Moartea lui Nicolae Mavrogheni, cel mai excentric domn al Țării Românești

În iarna anului 1786, era mare fierbere în fanarul din Constantinopol; era vorba ca în locul lui Mihail Şuţu să se dea tronul Ţării Româneşti unui oarecare Nicolae Mavrogheni, născut în anul 1735, un ,,tăuşan“ cum ziceau turcii la insulari, un fiu de pescar din insula Paros, fost pirat, dar care se bucura, în calitate de Dragoman, de protecţia lui Capitan Paşa, Gezaerli Hassan, el însuşi favoritul Sultanului Abdul Hamid şi al marelui vizir Iusuf Paşa.

Fanarul era, pe drept cuvânt, scandalizat, căci această numire strica tradiţia şi încurca socotelile fanarioţilor, care păstrau o anumită linie comună de acţiune în Principate adoptată de multă vreme, bazată pe de o parte obiceiurile indigene, iar pe de alta, pe cunoaşterea cerinţelor stăpânilor turci.

Gezael Hasan, prieten din copilărie cu sultanul care îi dăduse în căsătorie pe sora sa, era atotputernic şi numirea lui Mavrogheni părea greu de înlăturat prin obişnuitele intrigi. Fanarioții îi opuseră atunci un candidat grec, Celebi Petrake, fost bucătar, dar ajuns tarapangiu al sultanului, în care calitate agonisi o avere imensă. Acesta, fost amant al soţiei lui Mavrogheni, pe care nu-l putea suferi, oferi lacomului sultan 4000 pungi de aur; domnia Munteniei ar fi fost astfel asigurată fără intrigile lui Gezaerli Hasan, care sugeră sultanului ideia de a căpăta de la Celebi nu 4000 de pungi, ci toată averea, tăindu-i capul pentru fărădelegile sale şi moştenindu-i, de drept, averea.

Sultanul găsi nemerită propunerea; Celebi Petrake fu închis şi torturat, iar Mavrogheni căpătă caftanul şi avu plăcerea să vadă căzând capul rivalului său tocmai când ieşea cu mare alai de la Serai, unde primise mult râvnita învestitură

Acela despre care Pitarul Hristache scria în 1817: “Unii ziceau că-i om bun, cei mai mulţi că e nebun”. Alţii îl ţineau de prost, şi nimeni nu-i da de rost „aceluia pe care Vaillant şi Regnault l-au considerat geniu, iar Văcărescu şi Fotino drept „om prost la fire, şi la gândire, şi la simţire“.

Nicolae Mavrogheni Vodă sosi la Bucureşti în aprilie 1786, spre spaima boierilor, care îl considerau „o poznă a firei” şi care se aşteptau să-l vadă începând năzdrăvăniile sau „apucându-l” dintr-o clipă în alta. Văcăreştii, Ghiculeştii, Brâncovenii, Câmpinenii, Creţuleştii, Filipeşti, Fălcoenii şi Racoviţeştii văzuseră ei multe în viaţa lor, dar îngheţau de frică când priveau pe noul Domn, înalt, uscat la trup, negru la faţă, totdeauna încruntat, vorbind tare şi răspicat, cu gesturi repezi, îmbrăcat turceşte, cu pistoalele şi iataganul veşnic la brâu, înconjurat de înfricoşători săi „galiongii“, acei piraţi greoi, înarmaţi până în dinţi, care băgaseră spaima în bieţii bucureşteni, bandiţi fioroşi ce au rămas de pomină în memoria oamenilor.

La început, se purtă bine cu toată lumea, ba fiind chiar darnic cu negustorimea, cu boierii cei mici şi cu prostimea, aceştia se socoteau fericiţi că le-a venit un astfel de domn. Nu începuse, se vede, să se dea pe faţă firea-i nervoasă, crudă, şi nici boala de care suferea, epilepsia, după afirmaţia lui Kogălniceanu, nu-i slăbise nervii, așa cum se întâmplă mai târziu.

Dionisie Eclesiarhul ne spune, în cronograful său, că în scurtă vreme Mavrogheni își schimbă purtarea; după mesele ce le lua cu boierii cei mari, care numai noduri înghițeau, le pretindea multe pungi cu bani.

La Divan judeca singur, fără părerea boierilor, pe care nu-i putea suferi, şi da hotărîri foarte plăcute poporului şi nesuferite de boierii ca Văcărescu, cel care mărturiseşte că “îi este ruşine să le scrie”.

Îi plăcea să se repeadă, cu câţiva galiongii, prin târg, să prindă negustori cu ocaua mică sau care luau mai mult decât se cuvenea: bătaia straşnică pe care o mâncau cei prinşi astfel era cea mai uşoară pedeapsă, căci Mavrogheni, când era înfierbântat, îi mai şi spânzura fără multă judecată. Nu avea astâmpăr niciodată şi mare plăcere simţea să se îmbrace în haine de călugăr sărac şi să viziteze pe negândite, la ore nepotrivite, bisericile, spre a vedea dacă i se ascultă porunca ce o dăduse, ca preoţii să stea mereu în biserică, la dispoziţia credincioşilor. Ion Ghica ne povesteşte cum se plimba Domnul într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele aurite, înconjurată de curteni, arnăuţi şi paiaţe cu clopoţei care se legau de femei pe stradă, insultându-le cu vorbe neruşinate. Când îl apuca accesele sale de frenezie nervoasă, nu-i mai intra nimeni şi nimic în voie; chipul îi devenea înfiorător şi puţini erau acei care ar fi cutezat să-l privească în faţă, începea să șuiere, să facă mişcări dezordonate, şi fugea încotro vedea cu ochii ca urmărit de vedenii de care se îngrozea.

Atunci, ne spune Ion Ghica, încăleca şi străbătând în goană nebună, urmat de sălbatecii galeongii, străzile oraşului ce se goleau de spaimă, urla cât îl ţinea pieptul strigătul “Iangân vaar!… foc!…”

Când însă avea epoci liniştite, Mavrogheni guverna cu înţelepciune, proteja pe cei nevoiaşi, împărţea dreptatea cum se cuvenea şi dejuca cu multă isteţime planurile periculoase ale duşmanilor din afară. Pe boieri însă, după cum am spus, îi ura de moarte – de altfel ura era reciprocă – şi le făcea rău ori de câte ori avea putinţa.

Surghiunurile şi confiscările averilor se ţineau lanţ, ele erau anunţate victimelor în cursul audienţelor în chip batjocoritor şi puse pe seama unor vise ce le-ar fi avut Mavrogheni în timpulnopţei. Aceste vise prevestitoare de nenorociri ajunseseră faimoase şi, ca o culme a râsului ce îşi făcea tiranul de boieri, îşi boieri calul, pe cunoscutul Talabaşa, îmbrăcându-l cu caftan, în cursul unei ceremonii speciale.

Tot în semn de profund dispreţ pentru boieri, dădu slujbe mari, de răspundere, unor oameni de rând cum era Ioniţă Papuc, Sava, Turnavitu, ale căror isprăvi şi ticăloşii aduseseră lumea la desperare.

În vremea aceasta, august 1787, izbucni războiul între Turcia şi Rusia, dând prilej lui Mavrogheni să-şi arate o altă latură a firii sale excentrice: se crezu înzestrat cu neasemuite calităţi de organizator militar şi începu să-şi formeze o armată cu care voia să impună respect beligeranţilor. Bucureştii deveniră în scurtă vreme, spre profunda mirare şi disperare a paşnicilor săi locuitori, o mare tabără militară, în care furnicau turcii, albanezii, grecii, sârbii, arabii şi alte naţii, oameni fără căpătâi, pe care îi atrăsese făgăduiala unei lefi mai mare ca la orice altă armată de mercenari.

Mavrogheni dorea un corp de elită format numai din ostaşi români, lucru care a entusiasmat chiar pe biografii mai puţin binevoitori ai fanariotului, cum era, de pildă, Dionisie Eclesiarhul, care are cuvinte bune pentru modul cum Domnul îmbrăca, echipa şi plătea pe oştenii români.

Întreaga armată, peste 6.000 oameni, formată din elemente deosebite, în care Mavrogheni punea multă speranţă, fu înzestrată şi cu artilerie „de ocazie”, adică adunată şi cumpărată de pe unde se găsea. Boierii, prudenţi, temându-se că aceste costisitoare pregătiri nu vor avea alt rezultat decât intrarea trupelor duşmane în ţară, nu-i dădură niciun sprijin. Mavrogheni, turbat de mânie şi pierzându-şi capul în preajma unor evenimente al căror rost şi legături ascunse nu le putea pricepe, goli ţara de boieri, trimeţându-i în surghiun, şi boierind cu sila pe cine nimerea, hotărât să fabrice boieri noi în locul celor vechi. Corpurile de armată conduse de boierii cei tineri, după mici succese locale, suferiră înfrângeri serioase, până când, la 10 octombrie 1789, Mavrogheni disperat, turbat de mânie şi nebun de-a binelea, fuge din Bucureştii ocupaţi de principele de Coburg, rătăcind pe la paşii de la Dunăre, unde căuta zadarnic protecţie.

În cele din urmă, pe 30 septembrie 1790, duşmanul său, Celebi Paşa, îl prinse în satul Belina (Bela), în Bulgaria, şi îi tăie capul, pe care îl trimise la Constantinopol, spre satisfacţia marelui vizir. Astfel se sfârşi Nicolae Mavrogheni, domnul nevropat rămas în legendele populare, în cântece şi în istorie ca un om extraordinar, ca o reîncarnare a unui Vlad Ţepeş din vremile de demult”.

Despre rămășițele lui se știe că mai târziu au fost strămutate la Brusa, în afară, bineînțeles, de cap, ce fusese expus la Poarta Otomană și apoi aruncat. După Eterie, un număr însemnat de greci scăpați din măcelul din Fanar au fost exilați din Constantinopol. Fostul Caimacam al Munteniei, Costachi Negri, și el o victimă a sălbătăciei turcești lăsase o văduvă, pe Domnița Eufrosina, fata lui Mavrogheni-Vodă, care a fost surghiunită împreună cu alți greci la Brusa.

De acolo și-a trimis un om de încredere în Bulgaria, pentru aducerea rămășițelor domnitorului ucis cu treizeci și doi de ani înainte și astfel osemintele lui au fost îngropate la biserica Sfinților Apostoli. Soția lui Mavrogheni-Vodă, Doamna Mărioara, născută Scanavi (sora Elenei Scanavi, soția lui loan Gheorghe Caragea, domn al Munteniei între 1812-1818, ambele fiice ale bogatului bancher Scanavi) a venit și ea la Brusa și a locuit o vreme cu fiica sa. Doamna Mavrogheni a murit pe 14 martie 1829 și a fost înmormântată alături de fostul domn. Fiica, Eufrosina, a murit în anul 1850 și a fost înmormântată la biserica Golia din Iași.

La Biserica Sfinților Apostoli se găseau un număr însemnat de odoare dăruite de membrii familiei Mavrogheni, printre altele un epitaf de catifea roșie brodată cu fir de aur purtând o inscripție grecească întru pomenirea domnitorului, mai multe artofoare și sfeșnice de argint, o cruce și candele aurite, icoane îmbrăcate, precum și două procovețe brodate, unul cu vulturul bizantin și celălalt cu stema Principatelor.

Surse:

A. Pomescu-Gilly, Domnia de pomină a fanariotului Nicolae Mavrogheni, 1931

C. J. Karadja, Mormântul lui Mavrogheni-Vodă la Brusa, Revista Istorică, 1923

Puteți citi și: