Cișmeaua și Biserica Mavrogheni, darurile domnitorului fanariot pentru bucureșteni

“Ca orice domnitor român care dorea să-şi veşnicească numele prin ridicarea unei biserici, aşa şi Mavrogheni ridică pe aceste locuri, în 1787, cu vreo doi ani înainte de a fi tăiat de turci, o biserică pe care o închină Mănăstirii Ecoton Dapiliani din ostrovul Paros, care se află în Marea Albă a Greciei şi de unde îşi avea obârşia acest domnitor. Biserica s-a numit pe atunci Zoodohopighi, ce vrea să spună pe româneşte isvor de viaţă dătător. În locuţiunea bucureşteană a rămas cu numele de Biserica Isvorul Tămăduirei sau, mai pe scurt, biserica de la Capul Podului.

În catagrafia din 1810 i se spune Isvorul Precistii, iar în lista bisericilor publicată de Istoria Ţării Româneşti a fraţilor Tunusli nu este trecută. Şi este firesc. Această istorie merge până la 1774. Biserica a fost întemeiată de Mavrogheni la 1787. În catagrafia Poliției Bucureştilor ce s-a făcut la 1798, unde sunt trecute aproape toate mahalalele bucureştene, nu se vede o mahala cu numele Isvorul Tămăduirei, ceea ce dovedeşte că încă nu se înjghebase o mahala în jurul bisericii lui Mavrogheni. Tocmai în 1810, după scurgerea unui pătrar de veac, aflăm într-o catagrafie de la Academia Română o mahala în jurul acestei biserici, mahala care este numită Cișmeaua lui Mavrogheni.

Numele acesta vine de la havuzul pe care l-a făcut Nicolae Mavrogheni Vodă la biserica sa. Se ştie că acest Domnitor este unul din cei ce s-a îndeletnicit cu aducerea apei în Bucureşti.

La 11 noiembrie 1786, Nicolae-Vodă Mavrogheni aduce pentru mai multe cişmele din Bucureşti apele din Creţuleşti, Ciuleşti şi Crevedia. Unsprezece olari aduşi din Câmpulung şi tot atâţia din Dâmboviţa au lucrat la tuburi. Tot el dăruieşte apă în curţile mai multor boieri de pe vremea aceea şi anume Văcareştilor, duşmanii săi, Filipeştilor, Podeştilor, Brâncovenilor, Grecenilor, Slătinenilor. Lista lor e prea mare ca să o înşirăm aici. Cititorul o poate găsi în Istoria Românilor a lui V. A. Urechia, tomul III, fila 72.

De la dânsul au mai rămas şi fântânile de pe Podul Mogoşoaei sau, cum li se spunea pe atunci, cişmele. Cişmeaua banului Filipescu, acolo unde este azi Palatul Regal, cişmeaua Boului din faţa Bisericii Albe de azi, numită mai în urmă cişmeaua Roşie, şi altele.

Bucureştiul, afară de apa Dâmboviţei, Bucureştioarei şi Gârliţei, mai avea şi o alimentare meşteşugită cu apă. Dovezi sunt destule şi ele ni le fac cunoscut hrisoavele domnilor de pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Apă din izvoare au avut Bucureştii şi voi da dovadă. Înainte de război, cine trecea vreodată pe uliţa Ştirbei-Vodă, acolo unde azi se ridică mândra clădire a Liceului Carmen Sylva şi Academia Regală de Muzică, pe vremuri casa generalului Emanuil Florescu, vedea că, în faţa caselor, cât ţinea faţada şi pe toată lungimea curţii din faţa clădirii dinspre uliţă, era un lung şir de pimniţe, al căror acoperământ de-abia se ridica deasupra feţei pământului.

Aci au fost odinioară pimniţele, hrubele, beciurile şi haznalele marelui Cişmigiu, un bucureştean care păstra apele ca într-un adăpost: iarna ferite de îngheţ, vara, la adăpostul căldurii. Când generalul Florescu ajunse proprietarul locului şi al locuinţei de acolo, pimniţele şi hrubele de care am vorbit erau de mult pustii. El le făcu pimniţe pentru vinuri. Mai înspre deal, spre cea de-acum uliţa Spiru Haret, odinioară a Diaconeselor, spre uliţa general Berthelot, (odinioară uliţa Fântâna Boului), era al doilea rând de hasnale.

Din această uliţă olanele de apă se îndreptau când prin Podul Mogoşoaiei, când prin uliţa Soarelui (actuala Teodor Aman), când prin Podul Târgoviştei, (actuala cale a Griviţei), prin curtea Școalei Militare, sau prin uliţele de mai târziu Occidentului (actuala str. Basarabia) sau Sevastopol şi Osia în Str. Buzeşti. Nu putem aşeza cu siguranţă pe unde treceau aceste tuburi de olane. Cu prilejul deselor lucrări de canalizare, s-au găsit pe aceste uliţe olane de pământ îngropate. Toate aceste şiruri de olane se strângeau la havuzul de la Biserica lui Mavrogheni, căreia i se mai spunea şi biserica cu isvoare.

Prin anii 1870 şi mai încoace, pe când pe aceste locuri se afla Școala de Arte şi Meserii, iar mai târziu localul Monetăriei Statului, acum Muzeul de etnografie neisprăvit, se mai vedeau nişte pivniţe foarte încăpătoare în curtea bisericii.

Fireşte că aci erau haznalele pentru păstrarea apei, ştirea o am de la inginerul Alex. Martineanu, care s-a îndeletnicit mult cu istoricul Bucureştilor.

Aducerea apei pe cale de meşteşug în Bucureşti, ridicarea atâtor cişmele şi havuzuri, introducerea chiar a apei în case, pe atunci lucru nemaipomenit, toate acestea au fost cântate de lăutarii bucureşteni, care nu pierdeau niciun prilej să scoată cântece noi şi obârşia acestor cântece era „fântâna cu şapte ciuciure“, ce se afla la Biserica Isvorul Tămăduirei, adică havuzul lui Mavrogheni.

Mai amintesc aici că în curtea Bisericii lui Mavrogheni este îngropat marele cărturar român Ioan Heliade Rădulescu…”

*** D. Caselli, Universul, 1935

D. Caselli (1875 – 1937) a fost un respectat și neobosit gazetar și un cercetător pasionat al istoriei Bucureștiului.