“Ecoul împușcăturilor din strada Nae Stănescu din orăşelul de obicei atât de învăluit în tihnă situat între Mizil şi Râmnicu Sărat nu s-a stins încă nici astăzi.
Dimpotrivă, tristele evenimente care le-au prilejuit ţin încă şi acum în frământare spiritele, menţinând treaz interesul ce li s-a acordat din primul moment. Îndeosebi cercurile feminine se pasionează în scrutarea diferitelor peripeţii ce au provocat epilogul din Buzău şi a acelor ce se-nverigă în noul lanţ.
Şi, într-adevăr, întreaga afacere de care huie întreaga ţară e înfăşurată în atâtea complicaţii, că e foarte explicabilă palpitarea cu care se aşteaptă descoperirea misterioaselor dedesubturi ce împânzesc mobilele asasinatului.
În două cuvinte, faptele s-au desfăşurat astfel: doamna Maria Lupescu şi-a ucis, într-o noapte de vineri, soţul, podgoreanul Radu Lupescu, descărcănd asupră-i câteva gloanţe de revolver. În declaraţiile ce i s-au luat la început de instrucţie, a intervenit şi fiica d-sale, Carolina Lupescu, numită în intimitate Lilly, mărturisind că şi ea a participat la crimă, efectiv, trăgând, la rându-i, asupra tatălui ei.
Motivele ce s-au indicat ca pricini ale tragicei hotărâri sunt, într-adevăr, menite să stârnească oroarea tuturor. Înainte încă de noaptea fatală a crimei, au început să circule zvonuri ce ţinteau să înfăţişeze pe Radu Lupescu, victima, în culori oribile.
Din conţinutul lor reieşea limpede că el se deda la accese de senzualism faţă de fiică-sa cea mare, Lilly, făcându-i propuneri directe, şi că, adesea, spre a scăpa de urmăririle lui tenace, fata era silită să se ascundă prin beci sau şifoniere. Ba, într-o zi, dânsa, ca studentă la facultatea de drept, trebuind să se ducă la Bucureşti spre a-şi lua nişte cursuri, tatăl său s-a hotărât s-o însoţească şi, la hotelul la care trăseseră în Capitală, el ar fi căutat chiar să-şi traducă intenţia în fapt, folosindu-se de împrejurarea că erau completamente singuri. Lily însă a început să strige, rugându-l s-o ierte, şi atât ţipetele, cât şi rugăminţile ei au avut darul să-l potolească.
Cu aceasta, însă, n-a renunţat la odioasa-i dorinţă de a-şi poseda propria copilă şi, ca manifestare a năzuinţelor lui incestuoase, o încărca de nenumărate daruri şi una din persoanele care frecventau familia Lupescu a şi fost martoră într-o zi, când părintele a oferit fetei o cutie de bomboane, accentuând:
— Uite, Lilly, asta-i numai pentru tine; ţie ţi-am adus-o. Se mai enumeră, apoi, o sumă de bijuterii cu care a dăruit-o, printre care şi o faimoasă brăţară, cu prilejul acelei tentative nereuşite de la hotel.
Dar, la acestea, se mai adaugă că Lupescu, căzut pradă unei psihoze sexuale, se agăţa de toate femeile şi erau epoci când, cu buzunarul ghiftuit de zeci de mii de lei, le risipea în dreapta şi-n stânga pentru simpla atingere a unui braţ feminin sau o îmbrăţişare fugitivă. Anterior însă, înnodase şi câte-o legătură mai trainică, cu una sau alta, cheltuind, pentru acelea, sume fantastice. Şi se citează, printre altele, fosta soţie a unui domn avocat, care-l şi surprinse cu dânsa în flagrant delict la Băile Siriu din judeţul Buzău, de pe urma căruia a izvorât un divorţ răsunător, cel puţin pentru localnici.
Ca directă consecinţă a acestei psihoze, precum şi a neîncetatelor încercări de a-şi pângări fiica, doamna Lupescu susţine că, în chip de răzbunare pentru piedicile ce i se opuneau, soţul ei lăsa casa în suferinţă, lipsind-o de strictul necesar, şi dânsa, soţia sa, era nevoită, spre a se aproviziona cu alimente, să apeleze la restauratorul Movileanu din piaţa Daciei, care le e chiriaş. Maltratările şi brutalizările făceau, de asemenea, parte din arsenalul lui de „convingeri”.
Situaţia aceasta nu putea dura la infinit. Se cerea, imperios, o ieşire. Cei care veneau în imediat contact cu familia preconizau ca unică soluţie ce ar fi pus capăt acestei căsnicii-infern divorţul. Dar, la aceste îndemnuri, doamna Lupescu se opunea întotdeauna.
— Cum, se plângea dânsa, după ce că treizeci de ani am muncit alături de el ca să formăm gospodăria aceasta, acum să mă despart? Nu, nu accept.
Şi, în loc de divorţ, a preferat asasinatul.
Crima a decurs simplu: aproape de miezul nopţii, doamna Lupescu a pătruns în camera soţului ei şi a slobozit asupra lui câteva gloanţe de revolver. Deşi rănit mortal, podgoreanul, care se bucura de forţe herculeane, trece de se spală de sânge în camera de baie, după care e transportat la spitalul „I. C. Brătianu”. Toate sforţările pe care le depun medicii întru a-l salva nu reuşesc şi victima moare.
Pe când se zbătea însă în agonie, declară reprezentanţilor justiţiei că, în fierberea clipelor când se săvârşea crima, a observat trei umbre; două s-au identificat imediat: soţia şi fiica. Se ridica, acum, problema torturatoare pentru magistraţi: cine e a treia umbră?
În credinţa că s-ar putea să fie Constantin Lupescu, fiul defunctului, tânărul e şi el chemat la instrucţie. Cu toată dovada sa însă că, în noaptea crimei, a lipsit din Buzău, fiind la bunică-sa, doamna Sultana Constantinescu, în Bălţeşti (Prahova), totuşi, dăinuind anumite nedumeriri asupra câtorva ore a căror întrebuinţare nu ar fi putut-o justifica destul de mulţumitor, se emite un mandat de arestare împotriva sa. Deunăzi însă, constatându-se deplina sa nevinovăţie, a fost pus în libertate.
Cu aceasta, întrebarea „Cine este a treia umbră?” ia un caracter acut şi poate da naştere la supoziţii extrem de grave. Una care n-a fost încă înregistrată până acum şi pe care noi o redăm ca prinsă din zvon public, fără să ne luăm nici o răspundere, ar fi aceea a existenţei unei simpatii a asasinei. Mă rog, nu afirm nimic, rămâne să se verifice şi în direcţia aceasta, netrebuind să se omită nici o ipoteză care ar putea duce la dezlegarea misterului.
Să se interogheze cu răbdare şi meticulos toate persoanele care călcau în casa Lupescu, indiferent de vârstă. Şi, dacă se va constata că nota prizărită în goana după deslușiri n-are nici un substrat real, cercetările să nu obosească, să se îndrepte într-altă direcţiune, fiindcă se impune, neapărat, descoperirea celei de-a treia umbre pe care a zărit-o defunctul.
Când s a pornit ancheta judiciară, tot în căutarea fantomei dispărute, magistratul-instructor, domnul jude Const. Coloescu, a înclinat înspre părerea că ar fi un amant al fetei. Şi, în consecinţă, a orânduit o examinare medicală a domnişoarei Lilly Lupescu, întru dibuirea inocenţei ei, axând a trage, de la existenţa originătăţii sau nevirginătăţii, concluzia că, în jocul umbrelor, umbra cea risipită în negurile nopţii ar fi sau nu un amant al tinerei acuzate. Las la o parte faptul că eu nu aprob acest gen de instrucţie ca fiind prea simplist şi, în al doilea rând, nici neavând o putere deductivă precisă, ci, dimpotrivă, încâlcind iţele, dar iată că nici oribila indiscreţie vânturată de analiză n-a dat indiciul aşteptat. Enigma a rămas nerezolvată.
Căci au fost două expertize: cea dintâi, făcută de d. doctor V. Hogea, medic legist al tribunalului Buzău, a dat certificat de necastitate domnişoarei Lilly Lupescu, iar cea de-a doua, sub ochiul ştiinţific al d-lor C. Michiu, medic-şef al spitalului „I. C. Brătianu“, şi C. Panaitescu, medic primar, a proclamat neprihănirea tinerei acuzate. De care parte e adevărul? Toţi aceşti trei medici sunt personalităţi foarte serioase şi conştiente de misiunea lor; au procedat, deci, cu circumspecţiunea şi delicateţea ce se impuneau şi, totuşi, au ajuns la rezultate contrarii. Controversa n-a adus nici o lămurire; cel mult — şi tocmai aici e greşeala justiţiei — a compromis inutil reputaţia unei fete, stârnind, totdeodată, în mulţime şi curiozităţi impudice.
După asasinat, au răbufnit în public toate patimile ce au mocnit, sub cenuşă, în somptuoasa casă din strada Nae Stănescu. Iar rezultatul fierberii a fost că victima a rămas cu desăvârşire părăsită. Nimeni, nici chiar familia părinţilor săi, n-a cugetat că, după atâtea tragice peripeţii, se impune ca omului să i se găsească şi un locaş de eternă odihnă.
La această pioasă datorie s-a gândit însă un străin: moş Petrache, proprietarul unei simple bodegi care avusese legături de afaceri cu Lupescu, generozităţii căruia, de altminteri, îi şi datoreşte minuscula avere ce-a agonisit. În înţelegere cu avocatul celor două acuzate, d. Justin Stănescu a debursat suma de douăzeci şi două de mii de lei pentru înmormântarea victimei, pe moviliţa căreia a înfipt şi o cruce sărăcăcioasă, cu o inscripţie săpată de o mână primitivă şi lipsită de orice podoabă ce ar fi putut aminti de milioanele lăsate de cel trimis în împărăţia veşniciei.
Cele două eroine ale dramei sunt închise la penitenciarul din Buzău, în aşteptarea procesului ce va să se judece la Curtea cu juraţi.
În genere, domneşte un curent formidabil în favoarea lor. E şi explicabil. S-a exploatat prea mult latura scabroasă din pornirile bolnăvicioase ale lui Radu Lupescu, s-a apăsat prea puternic asupra menţiunilor erotomane ce le manifesta faţă de fiică-sa, ca să nu impresioneze spiritele, şi încă de aşa natură ca să nu mai fie posibilă o revenire.
Pronostichez cu o siguranţă matematică: vor fi achitate. De altfel, avocaţii vor avea o muncă prea uşoară, tema fiind o jucărie în pledoariile ce s-ar broda.
E drept însă că justiţia nu şi-a terminat încă toate cercetările şi cea care o preocupă mai mult, astăzi, este găsirea celei de-a treia umbre din noaptea crimei”.
*** Ilustrațiunea română, august 1931
Procesul de la Buzău a fost urmărit cu mult interes de presa epocii. Cele două femei, mamă și fiică, au fost judecate pentru crimă, dar sentința instanței, care a venit după câteva luni, în martie 1932, a fost fără echivoc:
“La orele 8 şi 40, după 15 minute de deliberare, juraţii reintră în sala de şedinţă şi primul jurat citeşte cu mâna dreaptă pe inimă hotărârea juriului. Este un verdict negativ. Maria şi Carolina Lupescu sunt achitate.
Publicul primeşte cu ovaţii acest verdict. Sunt introduse acuzatele, cărora preşedintele le comunică hotărârea. Cele două femei, sfârşite de oboseală, nu au puterea de a mulţumi.
Partea civilă, prin d-nul advocat Bulfinschi, cere curţii, care acum judecă în instanţă civilă, acordarea unei despăgubiri de 400.000 lei tatălui victimei. Răspund din partea apărării d-nii avocați Meitani și Rădulescu. După o replică a d-lui Bulfinschi și după o foarte scurtă deliberare, curtea respinge cererea părții civile.”
