Anastasia Vasilyevna Hendrikova s-a născut pe 23 iunie 1887 la Sankt Petersburg și a fost fiica contelui Vassili Alexandrovich Hendrikov, marele maestru al protocolului Curții Imperiale Ruse, și a soției sale, prințesa Sofia Petrovna Gagarine. Nastenka, cum era alintată în familie, a fost numită doamnă de onoare a țarinei Alexandra Feodorovna în 1910 și a devenit un fel de guvernantă neoficială pentru cele patru mari ducese, fiicele țarului Nicolae al II-lea, care erau foarte atașate de ea. Contesa era blândă, inteligentă și foarte afectuoasă și a urmat familia țarului în exilul intern de după Revoluția bolșevică din 1917, mergând mai întâi la Tobolsk și mai târziu la Ekaterinburg, chiar dacă era îngrijorată pentru soarta propriei sale familii.
Sora Anastasiei, Alexandra Balashova, alintată “Inotchka”, era bolnavă de tuberculoză și această boală cumplită o neliniștea foarte tare pe contesă, pentru că cele două erau foarte apropiate, dar în zilele tragice de după Revoluția din februarie 1917, Hendrikova a rămas fidelă misiunii sale, aceea de a fi un sprijin pentru cei din jur. În martie 1917, țarul și familia sa au fost arestați la domiciliu în Palatul Alexandru de la Țarskoye Selo și, în timp ce mulți curteni se grăbeau să-i părăsească, contesa Hendrikova s-a grăbit să se întoarcă de la Kislovodsk, unde se dusese să-și viziteze sora, dându-și seama că țarina avea multă nevoie de ea.
La întoarcerea la Palatul Alexandru, femei a fost plasată sub arest, la fel ca restul apropiaților familiei imperiale, iar în seara aceea a scris în jurnalul său: “Slavă Domnului, am reușit să ajung la timp pentru a fi cu ei”. Mulți contemporani au considerat că Anastasia a făcut acest lucru numai din datorie sau dintr-un sentiment de devotament față de familia imperială, dar o cunoștință apropiată a explicat adevăratele motive ale gestului ei: “Contesa Hendrikova era o persoană cu o credință profundă. Din copilărie, în fața ochilor ei au existat exemple vii de evlavie. Credința a stat la baza vieții ei și a familiei sale, iar Anastasia a urmat familia imperială în spiritul poruncilor divine, dându-și bine seama că suferința și moartea o așteptau”. Aceste sentimente au fost dovedite și de notița pe care a făcut-o în jurnal înainte de a pleca la Tobolsk: “Mă predau în întregime în mâinile lui Dumnezeu cu încredere și dragoste și știu că Domnul mă va susține în timpul încercărilor și în momentul morții”.
Tânăra contesă și-a găsit sprijinul în Dumnezeu pe tot parcursul vieții, iar credința și dragostea ei pentru divinitate s-au manifestat și în zilele încercărilor care o așteptau. În 1917, înainte de a pleca împreună cu familia țarului la Tobolsk, nota în jurnal: “Nu pot pleca de aici fără să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru această lume minunată și puterea pe care mi-a trimis-o și pentru că m-a susținut în aceste cinci luni de arest la domiciliu. Cu cât viața mea devine mai grea, cu atât simt o pace spirituală mai mare. Îmi dau seama acum că aceasta este cea mai bună, cea mai mare fericire și că totul poate fi suportat și îl binecuvântez pe Dumnezeu. Am experimentat eu însămi că, pe măsură ce suferințele lui Hristos se manifestă în noi, Hristos ne va întări mângâierea.”
Notele contesei Hendrikova mărturisesc profunzimea experienței sale spirituale: “Văd palatul tău, Mântuitorul meu, împodobit. Nu am încă haine pentru a intra în el, multe trebuie schimbate în mine pentru a lumina haina sufletului meu. Dar Domnul să facă acest lucru și eu voi accepta de la El, cu recunoștință, toate încercările pe care mi le va trimite, crezând cu tărie că vor lumina haina sufletului meu”, consemna ea.
La Tobolsk nu a scăpat nici măcar o ocazie de a merge la biserică, s-a rugat împreună cu familia țarului și a asistat cu fidelitate la toate slujbele ținute în casa guvernatorului regiunii. În timpul Postului Mare din 1918, a primit împărtășania de două ori: în prima săptămână, împreună cu familia imperială, și în Joia Mare, după plecarea țarului și a țarinei la Ekaterinburg.
În mai 1918, contesa Hendrikova a plecat, la scurt timp după restul familiei imperiale, spre Ekaterinburg, dar nu i s-a permis să intre în casa Ipatiev, ci a fost încarcerată la închisoarea Perm, situată la marginea orașului, unde încerca să-i mângâie pe ceilalați deținuți. Uneori chiar cânta imnuri religioase pentru a o susține pe prințesa Elena, soția lui Ioan Constantinovici, cu care era închisă în celulă, și care aflase de curând că ducele fusese ucis la Alapaevsk împreună cu Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna și cu alți membri ai familiei imperiale. Serghei Smirnov, secretarul prințesei, și-a amintit: “Nastenka, cu zâmbetul ei vesel, a susținut starea de spirit a Elenei Petrovna, care era foarte deprimată. Tot timpul îmi amintesc de zâmbetul fermecător al Anastasiei, de prietenia ei”.
Pe 4 septembrie 1918, contesa Hendrikova și Catherine Schneider, guvernanta oficială a fiicelor țarului, au fost scoase din celulă și duse la administrația închisorii împreună cu Aleksei Volkov, un valet al țarinei Alexandra, care avea șaizeci de ani. Lor li s-au alăturat alți opt prizonieri, inclusiv camerista Marelui Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, fiind păziți de o escortă formată din douăzeci și doi de gardieni, iar contesa Hendrikova a fost curajoasă chiar și în aceste circumstanțe. Și-a dat seama că este condusă spre moarte, dar a rămas calmă, și-a luat rămas bun de la Elena Petrovna și nu a plecat înainte de a scrie în jurnal: “Dacă mă așteaptă moartea, nu mă tem. Am mult mai mult acolo decât aici. Voi fi în sfârșit acasă, într-o eternă fericire și pace”.
Valetul Volkov, care a reușit să scape cu viață, și-a amintit că, atunci când a întrebat un gardian unde sunt duși, i s-a spus că vor ajunge la “casa de arest”. Hendrikova, care era la toaletă în acel moment, i-a pus unui gardian aceeași întrebare când a ieșit și ei i s-a răspuns că vor fi duși “la închisoarea centrală”. Femeia l-a întrebat: “Și de acolo?” Paznicul i-a răspuns: “Ei bine, la Moscova!”. Tânăra contesă le-a povestit această conversație colegilor ei și și-a făcut semnul crucii.
Prizonierii au fost aliniați pe stradă în rânduri de câte doi, bărbații în față și femeile în spate. Grupul a mers până la marginea orașului, Volkov a întrebat un alt prizonier unde se află închisoarea centrală și acesta i-a spus că au trecut de mult de ea și atunci bărbatul și-a dat seama că erau duși în pădure pentru a fi împușcați, dar, într-un moment de neatenție al gardienilor, a reușit să fugă printre copaci. În spatele lui a auzit împușcături și și-a dat seama că ceilalți prizonieri din grup au fost asasinați.
Corpurile celor două femei, Anastasia Hendrikova și Catherine Schneider, au fost recuperate de Armata Albă în mai 1919 și au fost îngropate în cimitirul Yegoshikha, dar mormintele lor au fost distruse când bolșevicii au recâștigat controlul asupra orașului.
Contesa Anastasia Hendrikova, care avea doar 31 de ani când a fost ucisă, și profesoara Catherine Adolphovna Schneider, care avea 62 de ani, au fost canonizate de Biserica Ortodoxă din afara Rusiei în 1981 ca martire.
