Pe 5 martie 1887, inginerul Iuliu Popper, născut, crescut și educat la București, în familia librarului evreu Naftali Popper, a ținut în fața plenului Institutului Geografic al Argentinei conferința excepțională EXPLORACION DE LA TIERRA DEL FUEGO care, după mărturiile contemporanilor, a fost extrem de apreciată.
Românul, care pe atunci avea 30 de ani, își luase bacalaureatul la București în 1875, studiase la Paris, devenind inginer în exploatări miniere în 1879, lucrase la Compania Canalului de Suez şi era in excelente relaţii cu membrii de frunte ai Societăţii Geografice Române, precum V. A. Urechia, generalul George Manu și George Lahovary.
Popper ajunsese în America de Sud cu un an înainte, vizitase Brazilia, Argentina și Patagonia, apoi se întorsese spre Nord, în Mexic, și începuse să scrie foiletoane la un ziar, în care își povestea aventurile din călătoriile precedente din India, Indonezia, Japonia, China, Siberia și Alaska. La sfârșitul lui 1886, vânătorii de foci din Strâmtoarea Magellan au adus vestea că în apropiere de Capul Virginia descoperiseră aur, din care luaseră cu ei o cantitate mică, de probă.
Febra îmbogățirii s-a răspândit repede, iar oamenii de afaceri s-au gândit imediat la posibilitatea exploatării presupuselor terenuri aurifere. Le trebuia însă un inginer de mine care să-și asume conducerea acțiunilor. Acestor febrili întreprinzători li s-a prezentat într-o zi un bărbat înalt, cu ochi albaștri și barbă blondă: era inginerul român Iuliu Popper. Evaluând avantajele cercetărilor științifice într-o zonă în care nu pătrunsese încă nimeni, a declarat că este dispus să-și asume conducerea expediției pentru căutarea și exploatarea aurului.
Un consorțiu financiar din Buenos Aires i-a pus la dispoziție fondurile necesare și astfel au început pregătirile pentru călătoria lungă și anevoioasă spre tărâmurile necunoscute.
În septembrie 1886, inginerul s-a îmbarcat pe o corabie cu destinația Strâmtoarea Magellan. Pe puntea micii ambarcațiuni erau aliniați 20 de bărbați echipați în uniforme de dorobanți (tunică, centiron și căciulă mițoasă cu pană). În cală fuseseră adăpostiți caii, catârii, harnașamentele și furajele necesare.
Un prim popas la Capul Fecioarelor, aflat în extremitatea de sud a Patagoniei, i-a adus tânărului explorator primele informații asupra ținutului de dincolo de strâmtoare. Știrile erau însă extrem de contradictorii. Unii susțineau că insulele din arhipelagul Tierra del Fuego sunt „un infern de flăcări vulcanice“, alții acreditau ideea unor aglomerări uriașe de ghețari ce strălucesc în bătaia soarelui ca un foc veșnic viu, iar vânătorii de guanaco se jurau că ar fi vorba de resturile unui continent scufundat, care aveau mult aur.
Această avalanșă de legende i-a întărit comandantului expediției convingerea că Țara de Foc „trebuie să aibă o climă, o vegetație și locuitori cu un caracter extrem de variat“. În timpul călătoriei ce a urmat, oamenii lui Popper au primit instrucțiuni de exploatare minieră și o oarecare pregătire militară. După unele peripeții pe Atlantic, micul grup a debarcat la est de Punta Arenas, în zona chiliană și a cantonat la marginea orașului. În mijlocul taberei era ridicat un cort mai mare, în care își avea „cartierul general“ comandantul, iar împrejur erau dispuse corturi mai mici pentru cei care-l însoțeau. Santinele înarmate patrulau în diferite puncte, pentru a-i împiedica pe străini să se apropie de bivuac.
Acest mod de comportare disciplinată a noilor veniți i-a impresionat pe localnicii obișnuiți cu vandalismul căutătorilor de aur. La începutul lui octombrie, oamenii lui Popper au încălecat pe cai și au pornit la drum. Plecând din Punta Arenas, micul escadron s-a angajat pe un traseu accidentat, străbătând zile și săptămîni în șir, pe o vreme mai mult ploioasă, dealuri abrupte, văi înguste, munți sălbatici, păduri de fagi și conifere, regiuni mlăștinoase.
Concomitent cu cercetările geologice menite să localizeze terenurile aurifere, Iuliu Popper a fost extrem de preocupat de noutatea elementelor geografice și etnografice oferite de locurile pe care le străbătea. Pentru a nu scăpa nimic din vedere, a făcut, pe măsură ce înainta, harta topografică a Țării de Foc; în decembrie, când grupul s-a apropiat de coasta Oceanului, peisajul a început să fie mai plăcut. După o scurtă „haltă de ajustare“ în golful San Sebastian, Iuliu Popper a explorat, spre sud, țărmul Tierrei del Fuego și a întâlnit primul curs de apă necunoscut, căreia i-a dat numele eroului argentinian San Martino.
Galerie foto (extrase din presa românească)
Zăcămintele aurifere au fost descoperite de întreprinzătorul român în regiunea Rio Grande, în nisipurile depozitate de albiile râurilor la vărsarea în ocean, așa că a început lucrul. “Recoltatorul de metale prețioase” inventat și construit de Iuliu Popper a dat rezultate excelente, pentru că obținea zilnic 500 de grame de aur. Încurajat de descoperirile pe care le făcuse și de exploatarea metalului nobil, s-a întors la Buenos Aires și pe 5 martie 1887 a prezentat la Institutul Geografic al Argentinei rezultatele expediției, precum și harta pe care o elaborase, prima comunicare elaborată pe principii științifice. Pe harta desenată de Popper erau înscrise formațiunile geografice cărora le-a dat denumiri românești: Punta Sinaia, Rio Ureche, Rio Rosetti, Monte Lahovary, Monte Manu, după numele amicilor lui de la București.
Dorul de țara natală l-a făcut să numească „România” un țărm al Peninsulei Matre din sudul Țării de Foc, iar pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, Carmen Sylva, se regăsește de trei ori pe hartă. Într-o conferință susținută în fața adunării generale a membrilor Institutului Geografic Argentinian pe 16 iulie 1891 și reprodusă în Buletinul institutului, Popper spunea: “Am dat acestui lanț de munți, extremitate antarctică a Anzilor, care mărginește litoralul sudic al Țării de Foc, numele augustului meu suveran, Regele Carol al României”. Toponimul Carlos de Rumania domina cu litere supradimensionate și harta Țării de Foc inclusă în atlasul oficial al Argentinei din 1893, precum și harta insulei din “Andreas Allgemeines Handatlas” (1896) și cea tipărită în 1897 de Institutul Grafic Justus Perthes din Gotha.
Consorțiul financiar argentinian, mulțumit de rezultatele obținute și interesat în exploatarea aurului din Tierra del Fuego, a sporit investițiile. Cu sumele primite, Popper a recrutat noi oameni, apoi a echipat două vase de coastă și o canonieră. Exploratorul menționa într-o altă conferință: “Acum patru ani și mai bine, când am avut onoarea se fac cunoscut onorabililor membrii al institutului rezultatele primelor mele exploatări, eram departe de a presimți că văile cele înguste și pampa Țării de Foc, care până atunci au fost teatrul gonirii idilice de guanaci, vulpi, câini și taco-tuci, fluviile și heleșteele împrejurul cărora furnicau grupe de gâști, rațe, potârnichi, teroteri, lebede ibisi și flamangi, unde șoimul și vulturul Țării de Foc zboară singuratici deasupra înălțimilor și abisurilor, nu credeam că va veni un moment când acele domenii nestrăbătute de nimeni ale Ona-Indianului vor fi albia lepădăturilor, oamenilor din tote țările, că vor servi ca refugiu pentru așii dezertorilor, deportaților și bandiților tuturor raselor și că regiunea aurului pe care am descoperit-o va fi teatrul unei lupte depravate ale guerillei. Ca și California și Australia, Țara de Foc începe analele sale, deși într-o măsură mai mică, prin niște aventuri al căror sâmbure este numai metalul cel delicat…”
Înzestrat cu un spirit viu, cunoscând perfect limba spaniolă, inginerul a publicat într-unul din principalele ziare din Argentina un ciclu de 10 articole numite Tierra del Fuego. În același timp, a reunit într-un album devenit celebru cele aproape 100 de fotografii pe care le-a făcut în timpul primei sale expediții. Astăzi este greu de imaginat dificultatea realizării acestor fotografii, folosind un aparat voluminos și complicat de manipulat, cu clișee fotografice pe plăci de sticlă fragile, dificil de transportat într-o expediție de explorare care dispunea numai de cai.
Un exemplar de lux al acestui veritabil „prim reportaj fotografic” a fost trimis de inginerul Popper și Societății Geografice Române din București, dar, din păcate, acel exemplar a ars în timpul bombardamentelor din august 1944. Printr-o împrejurare fericită, istoricul și scriitorul I. M. Ștefan a descoperit în anul 1984 o copie a valorosului album. O altă copie s-a aflat în proprietatea familiei Braun-Mendez din Buenos Aires, descendenții prietenului și împuternicitului lui Iuliu Popper în Țara de Foc.
Ulterior Popper a întreprins noi expediţii in Ţara de Foc, a construit mai multe aşezări, printre care El Paramo, a construit drumuri si căi ferate şi a instituit chiar și un tribunal. Invenţia sa, „Recoltatorul de aur“, a fost brevetată în mai multe ţări. Este interesant că, pentru a putea plăti salariile muncitorilor de la exploatările aurifere, a bătut chiar monedă de aur, iar în 1891 a pus în circulație timbre poștale pe care era reprezentat un glob în flăcări și inițiala P (Popper). Trebuie amintit, de asemenea, că exploratorul a fost un apărător al băștinașilor, care erau exploatați nemilos de către unii căutători de aur. De altfel, a atras atenția în numeroase rânduri guvernului argentinian asupra acțiunii de exterminare a fuegienilor, ținând o serie de conferințe în care a prezentat situația tragică a localnicilor, despre care relata că erau vânați cu câini dresați.
Pe lângă supranumele “El rey”, Popper a primit, din partea biografilor săi, și pe cele de “El dictador fuequino”, “El conquistador patagonico”, “Senador
Yărmesgado” (visător și temerar) și “Ambicioso buscador rumano” (buscador = căutător, explorator).
Inginerul român s-a stins din viață la Buenos Aires, pe 6 iunie 1893, la doar 36 de ani, probabil otrăvit de duşmanii săi, care nu-i puteau ierta lupta pe care o ducea pentru protejarea băștinașilor. Popper a fost găsit mort în camera pe care o deținea în cel mai luxos hotel din capitala Argentinei.
Galerie foto (presa română despre moartea lui Iuliu Popper)
Presa locală scria atunci: “Ţara noastră, Argentina, pe care o iubea ca pe o a doua lui patrie, pierde în el un bun luptător”, iar medicul Lucio V. Lopez, în discursul rostit pe 8 iunie 1893, la funeraliile “regelui” Popper, spunea: “Mulți au văzut în el un erou din familia celor pe care-i întâlnim în romanele extraordinare ale lui Jules Verne și Alexandre Dumas-tatăl. Spiritul său neliniștit, combativitatea sa neobosită, viața sa vijelioasă, dragostea sa pentru țări necunoscute și pentru aventuri neobișnuite înfățișau publicului intimidat o sumedenie de semne de întrebare niciodată întâlnite în viața oamenilor obișnuiți. Pentru cei ce i-au stat aproape, performanțele sale de pionier și navigator amintesc mai degrabă de eroi mitici precum Sindbad marinarul din faimoasa poveste arabă. Dar el a devenit un personaj de epopee și legendă încă din timpul vieții, căci se cuvine ca viitorimea să n-o uite! – acest om extraordinar a existat în realitate!” (La Nación, Buenos Aires, 8 iunie 1893)
Guvernul Argentinei a cerut, scria presa epocii, ministerului român al afacerilor străine, “să vadă dacă în ţară nu se află moştenitori ai defunctului inginer Iuliu Popper, mort la Buenos Aires, şi care lasă o avere destul de însemnată. Se ştie că decedatul are în București o mamă, văduva cunoscutului anticar Popper, precum şi doua surori, dintre care una măritată cu d. Rudinescu, şeful librăriei Socec”. Povestea tragică a Ghizelei Popper, cunoscută ca “Madam Batiște”, una dintre surori, o puteți citi aici.
După moartea lui prematură, un far maritim construit în Țara de Foc a primit numele „Faro Popper”, iar un ținut din Țara de Foc a fost denumit „Tierra Popper”. În 1974, editura argentiniană „Plus Ultra” a publicat un volum voluminos, de 448 de pagini, scris de Boleslao Lewin, cu titlul „Quien fue el conquistador patagonico Julio Popper”, care creionează amănunțit personalitatea lui Iuliu Popper și munca lui de explorare a legendarei Țări de Foc.
Surse:
Familia, 1887
Gazeta Transilvaniei, 1888
Românul, 1891, 1893
Timpul, 1893
