Manto Mavrogenous s-a născut în 1796 la Trieste și a fost fiica negustorului Nikolaos Mavrogenes și a Zacharatiei Chatzi Bati. Unchiul tatălui ei, Nicolae Mavrogheni, a fost dragoman al flotei otomane și domn al Țării Românești timp de patru ani, între 1786 – 1790. Mavrogheni a rămas în istoria Bucureștiului prin excentricitatea sa, unul dintre obiceiurile pe care le avea fiind de a polei cu aur coarnele cerbilor de la trăsura cu care se plimba.
Biserica de la capătul Podului Mogoșoaiei (aflată lângă Muzeul Țăranului Român) este construită de el, iar domnul fanariot este unul dintre cei care au contribuit la dezvoltarea alimentării cu apă printr-un sistem empiric de conducte. Numirea lui nu a fost la acel moment bine văzută nici de boierii români, nici de popor, iar domnia i s-a încheiat pe 30 septembrie 1790, când a fost spânzurat sau decapitat din ordinul lui Hassan Pașa, pentru insubordonare față de Imperiul Otoman.
Nepoata fostului domnitor, Manto, era o femeie frumoasă și crescuse într-o familie educată, influențată de Epoca Iluminismului. Tânăra a studiat filosofia și istoria greacă antică la un colegiu din Trieste și vorbea fluent franceza, italiana și turca. În 1809, s-a mutat pe insula Paros împreună cu familia, unde a aflat că Eteria (Filiki Eteria) pregătea Revoluția Greacă, iar vestea i-a provocat un mare entuziasm. Mai târziu, în 1818, după moartea tatălui, a plecat pe insula Tinos. Când au început mișcările Eteriei, a ajuns la Mykonos și i-a chemat pe liderii locali să se alăture mișcării de eliberare.
Tânăra a echipat pe cheltuiala ei două nave cu care a urmărit pirații care atacaseră Mykonos și alte insule din Ciclade. Pe 22 octombrie 1822, mikonienii i-au respins pe turcii care debarcaseră pe insulă, chiar Manto fiind cea care a condus asaltul. De asemenea, a echipat 150 de oameni pentru campania din Peloponez și a trimis forțe și sprijin financiar în Samos, când regiunea a fost amenințată de turci. Mai târziu, frumoasa grecoaică a trimis un alt corp de cincizeci de oameni în Peloponez, iar aceștia au luat parte la asediul și cucerirera orașului Tripoli. Împreună cu alți aristocrați greci, a cheltuit mulți bani din averea personală pentru salvarea soldaților și a familiilor lor, a pregătit o campanie pentru Nordul Greciei și a sprijinit în permanență organizația revoluționarilor.
Mai târziu, Manto a adunat o flotă de șase nave și o infanterie formată din șaisprezece companii, fiecare cu câte cincizeci de oameni, și a luat parte la bătălia de la Karistos din 1822. Tot ea a finanțat campania dramatică din Chios, terminată printr-un masacru, când otomanii au ucis toți sugarii sub trei ani, toți băieții cu vârsta de peste 12 ani și toate femeile de peste 40 ani, cu excepția celor dispuși să se convertească la islam. Aproximativ trei sferturi din cei 120.000 de locuitori ai insulei au fost uciși, înrobiți sau au murit din cauza bolilor.
Manto a trimis un alt grup de cincizeci de oameni să-l ajute pe Nikitaras în bătălia de la Dervenakia, iar când flota otomană a intrat în Ciclade, s-a întors la Tinos și și-a vândut bijuteriile pentru a finanța înarmarea a 200 de greci care au participat în bătăliile de la Pelion, Phthiotis și Livadeia.
Manos a adresat un apel emoționant femeilor din Paris pentru ca acestea să susțină mișcarea de independență a Greciei: “Grecii, născuți să fie liberi, își vor datora independența doar lor înșiși. Așa că nu vă cer să-i forțați pe compatrioții voștri să ne ajute. Vă cer doar să nu mai trimiteți ajutoare dușmanilor noștri. Războiul răspândește o moartea cumplită…”
În 1823, femeia s-a mutat apoi la Nauplion, pentru a fi în centrul luptelor, lăsându-și familia de izbeliște, decizie care i-a provocat o mare supărare mamei ei. În acest moment, Manos l-a întâlnit pe Demetrius Ipsilanti, fratele lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul organizației Eteria, cu care avea să se logodească în curând.
Manto Mavrogenous a devenit faimoasă în întreaga Europă pentru frumusețea și curajul ei, dar în același timp, viața ei s-a aflat în pericol aproape în permanență. În luna mai a aceluiași an casa ei a fost incendiată și averea i-a fost furată, astfel că a fost nevoită să meargă la Tripoli, unde a locuit cu Ipsilanti, în acea perioadă preotul ortodox Papaflessas asigurându-le hrana de bază.
Relația tinerei cu Ipsilanti a stârnit opoziția mai multor politicieni puternici, care au văzut eventualul lor mariaj ca pe o amenințare. Unul dintre principalii adversari a fost Ioannis Kolettis, care a reușit în cele din urmă să îi facă să rupă logodna. Ulterior Manos s-a întors la Nauplion profund deprimată și a trăit multă vreme într-o sărăcie crâncenă, pentru că toată averea ei se risipise.
După moartea lui Ipsilanti și conflictele politice pe care le-a avut cu Ioannis Kolettis, a fost exilată din orașul Nauplion și s-a întors pe insula Mykonos, unde s-a concentrat pe scrierea memoriilor.
După ce războiul s-a încheiat, Ioannis Kapodistrias, primul șef de stat al Greciei, i-a acordat gradul de general-locotenent și i-a oferit o locuință, femeia s-a mutat din nou pe continent și, în semn de recunoștință, i-a oferit lui Kapodistrias o sabie despre care se crede că provenea din epoca lui Constantin cel Mare.
În 1840, curajoasa eroină a Războiului de Independență s-a mutat în Paros, unde locuiau niște rudele ei, a trăit aici pentru următorii opt ani și a murit în iulie 1848, singură și săracă, după ce își cheltuise întreaga averea pentru independența iubitei ei patrii.
