Maria Baiulescu s-a născut pe 21 august 1860 la Brașov și a fost fiica protopopului Bartolomeu Baiulescu și a Elenei. Mama ei era colaboratoare a Uniunii Femeilor Române și președintă a comitetului politic al doamnelor române din Brașov, iar unul dintre frați, George, a devenit medic, profesor și primul primar român al Brașovului.
Tânăra a urmat Școala Secundară Germană și Institutul Francez de Domnișoare din Brașov și, sub influența mamei, a devenit una dintre cele mai de seamă militante pentru drepturile femeilor. Misiunea ei s-a concentrat pe ajutorarea copiilor, bolnavilor și bătrânilor, a susținut educația tinerelor orfane sau sărace, înființând o școală de menaj și industrie casnică, unde fetele erau învățate meserii precum cusutul, grădinăritul, igiena, dar și discipline precum limbi străine sau istorie
În 1916, imediat după izbucnirea războiului, Maria Baiulescu a organizat Societatea pentru Crucea Roșie, ocupându-se de refacerea spitalelor și oferind îngrijire medicală trupelor române. Când a fost nevoită să plece în refugiu la Iași, şi-a continuat activitatea socială, colaborând la munca Societății Ortodoxe, la înfiinţarea Societății „Ocrotirea orfanilor din răsboi” şi la înfiinţarea „Asociației pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române” și lucrând la primul spital condus de Regina Maria.
Reîntoarsă la Braşov după încheierea războiului, Maria Baiulescu şi-a reluat activitatea filantropică, iar prima operă socială realizată a fost înfiinţarea unei cantine unde luau masa 100 de copii.
A preluat din nou conducerea Crucii Roşii, pe care a prezidat-o până în anul 1939, a înfiinţat „Orfelinatul Uniunii femeilor române” în care au fost crescute şi educate 55 fetiţe orfane de război și a refăcut şcoala industrială a Reuniunii. Din iniţiativa sa a luat fiinţă Societatea „Graiul românesc” în fruntea căreia a fost aleasă, şi tot datorită ei a fost fondată Societatea „Salvarea”. “N-a existat în Braşov, spuneau contemporanii, acţiune pe tărâmul vieţii publice, fie de binefacere, culturală sau naţională, la care Maria Baiulescu să nu fi participat cu tot sufletul şi din toate puterile sale. Dar nu numai la Braşov şi-a vărsat din plin bunătatea sufletului său şi sfaturile sale alese, ci pretutindeni în centrele mari ale Ardealului, în Bucureşti şi alte oraşe din vechiul Regat, glasul său de mamă şi bună româncă a îndrumat paşii semenelor pe drumul cerinţelor naţionale”.
Distinsa doamnă a încetat din viață pe 24 iunie 1941, la vârsta de 81 de ani. Soprana Lucia Cosma, supranumită “Privighetoarea Ardealului”, ea însăși animatoare neobosită pentru drepturile femeilor, scria la dispariția ei:
“Fără să vreau, îmi vine să scriu: Doamna Maria Baiulescu. Sunt persoane predestinate să fie doamne şi matroane, şi Maria Baiulescu asta era: doamnă şi matroană. N-am cunoscut-o tânără ca vârstă, ci numai tânără ca suflet, împreună cu cealaltă fiică aleasă a Braşovului patrician, Elena Popea, pleacă în vâltoarea deslănţuirii cruciadei războiului de desrobire a neamului umilit anul trecut, astfel că moartea lor trece aproape nebăgată în seamă, acum că a început moartea cea mare, a celor mulţi.
Totuşi, va trebui să afle lumea grăbită de azi, care s-a trezit în România Mare şi liberă, cine au fost ziditoarele acestei Românii, cine a călit sufletele, le-a trezit la viaţă românească în ţară duşmănoasă, în mijlocul multor primejdii şi piedici.
Voi căuta deci a zugrăvi galeria femeilor merituoase ale neamului, începând cu această mare dispărută. (…) Îmi aduc aminte că vorbeam într-o zi în clasă despre meritele Reginei Maria pentru neamul nostru, în faţa mea fiind eleva F., care era şi studentă în drept. Cum F., care era foarte expresivă, rămăsese cvasi-indiferentă, i-am zis: “Îmi face impresia că nu cunoști meritele Reginei Maria” (ne aflam în era Carol al II-lea), la ceea ce F. răspunse: “În adevăr, nu le prea cunosc…”
Să nu ne mirăm deci dacă studentele de familii mai modeste — F. avea atunci trei miniștri în familie — sau tinerele soţii şi mame de mici copii, care au ca ideal confortul cel mai rafinat şi simplificarea vieţii spre a-şi cruţa eforturile şi energia pentru plăceri mai personale, nu au găsit timp să adâncească studiul devenirii României Mari, să cunoască portretele sau chiar biografiile matroanelor şi valorilor feminine naţionale.
Maria Baiulescu descinde dintr-o familie de fruntaşi intelectuali braşoveni; s-a născut ca fiica protopopului-profesor Bartolomeu Baiulescu. Studiile şi le-a făcut în şcoalele secundare, română şi germană, din Braşov, completate cu lecţii particulare, dovedind din copilărie şi tinereţe multă râvnă, mult dor de învăţătură şi înclinări de intelectuală, dotată cu inteligenţă, pătrundere şi talent literar.
În anul 1906, ia conducerea Reuniunii Femeilor Române, ameninţată să-şi vadă închisă de guvernul ungar Şcoala de menaj şi industrie casnică şi o salvează de la desfiinţare. În 1912, dă fiinţă Uniunii Femeilor Române, menită să lege într-un mănunchi puternic toate reuniunile de femei din Transilvania şi Ungaria. Este cea mai măreaţă operă a vieţii sale. În 1916, sub stăpânire vremelnică românească, organizează Societatea pentru Crucea Roşie Română, reface spitalele găsite în stare jalnică. Activitatea sa pilduitoare în spirit românesc, primejduindu-i libertatea şi poate chiar viaţa, se vede nevoită a se retrage, împreună cu armata română. Pleacă la Iaşi, unde activează în spitalul condus de Regina Maria, colaborează la punerea bazei Societăţii pentru ocrotirea orfanilor din război.
După Unire, o vedem nelipsită de la marile evenimente naţionale. Reîntoarsă la Braşov, înfiinţează o cantină pentru săraci şi orfani, orfelinatul Reuniunii Femeilor Române în care adăposteşte orfane din război, reface Şcoala Reuniunii, care se etatizează la 1927 ca şcoală profesională gr. II. Activează intens în Comitetul “Astrei”, înfiinţează şi conduce o filială a “Graiului Românesc”, dar preocuparea sa principală este Uniunea Femeilor Române.
A fost distinsă cu numeroase ordine române şi străine, având contact cu societăţi similare din Franţa, Elveţia, Belgia şi Scandinavia. Mă voi ocupa mai mult de Uniunea Femeilor Române, care, în cursul timpului a luat un avânt nebănuit poate nici de aceea din al cărei gând românesc a ieşit.
Primul congres s-a ţinut la Braşov, în primăvara anului 1913. Erau de faţă delegate inimoase din întreg Ardealul, Banatul şi Bucovina, şi câteva surori din Vechiul Regat. Discuţiile n-au depăşit unele chestiuni de ordin administrativ şi de organizare. Cineva a făcut propunerea ca la congrese să se poarte costumul naţional, ceea ce a prilejuit o oarecare vioiciune în dezbateri, unele membre fiind de părere că nu port naţional, ci rochie cu motive româneşti să se poarte. Cineva din public s-a sculat şi s-a prezentat într-o asemenea rochie, de aici păreri pro şi contra. Astfel, timpul cel mai lung a durat această discuţie asupra unui subiect atât de important şi palpitant. Îi rog pe braşoveni şi pe braşovence să nu se supere pentru această evocare necesară pentru descrierea evoluţiei dezbaterilor congreselor Uniunei şi îi asigur, am memorie foarte bună, că persoanele care au luat parte nu erau din partea locului.
Al doilea congres a avut loc în 1914, la Sibiu, în sala de festivităţi a “Astrei”, gazdă fiind Reuniunea femeilor din Sibiu. A fost de faţă şi marea personalitate din lumea feminină a României, doamna Elena Meissner de la Iaşi, cu domnişoara Eleonora Stratilescu, profesoară merituoasă şi conferenţiară feministă, doamna Maria Glogoveanu din partea Societăţii Femeilor Ortodoxe din Bucureşti şi alte surori din România liberă.
Sexul masculin, deşi obişnuit cu nivelul înalt al adunărilor generale ale Reuniunii Femeilor Române, a rămas totuşi profund impresionat de un număr atât de mare al româncelor inteligente şi inimoase, venite din toate părţile Ardealului la acel “parlament feminin”, cum l-a numit un gazetar din Cluj, iar obiectivele erau deja mult lărgite.
Anii treceau parcă fără a lăsa urme în fizicul şi temperamentul Mariei Baiulescu. Am întâlnit-o pentru ultima oară acum trei ani, lângă coşciugul în care culcaseră pe Cea mult adorată de noi două… Am îngenunchiat alături de dânsa, cu inima grea de lacrimi nesecate.
Acum a plecat şi dânsa, la vârsta patriarhală de 81 ani. Vremurile sunt iar destin. Viaţa noastră, a furnicilor şi a albinelor, nu are nicio importanţă. Rostul omenirii e mare, e covârşitor. În alte zile Maria Baiulescu ar fi fost condusă la locul de odihnă de toate surorile sale din patrie, pe care le-a condus atât de frumos în viaţă. Ne va ierta că a trebuit să o lăsăm singură. Dar să-i închinăm mult timp încă gânduri pline de dragostea şi lumina pe care a răspândit-o din belşug în viaţa ei pământească, şi care îi vor aduce multă bucurie în lumea cerească, răsplătitoarea tuturor celor ce şi-au pus fiinţa în slujba unui ideal”.
*** Lucia Cosma, revista Transilvania, 1941
Surse:
Adevărul, 1926
Dimineața, 1931, 1932
Realitatea ilustrată, 1933
România, 1938
