtes Wiener Extrablatt, care publică şi potretul lui Enescu, vorbind despre examenul Conservatorului, zice următoarele: „Din toate execuţiunile reuşite ale acestui examen, trebuie să menţionăm cu deosebire „Fantasia” lui Sarasate după motive din opera Faust, executată cu acompaniament de orchestră în mod cu totul fermecător de către un tânăr român, George Enescu, abia în vârstă de zece ani, care a secerat aplauze nesfârşite, ca omagii binemeritate aduse talentului său. Întrucât ne priveşte, putem să-i prezicem un viitor strălucit, cu atât mai mult cu cât îşi face studiile sub direcţiunea valorosului Prof. Hellmesberger junior…“
Wiener Tagblatt: „…Mai ales debutul unui „Domn“ George Enescu produse oarecare senzaţie. După program, lumea se aştepta în adevăr să vadă un Domn Enescu… şi deodată apare un băieţaş cam mic de trup, dar bine făcut, ca de vreo 14 ani, care execută Fantasia lui Sarasate pe motive din Faust, ca un „veteran al artei“, după cum se zice la noi, în Viena. Tânărul Enescu, elev al lui Hellmesberger junior, este un talent însemnat, care a fost cultivat în mod serios și care fără îndoială că va face ca lumea să vorbească mult de dânsul, dacă-şi va urma studiile cu aceeaşi silinţă…“
Die Presse: „Conservatorul a prezentat la primul său concert câţiva elevi a căror produceri excelente au dat o dovadă strălucită despre valoarea școlii ce au urmat. În mod cu totul deosebit, am putea zice frenetic, a fost aplaudat un tânăr violonist, George Enescu, un elev al prof. Hellmesberger junior. Acest băieţaş — poate să aibă vreo doisprezece ani — a executat Fantasia din Faust a lui Sarasate, cunoscută prin greutăţile ce prezintă, cu o siguranţă şi bravură cu adevărat uimitoare pentru vârsta sa, şi, dacă va ţine odinioară ca tânăr şi ca bărbat matur făgăduinţele pe care le dă astăzi ca copil, desigur că arta se poate mândri chiar de pe acum cu acest băieţandru, care cântă deja aşa de bine din vioară“.
Wiener Sonn- und Montags-Zeitung: „…Mai cu deosebire însă ne-a surprins „dl. George Enescu“, un băieţaş plin de viaţă şi bine constituit, care pare să nu aibă mai mult de 10 – 12 ani, şi care a executat Fantasia pe motive din opera Faust, a lui Sarasate. Tonul său e încă mic, dar siguranţa cu care ştie să învingă toate greutăţile tehnice, claritatea tonurilor, eleganţa şi gingăşia jocului său, înţelegerea deosebită pentru muzică ce se arată în toate ale sale, sunt cu adevărat uimitoare. În faţa unei asemenea produceri a unui copil-fenomen care nu poartă încă niciun spin de decoraţie la piept, chiar critica serioasă poate să se bucure. După ce Enescu isprăvi executarea bucăţii sale adeseori întrerupt de aplauze, aprobări zgomotoase izbucniră din toate părţile, o adevărată furtună care ţinu aproape cinci minute, dar tânărul artist n-a voit să se mai arate. Bravissimo! Mai târziu publicul va avea destule ocazii să-l vadă şi să-l audă“.
Am reprodus aceste câteva aprecieri din Viena nu pentru a face reclamă tânărului Enescu, ci pentru a atrage privirile asupra unui nou astru care se ridică şi care este chemat să dea o nouă strălucire numelui de român, dacă nu se va opri în dezvoltarea sa. Întrucât ne priveşte, salutăm cu bucurie şi cu încredere în viitorul său întâile succese ale acestui copil care deja la vârsta de trei ani a manifestat o aplecare şi un talent extraordinar pentru muzică…”, scria săptămânalul ieșean „Era nouă” în februarie 1892.
George Enescu a venit pe lume la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a Mariei, care era fiică de preot. Părinții îi spuneau „Jurjac”, nume dat inițial de bona franceză, Lydie Cedre. Micul Enescu a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la 5 ani a apărut în primul său concert și a început studiile de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella.
La 9 ani, a fost admis la Conservatorul din Viena și ulterior a devenit un răsfățat al publicului, care venea entuziasmat la concertele copilului. În 1894, George Coșbuc scria la rubrica „Fel de fel” din revista „Vatra” despre „un copil de vreo 13 ani, născut în județul Dorohoi”, care a pus „în uimire pe artiștii din Viena prin extraordinarul său talent muzical. Gazetele vieneze spun că acest copil are un talent tehnic cum rar s-a pomenit și cunoaște toate misterele virtuozității moderne”.
În 1896, istoricul A. D. Xenopol vedea la el „însușirea superioară”, „neîntrecutul său talent de muzician”, iar după doi ani, Iosif Vulcan avea să noteze în revista „Familia”: „George Enescu nu este un artist care vrea să facă efecte cu mijloace exterioare, nu poartă nici păr lung, cu arcul în mână nu face mișcări afectate, nu caută să-și câștige prin toată atitudinea sa aplauzele, ci cântă natural, din inimă”.
După absolvirea cursurilor la Viena, a plecat la Paris, iar pe 6 februarie 1898, a debutat în calitate de compozitor la Concertele Colonne, cu Suita simfonică Poema Română.
În același an a început să predea lecții de vioară la București. Regina Elisabeta îl invita frecvent la Castelul Peleș, tânărul compozitor a pus pe muzică câteva dintre poemele suveranei și a luat parte deseori la seratele organizate de familia regală.
„Regina Elisabeta a României (poeta Carmen Sylva) intuise misterul de necuprins al acestei figuri, pecetluite în propria ei enigmă, de când era foarte tânăr. Și îi devenise „mein Seelenkind”, copilul sufletului meu.
În fiecare după-amiază cânta în sala de muzică, fie la București, fie la Sinaia. Carmen Sylva, melomană, invita generos multă lume la orele consacrate muzicii. Așa s-a nimerit să-l cunosc la Sinaia, unde sosisem cu mama de la Paris; eram încă elevă la Conservatorul de Muzică francez. Imediat invitate la Castelul Peleș, am intrat în sala de muzică. Amfitrioana, cu entuziasmul ei comunicativ, a exclamat: „Pinks, sonata de Franck, imediat!”, și m-a grăbit spre estradă. Înlemnisem.
L-am văzut atunci pentru prima oară pe George Enescu. Svelt, brun, degaja o putere de sugestie învăluitoare. Să cânți, însă, cea mai pasionată sonată, fără s-o fi lucrat împreună, era de-a dreptul imposibil! Pianul dictează tempourile și greutatea expansiunii melodice. M-am avântat în sonată ca în valurile mării. Am cântat-o așa cum voiam eu. S-a revărsat în sală o atât de pătimașă poveste, încât, la sfârșit, tăcerea tremura în fiecare dintre ascultători ca de o revelație, iar Enescu și cu mine, în picioare, eram amuțiți.
Desigur, trecuse printre noi sufletul creatorului acestei povești muzicale, cea mai tulburătoare a secolului. Când s-a potolit emoția, Enescu s-a aplecat asupra mea și mi-a mărturisit că niciodată, cu niciun pianist, nu avusese, ca acum, senzația de contopire artistică deplină. „Același har ne-a luminat”, mi-a șoptit, și mi-a sărutat mâna. Am mai cântat sonata cu el de multe ori, dar nu am mai depășit hotarul acelei clipe…”, își amintea cu emoție Cella Delavrancea prima întâlnire cu muzicianul.
În acea perioadă activitatea lui Enescu s-a desfășurat între București și Paris, dar a avut turnee în mai multe țări europene. Când a izbucnit Primul Război Mondial, a rămas în capitale României, iar în 1915 a organizat prima ediție a concursului de compoziție care îi va purta numele, oferind câștigătorilor, din veniturile proprii, sume generoase de bani.
După război, Enescu și-a continuat activitatea în Europa, dar a făcut și câteva călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia și New York.
Între anii 1921-1931, a lucrat la opera Oedip, pe care i-a dedicat-o Mariei Tescanu Rosetti, fostă soție a prințului Mihail G. Cantacuzino. Maruca fusese una dintre doamnele de onoare ale reginei Maria și, după ce căsătoria cu prințul, care a murit în 1928, într-un accident de automobil, s-a încheiat, a început o relație cu George Enescu.
Capricioasă și nestatornică, Maruca a făcut, după zece ani, o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu. Prințesa era cu 11 ani mai în vârstă decât noul iubit, care frecventa Palatul Cantacuzino, participând la seratele muzicale organizate aici. Muzicianul s-a văzut nevoit să se retragă din preajma ei, lăsând-o să își consume pasiunea nebunească. Nae Ionescu apărea peste tot alături de Maruca, dar după șase ani, în 1933, a rupt relația, iar acest lucru i-a provocat femeii o cădere psihică puternică, evenimentul culminând cu episodul dramatic în care a vrut să își dea foc și și-a turnat acid pe partea dreaptă a feței.
La auzul veștii, Enescu, încă îndrăgostit de ea, s-a întors de la Paris și a îngrijit-o cu devotament. Muzicianul a internat-o, în septembrie 1935, într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena, iar aici medicii au reușit să o stabilizeze emoțional. George Enescu și Maruca Cantacuzino s-au căsătorit pe 5 decembrie 1937. O vreme prințesa a apărut în fotografii purtând un voal negru, care îi acoperea fața distrusă de acid, apoi a pozat doar din profil, astfel încât obrazul mutilat să nu apară în imagini.
Pianista Cella Delavrancea rememora, într-un articol publicat în 1980 în România literară, un episod puțin cunoscut: „Din prima clipă când s-au întâlnit, necunoscându-se, pe o alee de brazi la Sinaia, au priceput amândoi că soarta îi va ține legați până la moarte. George Enescu i-a purtat o adorație cu caracter de fetișism și, din prima zi, a fost nelipsit în fiecare după-amiază la dânsa, ani de-a rândul, vrăjit de capriciile ei, suportând mondenitatea prietenilor cărora doamna Maria Cantacuzino le oferea de două ori pe săptămână minunate ședințe muzicale, în care Enescu trecea de la vioară la pian, neobosit în dăruirea sufletească.
Frumoasă, originală, farmecul ei justifica supunerea genialului muzician. Avea trăsături severe și ochi mari, bizantini. Enescu îi vorbea cu glas scăzut, nu-i pronunța numele. Îi murmura: „La princesse aimée veut-elle des sonates de Beethoven ce soir?” Și dânsa își înălța gâtul lung și răspundea cu privirea învăluitoare. Se știa că i se spune Maruka — diminutiv înălțat la titlu de onoare, purtat de dânsa cu un surâs optimist.
A fost dragostea unică. Era firesc ca viața lor lungă să se liniștească într-o conviețuire totală. Maruka nu mai locuia în Palatul Cantacuzino, ci într-un mic apartament din strada Știrbey Vodă. În ochii mari și fermecători se stinsese mândria autoritară; expresia lor — după îndelunga suferință — devenise patetică și tristă.
M-a rugat să-i fiu nașă la căsătoria lor religioasă, care s-a celebrat într-un mic salon, la ea acasă. În afară de mine, nu a mai asistat decât doica bătrână. Preotul slujea la o masă improvizată ca un altar, cu cununiile de argint. Pe figura lui Enescu trecea o lumină de extaz. Parcă plutea. Nu mai avea greutate trupească. Era numai suflet, un suflet care a atins raiul. Gesturile lui erau cucernice. Mă uitam numai la el, cu lacrimi în ochi.
Maruka, senină, redevenise împărăteasa bizantină de pe mozaicul din Ravenna. Dintr-odată, ușa s-a deschis zgomotos. A apărut fiica Marukăi, înaltă, cu figura ei de vultur. Preotul s-a întors, mirat. Alisa nu a salutat, a sărutat-o rapid pe mama ei, și-a oprit privirea glacială a ochilor albaștri pal asupra lui Enescu, care îi întindea o mână pe care ea a ignorat-o, și a plecat furtunos, cum venise.
Preotul a continuat slujba cu un glas mai mângâietor, dar marele nostru artist a rămas palid și trist toată seara. Existau atunci, între Maruka și copiii ei — fiul aviator și fiica de 20 de ani —, neînțelegeri de ordin financiar, penibile, devenite dramatice pentru dânsa. Dragostea statornică a lui Enescu îi era un sprijin nedorit de urmașii ei. Dar Enescu nu a uitat niciodată umilința nedreaptă…”
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, compozitorul a rămas în București, iar după 1945, a concertat împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și fostul său elev și prieten, violonistul Yehudi Menuhin, pe care îl cunoștea de la sfârșitul anilor ’20.
După instaurarea dictaturii comuniste, Enescu s-a exilat definitiv la Paris. A părăsit Romania în toamna anului 1946, în urma unei discuții cu Menuhin, cel care i-a intermediat azilul politic în America, după cum a povestit muzicologul Viorel Cosma. Compozitorul a plecat cu viză de Statele Unite și cu pașaport diplomatic acordat de Petru Groza, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se pe un vapor de la Constanța. Enescu și Maruca au ajuns în America, dar, pentru că nu au reușit să se adapteze, după trei luni s-au întors definitiv la Paris.
La sfârșitul anilor ’40, problemele la coloana vertebrală de care muzicianul suferea de mai mult timp s-au agravat. Spondiloza i s-a accentuat vizibil, iar în 1950, în timpul unui concert la Londra, a suferit un accident cerebral și a căzut de pe podium.
Bunul său prieten, Yehudi Menuhin, a închiriat un avion pentru a-l aduce la Paris, unde a fost internat de urgență într-o clinică, medicii reușind să-l restabilească parțial. Din acel moment, însă, starea de sănătate a compozitorului s-a agravat gradual, iar în iulie 1954 a suferit un atac cerebral masiv.
George Enescu a încetat din viață la Paris, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise. Imediat după moartea lui, prințesa Maruca a plecat la Geneva, unde a trăit până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1968.
Galerie foto:
