Geo Bogza. Poetul, reporterul, omul

Geo Bogza s-a născut pe 6 februarie 1908 la Blejoi, lângă Ploieşti, și a fost fiul mijlociu al lui Alexandru Bogza (frații săi au fost scriitorul Radu Tudoran și filosoful Alexandru Bogza). Poetul a debutat în atmosfera mişcării de avangardă din perioada anilor 1927-1928; la vârsta de 20 de ani a fondat la Câmpina revista avangardistă „Urmuz”, pe care a scris-o aproape în întregime singur. Bogza a colaborat apoi cu revista de avangardă „Unu” şi cu „Bilete de papagal”, publicația lui Tudor Arghezi.

Publicarea plachetelor “Jurnal de sex” (1929) şi “Poemul invectivă” (1933), ultimul conținând 23 de poeme cu tentă pornografică, a scandalizat societatea bucureșteană și i-a adus lui Geo Bogza trei arestări, în februarie 1934, aprilie 1935 și aprilie 1937. Ziarul Rampa consemna desfășurarea procesului:

“Ieri a fost judecat, în faţa tribunalului Ilfov, secţia 5-a civilo-comercială, procesul lui Geo Bogza, acuzat de ultragiu al moravurilor publice, pentru publicarea volumului său de versuri „Poemul invective”. A fost o şedinţă pitorească, s-au citit versuri — corpurile delicate. Tribunalul a rămas în pronunţare pentru azi. Sperăm că poetul Bogza, căruia îi datorăm admirabilul „Poem petrolifer”, publicat anul trecut în Vremea, reporterul Bogza, căruia îi datorăm marile sale documentarii asupra Basarabiei, asupra Ţării Moţilor şi asupra muncii din fabrici şi uzine, pagini străbătute de un vast suflu epic, sperăm că acest Geo Bogza va fi achitat. Măcar atât”.

*** Rampa, 21 aprilie 1935

Reținerea din 1937 a avut drept motiv aceleași acuzații, atentat la bunele moravuri, iar textele incriminate erau tot cele din “Poemul invectivă”:

“Arestarea scriitorului Geo Bogza, ca urmare a acţiunii întreprinsă de parchet împotriva scrierilor ce ar veni in conflict cu bunele moravuri, a fost confirmată atât de tribunalul Ilfov, cât şi, mai apoi, de către Camera de acuzare, la care scriitorul se adresase cu apel.

Apărătorii scriitorului, atunci când s-au opus la confirmarea mandatului de arestare, au arătat — în afară de consideraţiunile privitoare la incompatibilitatea cenzurii justiţiei penale în domeniul literar şi artistic — că în cazul de faţă nu se putea întreprinde o urmărire, întrucât poemul d-lui Bogza, care este o operă din tinereţe, a mai făcut obiectul unei judecăţi penale bazată pe aceiaşi încriminare de atentat la bunele moravuri, iar justiţia a pronunţat achitarea. Şi au mai precizat că lui Bogza nu i se poate imputa că ar fi căutat să mai pună în vânzare acel volum de care s-a dezinteresat de la rezolvarea primului proces, astfel că nici din punctul de vedere al răspândirii materiale a volumului nu i se poate aduce învinuirea de atentat la bunele moravuri inserată in art. 430 din Codul penal și pe baza cărui text se emisese mandatul de arestare.

După o zi de la pronunţarea Camerei de acuzare, adică ieri, judecătorul de instrucţie al cabinetului VII, care între timp a făcut toate cercetările, a găsit că deţinerea scriitorului Bogza nu mai este necesară instrucţiei. De aceea, prin ordonanța de zi, dată ieri, magistratul instructor a dispus, în acord cu vederile parchetului, punerea in libertate a celui arestat”.

*** Dimineața, 9 aprilie 1937

După aceste episoade, Geo Bogza a început să se îndepărteze treptat de avangardă, a scris o serie de poeme de dragoste ce au fost incluse ulterior în „Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte” (1945) și „Orion” (1978).

Au urmat volumele „Lumea petrolului” (1934) – scene din viaţa muncitorilor petrolişti, „Ţara de piatră” (1935) – din universul Munţilor Apuseni, „Tragedia poporului basc” (1939) sau „Cartea Oltului”, apoi ciclurile de reportaje „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului” (1947), „În faţa atomului” (1955), „Meridiane sovietice” (1956).

O parte din operele lui Geo Bogza dintre anii 1934-1960 au fost incluse în „Scrieri în proză”, cinci volume ce au fost tipărite între anii 1956 – 1960. Pentru întreaga activitate, scriitorul a primit în 1978 Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.

Într-o tabletă publicată în 1978 în România literară mărturisea:

“Înainte de a părăsi această lume, ale cărei oceane şi ale cărei femei le-am iubit, a cărei frumusețe mi-a tăiat respiraţia, ale cărei poveşti le-am ascultat zi şi noapte, fără să mă satur, vreau să las însemnare despre câţiva scriitori pe care îi socotesc formidabili.

Cel dintâi, cel mai formidabil dintre formidabili – aşa am început să-l socotesc acum o jumătate de secol, şi aşa îl socotesc şi azi, şi tot aşa l-aş socoti dacă ar fi să trăiesc un secol întreg sau chiar un mileniu — este cel care ne-a spus atâtea vrăjite şi atroce poveşti, printre care cea a prinţului Hamlet, cea a regelui Lear, cea a sângeroasei şi însângeratei Lady Macbeth — şi ni le-a spus cu un teatralism pe care nu l-am fi iertat nimănui, dar din partea lui îl acceptăm uluiţi şi fermecaţi, fiindcă acest autor dramatic este cel mai mare dintre toţi poeţii tuturor timpurilor — îndrăcitul englez, de nimeni egalatul William Shakespeare.

Formidabil este, de asemenea, cel ce a scris colosala poveste a lui Gargantua și Pantagruel, cel ce și-a dovedit geniul călcând în picioare una dintre cele mai de seamă legi ale artei, care este și principala trăsătură a neamului său şi a civilizaţiei mediteraneene, anume simţul măsurii, el avându-l pe al nemăsurii, abia aşteptând să se dezlănţuie în uluitoare enumerări, în fantastice înşiruiri de verbe, de substantive şi de nume proprii, năzdrăvanul franţuz, prea puţin cucernicul prelat, Rabelais.

Formidabil, adică stârnind o admiraţie delirantă, este Cervantes, cel ce şi-a muiat peniţa direct în creierul său de tragic spaniol, pentru a extrage de acolo substanţa cu care a zugrăvit silueta, gesturile, vorbele eroului său principal, toate de neuitat, şi — într-un homeric contrapunct — silueta, gesturile, vorbele eroului său secund, de asemeni de neuitat, scutier al celui dintâi, ambii, eroi ai unei povestiri unice, cuprinse între coperţile unei cărţi unice.

Formidabil, din cea mai autentică stofă de formidabili – de altfel, primul său trăsnet a pornit dintr-o stofă – este cel ce a scris „Mantaua”, dar mai cu seamă povestea cumpărătorului de suflete moarte, cea mai stranie dintre poveştile stranii, cea mai crudă dintre picturile crude ale firii omeneşti, rusul bolnav de geniu, Gogol.

În faţa acestora, oricând şi oriunde, mintea mea ia numaidecât foc”.

*** Geo Bogza, Formidabilii, România literară, 19 octombrie 1978

Scriitorul a încetat din viață pe 14 septembrie 1993, la vârsta de 85 de ani.

Din numărul omagial al României literare publicat la moartea scriitorului, redăm articolul criticului literar Gabriel Dimisianu:

“Era mai de mult cazul să depun mărturie, însă din păcate nu am făcut-o, despre o împrejurare a vieţii publice în care un scriitor l-a înfruntat pe Ceauşescu. Acest scriitor a fost Geo Bogza.

Iată împrejurarea. Era în 1968, toamna, cu puţine zile înainte de a se deschide Conferinţa naţională a scriitorilor, când membrii Biroului Uniunii şi şefii de reviste au fost convocaţi la o întâlnire cu secretarul general al partidului, la sediul Comitetului Central. Eu am participat ca redactor şef adjunct al nou apărutei Românii literare.

Ceauşescu voia să ştie cum fusese pregătită Conferinţa, ce se va discuta, care va fi atmosfera etc. Un surogat de consultare democratică, gesticulaţie bine văzută, totuşi, în acel moment, căci încă se trăia sub impresia actului de bravură din 21 august. Erau mulţi cei care priveau cu speranţe la Ceauşescu, nădăjduind într-o liberalizare reală şi de durată.

În locurile de onoare din dreapta şi din stânga lui Ceauşescu fuseseră plasaţi Zaharia Stancu şi Geo Bogza, lideri necontestaţi ai scriitorimii, iar în imediata vecinătate, Dumitru Popescu, noul secretar cu propaganda, recent numit. Discuţia, poate pentru că era convenţională, formală, a decurs într-un climat destins, până ce unul din vorbitori, al cărui nume nu are rost să-l pomenesc acum, a recurs în cuvântul său, pentru a-şi dovedi probabil vigilenţa ideologică, la o demascare în stilul de odinioară, la care părea, oficial, să se fi renunţat.

El pretinsese aşadar că în ultimul timp se devia ideologic, că apăreau prin revistele Uniunii poezii mistice, şi furniză exemplul unei poezii de Leonid Dimov, unde, chipurile, ar fi fost evocată Fecioara Maria. Aşadar, se cam întrecuse măsura cu dezgheţul ideologic, voia să spună respectivul scriitor, şi unul ca el găsea că este cazul să ia atitudine. Să mai notez că poezia incriminată fusese publicată de revista Luceafărul, seria Ştefan Bănulescu.

Perfida intervenţie demascatoare trezi parcă un resort ce sta adormit în Ceauşescu, mai mult apatic până în acel moment. El izbucni roşu de furie:

– Dar unde era redactorul care a publicat poezia, cum răspunde el de ce publică? Trebuie dat afară imediat!

În tăcerea consternată care a urmat, atenţia tuturor a fost atrasă de reacţia lui Geo Bogza. Lent, solemn, se ridică din scaun şi, după executarea deplină a mişcării, de acolo de sus, s-ar fi putut spune, privind în dreapta sa peste umăr, pronunţă fără grabă, rotunjind liniştit fiecare cuvânt, următoarea frază:

– Aşa ceva nu se cuvenea să spuneţi, tovarăşe Ceauşescu, aşa ceva am auzit de prea multe ori în anii ’50.

Şi s-a aşezat, cu aceeaşi lentoare, desfăşurând mişcarea în sens invers.

Surprinşi, ca şi Ceauşescu, de nemaipomenita cutezanţă, am aşteptat într-o grea tăcere reacţia acestuia, care a survenit numai după câteva lungi secunde. Era o capitulare.

– Oricum, trebuie mai multă responsabilitate, nu se poate să apară orice…

Un efect, poate, al luării prin surprindere, dar şi al intimidării, al timorării pe care o isca în cei de faţă prezenţa spectaculos-majestuoasă a lui Geo Bogza. Fapt este că nu au urmat, după această întâmplare, măsuri represive, decât mai târziu şi într-un sens mai larg, odată cu declanşarea minirevoluţiei culturale din 1971. Atunci s-a dezvăluit integral adevăratul Ceauşescu, auto-reprimat tactic în anii fragilei liberalizări”.

*** Gabriel Dimisianu, O mărturie, România literară, 22 septembrie 1993

Octavian Paler a scris în același număr al publicației:

“Nu l-am mai văzut pe Geo Bogza de patru ani. N-am mai vorbit la telefon, n-am mai fost în apartamentul unde trăia ca un strigoi grandios, fără să poată citi şi fără să ţină cont de curgerea orelor, dormind după ore proprii şi ţintuit de boală într-o singurătate de emigrant din realitate. Ultima oară, am stat faţă în faţă în primăvara lui 1989, când l-am rugat să semneze un memoriu de protest. Nu mai era cel pe care-l ştiam. Avea ceva metafizic în fiinţa sa. Se depărtase de pulberea luptelor literare, căpătase o linişte tragică, în care pătrundeau accidental ecouri răzleţe din lumea noastră bântuită de vanităţi stupide şi de satisfacţii mărunte.

Nu-l mai interesa nici gloria. Dar această detaşare era încă mai patetică decât fusese prezenţa sa. Nu-mi pot imagina, în această clipă, vorbele Ecclesiastului despre deşertăciune rostite mai tulburător de cum le-a murmurat Geo Bogza. Apoi mi-a povestit că putea citi puţin, numai cu lupa, că nu voia să se opereze la ochi, că fiecare mişcare îi provoca suferinţe, că trebuia să se smulgă din scaun pentru a se ridica în picioare şi că-i lipseau enorm plimbările din Cişmigiu.

I-am amintit despre o faimoasă tabletă a lui, de prin anii ’60, cu un urs care nu mai voia să danseze pe tabla încinsă, mărturisindu-i cât de mult mă emoţionase morala ei. A rămas cu privirea fixată în gol şi cu o melancolie de plumb pe chipul devenit aproape spectral. M-am grăbit, egoist, să plec. Obţinusem semnătura lui pe protest. I-am promis că voi mai trece să-l văd. Şi nu m-am ţinut de cuvânt. M-am gândit, de-atunci, de nenumărate ori la Geo Bogza, la ingratitudinea mea, la ingratitudinea noastră, la exilul său, aici, printre noi, într-un București zgomotos, care-şi uită paznicii de far, însă am amânat mereu o altă vizită.

Mi-am zis, de fiecare dată, „mai târziu”. Iar acum, „mai târziu” înseamnă „prea târziu”. Există regrete care nu rezolvă nimic. De aceea, devin insuportabile. Mă întorc spre una din fotografiile statuii lui Eminescu din faţa Ateneului, având pe verso desenat un plop, pe care ni le trimetea de 15 ianuarie, şi-mi spun că tot ce pot face e să nu mă iert, chiar dacă Geo Bogza ne-a iertat”.

*** Octavian Paler, Un regret prea târziu, România literară, 22 septembrie 1993