Alexandre Dumas-tatăl a avut, de-a lungul vieții, aventuri cu foarte multe femei și cu toate s-a purtat romantic, dar pentru statornicie și fidelitate în dragoste nu avea nici un pic de vocație.
“Începuse să înjghebeze o familie cu Laure Catherine Labay, cusătoreasă, intrase prin culisele teatrelor culegând mai multe succese decât pe scenă, a iubit-o pe Melanie Waldor în toate gamele romantismului, speriind-o cu exigențele naturii lui tropicale, a făcut-o celebră pe Marie Dorval, care a trecut apoi definitiv în patrimoniul lui Alfred de Vigny, i-a fost prezentat de Saint Beuve lui George Sand, care-l preferase lui Alfred de Musset, a trăit șapte ani cu Ida, pe care a luat-o de soție amenințat de un unchi de-al ei că îl execută pentru datorii…
Într-o seară, pe o vreme ploioasă și rece, se hotărî să se culce la nevastă-sa. Ida era în pat și l-a primit rece. Pe când își încălzea picioarele, a apărut din cabinetul alăturat prietenul Beauvoir în cămașă, clănțănind de frig și scuzându-se că n-a mai putut răbda să stea acolo.
Dumas, fără să-i răspundă, se plimba cu pași mari prin cameră. Afară era o vreme câinoasă. Cum era să-și dea prietenul afară pe o așa vreme? Îi îngădui să stea în fotoliu. Înduioșat însă că și acolo tremura de frig, îl chemă în pat și dormiră toți trei. Trezindu-se primul, Alexandre Dumas i-a privit pe soție și pe amantul ei și, trăgându-l de mânecă pe Roger de Beauvoir, îi spuse:
– Prieteni vechi…, o să ne certăm noi pentru o femeie legitimă? Ar fi stupid.
Apoi, întinzându-i mâna peste corpul adormit al Idei, încheie:
– Roger, să ne împăcăm ca vechii romani, în piața publică.”
*** Fragmentul a fost publicat în iunie 1928, în Universul Literar.
Cercetătorul francez Claude Schopp a identificat numele a 40 de femei care l-au cunoscut în intimitate pe părintele „Mușchetarilor”. Dintre acestea, una singură i-a devenit soție: actrița Ida Ferrier, cea care i-a fost amantă romancierului Roger de Beauvoir, bunul prieten al lui Dumas.
Ida, al cărei nume la naștere a fost Marguerite Joséphine Calais, a venit pe lume pe 13 mai 1811 la Nancy și a fost fiica unei moașe. Tatăl ei, Mathias Ferrand, era poștaș, era căsătorit la acel moment, dar mai târziu a divorțat și a recunoscut-o pe viitoarea actriță.
Potrivit unui articol publicat în 1856 de Le Figaro, Marguerite Joséphine Ferrand a decis foarte devreme să facă o carieră în teatru, în ciuda reticenței tatălui. Era încă minoră și a avut nevoie de acceptul lui, care i-a oferit în cele din urmă un fel de autorizație:
„După intenţiile exprimate de fiica mea, Ida Ferrand, sunt de acord ca aceasta să-și urmeze planurilor, adică să intre în teatru; Îi promit că nu-i voi pune niciun obstacol în cale, cu condiția să nu se abată de la onoare.
Nancy, 4 aprilie 1828.
Ferrand”
Înarmată cu acest bilet, tânăra a plecat la Paris, însoțită de mama ei. În decembrie 1829, a devenit ucenica fraților Edmond și Jules Seveste, proprietarii unui teatru, primind și o mică retribuție – 25 de franci în primul an și 40 de franci din 1830. Aspiranta și-a luat numele de scenă Mademoiselle Ida și a jucat primul rol important în iunie 1830, în “Shylock”, o dramă inspirată de Shakespeare, pe scena instituției.
Pe 11 martie 1831, i s-a oferit un nou contract, pentru roluri de „amante de toate felurile”, cu un salariu de 50 de franci. Mama ei nu a fost de acord și, prefăcându-se bolnavă, tânăra a încetat să mai apară în spectacolele fraților Seveste, debutând însă în noiembrie pe scena Teatrului Montmartre. Luna următoare, primii angajatori au dat-o în judecată pentru nerespectarea contractului, iar actrița a fost obligată de un tribunal comercial să le plătească despăgubiri. Se pare că în acea perioadă a cunoscut un bărbat care i-a devenit „protector” și care i-a promis că îi va deschide drumul spre o carieră fulminantă. Tânăra și mama ei au părăsit apartamentul modest din Montparnasse în care locuiau și s-au mutat pe strada Cadet, aflată în arondismentul 9.
În 1831, Mademoiselle Ida a fost selectată pentru a juca în “Teresa”, o dramă de Alexandre Dumas. Cu această ocazie, l-a întâlnit pe romancier, care s-a îndrăgostit nebunește de ea. Aventura lor a început imediat după premiera piesei, care a avut loc pe 6 februarie 1832, la Teatrul Opéra-Comique.
Numele Idei Ferrier a apărut prima dată în presă în mai 1832, gazetarii francezi consemnându-i debutul la Teatrul Palais-Royal în două piese diferite: „La Créance d’Anna”, un vodevil scris special pentru ea de Jacques-François Ancelot, și “Cei doi frați”, o dramă de August von Kotzebue.
În noiembrie același an actrița a părăsit Palais-Royal și a devenit angajată la Théâtre de la Porte Saint-Martin, unde a jucat în “Maria Tudor” a lui Victor Hugo, înlocuind-o pe Juliette Drouet, a cărei prestație artistică fusese criticată, apoi în diferite piese de Alexandre Dumas şi Auguste Anicet-Bourgeois.
Presa a fost foarte dură cu ea: „Domnișoara Ida este una dintre acele actrițe nomade, pe care protecția le impune pretutindeni, dar a căror nulitate le lipsește repede de un loc de muncă uzurpat. Oriunde se pune în scenă o tragedie a domnului Alexandre Dumas, sosește domnișoara Ida…” (La France)
În 1837, Dumas însuși a intervenit, prin relațiile pe care le avea, pentru a-i facilita un angajament la Comédie-Française, unde urma să fie pusă în scenă piesa lui, “Caligula”. Tânăra a obținut un contract cu o durată de un an și un salariu de 4.000 de franci, dar spectacolul a fost un eșec lamentabil.
Ultimele două roluri le-a primit în 1839, la Teatrul Renascentist, a cărui trupă juca la Salle Ventadour și care fusese înființat din inițiativa lui Victor Hugo și Alexandre Dumas. Presa a continuat să o critice dur, dar Ida avea și admiratori. Printre ei, se afla Théophile Gautier, care i-a dedicat un portret laudativ în “Les Belles Femmes de Paris”.
În 1831, în momentul în care actrița și Alexandre Dumas și-au început relația, romancierul devenise tată pentru a doua oară, mama fiicei lui, Marie-Alexandrine, fiind actrița Belle Kreilssamner. A recunoscut-o pe micuță și, cu aceeași ocazie, și-a legitimat și fiul, Alexandre, care venise pe lume în 1824 din relația cu croitoreasa Laure Catherine Labay. Timp de doi ani, scriitorul a avut o relație paralelă cu Belle Kreilssamner, dar în 1833, cea din urmă a decis să renunțe la poziția de amantă.
Ida și Alexandre Dumas au locuit într-un apartament de pe rue Bleue, pe care actrița îl mobilase și îl decorase după gustul ei, dar relația lor a fost tumultuoasă, marcată de multe certuri și infidelități de ambele părți. Dumas își continua aventurile galantte și, la rândul ei, artista a devenit iubita lui Roger de Beauvoir.
Cei doi s-au căsătorit în februarie 1840, contractul fiind semnat mai întâi la notar, în prezența a doi martori din partea mirelui, „domnul François-Auguste, viconte de Chateaubriand, ales al Franței, și domnul Abel-François Villemain, ales al Franței, ministrul educației publice”, și doi din partea miresei, „dl. Nicolas-Roger-Maurice, viconte de Narbonne-Lara, și dl. Gaspard Couret de La Bonardière, consilier de stat”. Actrița a avut o zestre considerabilă (120.000 de franci), consemnată în documentul semnat la notar.
Pe 5 februarie, s-a oficiat căsătoria civilă, la primăria arondismentului 1, și ceremonia religioasă, la Biserica Saint-Roch. Fostele amante ale lui Dumas, Mélanie Waldor și Belle Kreilssamner, și Alexandre Dumas-fiul au criticat deschis acest mariaj.
La sfârșitul anului 1840, cuplul s-a stabilit la Florența, dar Alexandre Dumas se întoarcea frecvent în Franța, pentru a asista la repetițiile pieselor sale. În acea perioadă, Ida Ferrier l-a întâlnit pe prințul de Villafranca, cu care a început o relație.
Soții Dumas s-au despărțit pe cale amiabilă în 1844, fără însă a divorța. Scriitorul a făcut însă un angajament: trebuia să-i plătească o pensie lunară de 10.000 de franci actriței, care se angaja să o crească în continuare pe fiica lui, micuța Alexandrine. Femeia s-a mutat la prințul de Villafranca, iar în decembrie 1847, a cerut în instanță împărțirea averii comune și o pensie suplimentară. Din cauza acestei solicitări, pe 10 februarie 1848, curtea din Sena a dispus vânzarea castelului Monte-Cristo, pentru ca din banii obținuți să se poată plăti pensia și să se ramburseze zestrea de 120.000 cu care femeia intrase în mariaj.
Romancierul a fost nevoit să-și vândă castelul la licitație, dar a continuat să locuiască acolo un timp. În 1852, i-a fost declarat de instanță falimentul personal, astfel că sumele datorate Idei nu le-a mai returnat.
Actrița și noul ei iubit, prințul de Villafranca, au locuit o perioadă la Nisa, apoi la Genova și Paris. Într-o scrisoare din 12 martie 1859, adresată jurnalistului Albéric Second și reprodusă în presa franceză, Auguste Maquet, fostul colaborator al lui Alexandre Dumas, anunța cu tristețe moartea Idei, cauzată cel mai probabil de un cancer uterin:
„Doamna Alexandre Dumas (Ida Ferrier) a murit brusc de un atac de apoplexie. Ea locuia într-un apartament din Palezzo Picasso, lângă frumoasa promenadă Acqua Sola. S-a întâmplat ieri, la ora trei după-amiază”.
Ceremonia de înmormântare a avut loc pe 13 martie, la Biserica Notre-Dame-de-la-Consolation din Genova, trupul fiindu-i apoi înmormântată în cimitirul Staglieno.
George Sand îi scria în acea perioadă neconsolatului prinț de Villafranca: „Doamne, ce lovitură pentru tine, și ce durere, ce regret imens pentru toți cei care au cunoscut-o! Un suflet atât de mare, o inteligență atât de vastă!”
Alexandre Dumas a fost informat despre moartea fostei soții printr-o scrisoare trimisă de romancierul Alphonse Karr, căruia i-a răspuns sec:
„Doamna Dumas a venit la Paris acum un an și i s-a plătit zestrea, 120.000 de franci. Am chitanța!”
