La sfârșitul lui mai 1938, ziarele anunțau cu tristețe încetarea din viaţă la sanatoriul Luther din Sibiu a doamnei Aurelia Goga, născută Bratu, mama poetului Octavian Goga, venerabilă preoteasă şi învăţătoare din Rășinari, care se stingea la vârstă de 82 de ani
Animatoare a femeilor românce din Ardeal, dăscăliță la școala ortodoxă din Rășinari, Aurelia Goga a murit fără să ştie că, după cumplita pierdere ce o suferise cu trei ani în urmă prin moartea celui mai mic fiu al său, gazetarul și scriitorul Eugen Goga, îl pierduse pe 7 mai 1938 şi pe fiul său cel mare.
“Doamna Goga a venit pe lume într-o familie în care preoţia îşi avea tradiţia documentară încă din secolul al XV-lea. Fiică a foarte cultului popă Bratu de la Răşinari, care e pomenit în biografia lui Mihail Eminescu, nepoată apoi a protopopului Sava Bratu, care a fost colecţionar şi chiar autor de numeroase scrieri, a fost una dintre cele mai culte, mai citite femei ale Ardealului robit şi în tinereţe a scris şi poezii publicate în revista „Familia” de la Oradea.
Măritată cu preotul Goga — de obârşie din Crăciunel de pe Târnave — a avut cinci copii: Octavian, Victor (mort de mic), Victoria (dăscăliţă, fată foarte cultă, moartă pe la începutul acestui secol, în timp ce se pregătea pentru examenul pedagogic superior), Claudia, măritată Bucşan, şi Eugen, scriitorul mort în 1935. A rămas văduvă din anul 1905 şi şi-a ţinut casa grea muncind cu zelul mamelor de lume veche, ca gospodină, ca dăscăliţă. A fost peste 40 de ani învăţătoare la şcoala confesională ortodoxă din Răşinari, iar despre zelul său de gospodină pot mărturisi toţi câţi au trecut prin această istorică localitate sibiană de pe fosta graniţă.
În timpul neutralităţii, când fiii ei, Octavian şi Eugen, răscoleau cu Vasile Lucaci vechea Românie ca s-o ridice în contra Ungariei ce subjuga neamul românesc din Ardeal, s-a stabilit şi ea la Bucureşti. Curând însă s-a înapoiat acasă, fiindcă aflase că mama ei nonagenară e bolnavă. Autorităţile ungureşti i-au confiscat atunci paşaportul şi n-au mai lăsat-o să iasă din Răşinari.
În august 1916, când România a declarat război Ungariei, a fost între cei dintâi români din Ardeal care au avut să sufere de răzbunarea ungurească. În timp ce se întorcea de la biserică, a fost luată din satul unde mama ei de 91 de ani avea să rămână singură şi bolnavă şi a fost internată timp de 14 luni la Sopronyek, pe graniţa maghiară dinspre Austria. I s-a dat voie să se întoarcă acasă abia la sfârşitul anului 1917, ca să închidă ochii bătrânei sale mame. Şi-a găsit casa devastată, iar peste aceste nenorociri i s-a adus şi ştirea mincinoasă că fiul său cel mai mic, Eugen, a murit în Siberia.
Peste un an, pe 1 Decembrie 1918, preoteasa Aurelia Goga era printre cei ce s-au grăbit să meargă la Alba-Iulia ca să proclame desrobirea, unirea Ardealului cu România. Îşi poate cineva închipui bucuria mamei care, ştiindu-şi copilul mort, se întâlneşte cu el la o asemenea sărbătorească adunare românească? Au plâns lacrimi de bucurie, alături de mama Aurelia Goga, alături de fiul ei venit în uniformă românească ciung, toţi cei de la istorica adunare a Ardealului.
Cerul i-a rezervat apoi zile de mare bucurie, căci nu puţin lucru e să fii în România tuturor românilor mama fraţilor luptători pentru desrobire, Octavian şi Eugen Goga.
Ultimii trei ani i-au fost îndoliaţi de pierderea fiului său, Eugen, şi chinuiţi de boala care a dus-o la sanatoriu. Cel puţin, însă, a plecat să-şi întâlnească fiii în lumea drepţilor fără să ştie că moartea nemiloasă l-a răpit şi pe cel mai ilustru dintre fiii ce i-a dat neamului românesc, pe poetul pătimirii noastre”, scria ziarul Curentul la dispariția ei.
Aurelia Goga, mama lui Octavian Goga, a fost decorată în 1932 de Regele Carol al II-lea cu medalia “Ferdinand I” pentru meritele câştigate pe tărâmul vieţii naţionale.
La fel de puțin cunoscută astăzi ca emoționanta întâlnire de la Alba Iulia dintre Aurelia Goga și fiul ei, Eugen, pe care îl credea pierdut, este și viața acestuia.
Născut în decembrie 1889 în satul Răşinari, fiul preotului Iosif şi al Aureliei a urmat clasele primare în comuna natală, studiile liceale le-a făcut la Sibiu, Blaj şi Braşov, iar cursurile universitare le-a absolvit la Budapesta şi Zürich.
În anul 1914, fiind în vacanţă la Răşinari, a fost mobilizat şi trimis pe câmpul de luptă în Galiţia. Ruşii l-au făcut prizonier şi l-au trimis în lagărul Tomsk din Siberia. Eliberat în urma intervenţiei lui Nicolae Filipescu pe lângă guvernul rus, Eugen Goga a devenit gazetar în redacţia ziarului „Epoca”, apoi s-a înrolat ca voluntar în Regimentul 80 infanterie. În 1916, când România a intrat în război, tânărul ardelean a participat la primele lupte din Dobrogea, dar a fost grav rănit, având mâna dreaptă complet zdrobită. După opt luni de zile petrecute în spital, gazetarul a plecat în refugiu la Iași, iar la 1 Decembrie s-a aflat printre miile de români de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
Între anii 1921 – 1929, Eugen Goga a fost directorul „Renaşterii Române”, gazetă întemeiată de V. Hotăran la Sibiu și preluată ulterior de Octavian Goga, care a mutat-o la Bucureşti.
Colaborator al gazetelor „Îndreptarea” şi „Ţara Noastră”, autor al notelor din captivitate „Cele două Siberii”, Eugen Goga a murit pe 5 iunie 1935, la vârsta de 46 de ani.
La dispariția gazetarului, Pamfil Șeicaru scria în ziarul Curentul: “Oriunde i se părea că se ştirbeşte unitatea statului, oriunde i se părea că se zdruncină unitatea sufletului românesc, Eugen Goga vedea un inamic. Vedea şi el scăderile închegării noastre de stat; se întrista şi el de tot ce devasta încrederea noastră în destinele naţiei. Dar pentru el, dincolo de nevolnicia noastră, stă ursirea noastră istorică. Pentru Eugen Goga, România nu era o noţiune geografică; era o activă realitate sufletească. În ţinuta lui rece, distantă, era mai puţin un orgoliu, era acea concentrare interioară, acea stăpânire fecundă a unei credinţe. Va fi fost şi el mâhnit, se va fi simţit şi el nedreptăţit; dar niciodată nu a ridicat cuvânt de batjocură asupra Vechiului Regat, de care se simţea legat prin mâna lui mutilată pe câmpiile dobrogene.
Din delicateţe, exagera adesea calităţile Vechiului Regat: era un fel de a-şi aminti de cei ce-au căzut în uriaşa încordare de a rostogoli hotarul milenar al Carpaţilor.
Simţeai în toate manifestările lui Eugen Goga linia severă a unei unice, dominatoare idei, ideea naţională. Dincolo de inerentele vicisitudini ale vieţii care adesea te puteau despărţi, învrăjbi chiar, dincolo de nedreptăţile pe care Eugen Goga era capabil să le săvârşească, el impunea prin această tărie, prin elocinţa lui statornicie într’o singură atitudine.
Era un exemplar de elită. Nu şi-a trivializat viaţa. Era unul din acele caractere ce impuneau prin nedezmințirea lor.
Eugen Goga nu surprindea: îl ştiai unde stă, îi puteai anticipa gândurile, — el avea ritmul unei singure discipline şi loialitatea expresiei. Într-o țară de ipocrite amabilităţi, Eugen Goga cultiva sinceritatea agresivă; într-o țară de prietenii instabile, de adversităţi laşe şi deghizate, Eugen Goga aducea precizia amiciţiilor ca şi a inamiciţiilor.
S-a subordonat unei idei şi a slujit-o cu o nedesminţită credinţă; s-a subordonat cultului lui Octavian Goga de o cuceritoare, de o patetică fidelitate. Dar tocmai în această subordonare de o rară nobleţă stătea tot sensul unui caracter: capacitatea de a te dărui unei credinţe, unei iubiri, elanul de a contopi în lumina ce-ţi încălzeşte fiinţa”.
Surse:
Curentul, Universul 1938
Dimineața, 1935
