HomeOameni care au intrat în istorieGheorghe Dinică: Am fost, întotdeauna, liber ca pasărea cerului

Gheorghe Dinică: Am fost, întotdeauna, liber ca pasărea cerului

Gheorghe Dinică
DS TW

Gheorghe Dinică s-a născut pe 25 decembrie 1933 în cartierul Giulești din București, dar a fost înregistrat la Starea Civilă pe 1 ianuarie 1934.

“Da, m-am născut în plină iarnă, în Giuleşti. Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Simplă şi necăjită. Şi destul de dură. (…) Pe atunci iarna era iarnă şi vara era vară… Nu prea aveam costumaţie contra frigului… Purtam pantofi cu talpa de lemn. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea unor strazi desfundate… Şi imaginea bombardamentului din 4 aprilie. Războiul e un lucru pe care nu-l uit. Am scăpat printr-o minune – a căzut bomba peste casă şi eu eram ceva mai încolo, în pivniţă; m-a scos afară suflul…

Am fost crescut mai mult de bunici. Ai mei erau despărţiţi. N-am avut ceea ce se cheamă o familie strânsă la gura sobei, cu povestioare, cu poezie şi romantism. Era o viaţă aspra, ferită de dulcegării… Oare? Vacanţele de vară, la ţară. Tata era din Argeş şi vara mă trimitea acolo, la nişte mătuşi şi unchi care mă iubeau. Era foarte frumoasa şi clară viaţa acolo…

Pe la 13-14 ani mi-am luat viaţa în mâini şi am plecat din cartier, spre centru. Singur. Întâmplări nefericite au fost destule, dar acum, la vârsta asta, privind înapoi, mi se par fleacuri. În orice caz, n-a fost ceva care să mă distrugă!

watchshop.ro

…E adevărat, de copilul Gigi nu s-a ocupat nimeni în mod special. M-am descurcat singur. Aşa s-a călit oţelul? Nu ştiu cum s-a călit, dar asta a fost situaţia! În lumea absolut debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecţie non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară, la ora închiderii. Am văzut, atunci, o mulţime de filme americane, care îmi plac şi azi. Alb-negru, cu gangsteri, sau muzicale… Lângă actorii americani de super-clasă evoluau, în pauze, aşa-numitele “trupe de artişti”, adică actori români de comedie, pe care îi vedeam şi de câte patru ori la rând, cu bucurie…

fashiondays.ro

Filmul a fost o lume care a venit peste mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire… A fost, într-un fel, o salvare. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Naţional, când am văzut nişte actori mari, care m-au pus pe gânduri: Storin, Bălţăţeanu, Manolescu şi câţi alţii!

Gheorghe Dinică
Gheorghe Dinică

…Am fost, întotdeauna, un om liber. Am avut libertatea absolută de a-mi alege bucuriile. (…) Am avut tot felul de slujbe, pânâ când am simţit că mă bântuie această nebunie cu actoria. Pe la 16-17 ani am urcat pe scenă, la amatori, am gustat din bucuria succesului, am mers mai departe, am primit alte roluri… Bucuria succesului e o bucurie imensă. Te face să uiţi toate mizeriile. E hrana meseriei noastre. Cine spune că nu-l interesează succesul, cred că minte.

bijuteriidinargint.ro

…Ca să faci meseria asta, e obligatoriu să fii sănătos şi în forţă. Altfel, eşti terminat. Aici intervine forţa individuală, a fiecăruia, de a se proteja, de a depăşi nenorocirile şi întâmplările urâte ale vieţii, ca să poţi să fii pe scenă proaspăt şi întreg.

…Jucam, la amatori, într-un fel de echipă a Bucureştiului pentru concursuri naţionale, aveam, de-acuma, o vârsta bunicică, 21-22 de ani, eram funcţionar, aveam o leafă, când am luat un premiu pentru Bogoiu, din “Jocul de-a vacanţa”.

Preşedinta juriului era Dina Cocea, care m-a chemat şi mi-a spus că ar fi bine să dau la Institut. Am intrat la Institut la 23 de ani şi am fost student chiar la clasa domniei-sale. Aveam un coleg de 18 ani care-mi spunea “nene”. Am avut mare şansă, faţă de colegii mei. Pentru că structura şi fizicul mi-o permiteau, am jucat personaje mai mature, mai grele pentru un student.

(…) Am avut şansa să fiu în preajma unor oameni foarte interesanţi, a unor minţi sclipitoare. Dacă l-am cunoscut eu până şi pe Ion Iancovescu şi am avut cinstea să stau la masa lui!

(…) Puţină pudoare trebuie să existe în meseria noastră. Observ la foarte mulţi inconştienţa de a crede că totul se poate face. Or, nu e aşa de uşor să dai viaţa unui personaj. Nici obrăznicie inconştientă, dar nici o timiditate care să te sufoce. Respectul şi îngrijorarea trebuie să stea la baza muncii tale.

…Am fost, întotdeauna, liber ca pasărea cerului. Liber, liber, liber. Fără nicio altă obligaţie, în afară de volumul imens de muncă. Obligaţia profesiei. Sigur, nu fac din libertatea totală o virtute sau o necesitate, însă pe mine m-a ajutat, în profesie, în sensul ca am putut să elimin orice altă preocupare din afara ei şi să mă dăruiesc total acolo unde trebuia să mă dăruiesc.

*** România literară, ianuarie-martie 1999

Gheorghe Dinică

— Interviuri nu vă place să acordaţi, dar fiindcă sunteţi un actor important al teatrului românesc, tentativa ziariştilor de a obţine mărturisiri şi informaţii inedite de la dv. este firească…

— Îmi place meseria mea şi o fac cinstit. De confesat nu-mi place să mă confesez, părerile mi le păstrez pentru scenă şi pentru rolurile mele; acolo îmi veţi descoperi punctul de vedere. Cred că un actor rămâne prin ce realizează el un teatru, nu prin ceea ce crede el că ar trebui să realizeze. Despre concepţia unui artist se poate vorbi foarte bine şi urmărindu-i opera. Dar acest lucru îl fac criticii, nu eu sunt chemat să vorbesc despre mine.

— Să vă cer doar informaţii?

— Cu asta sunt de acord.

— Când aţi început să jucaţi?

— Mi-am început meseria în 1961, la Teatrul de Comedie. A fost o perioadă extraordinară şi pentru mine, şi pentru teatru. Am fost distribuit în “Umbra”, “Capul de răţoi”, “Somnoroasa aventură”, “Troilus şi Cresida”. În ’66 am trecut, împreună cu Marin Moraru, la Teatrul „Bulandra“, unde am fost distribuit în “Moartea lui Danton”, “Nepotul lui Rameau”, “D’ale carnavalului”, “Leonce şi Lena”.

Gheorghe Dinică

— Când aţi devenit actor de film?

— Prin ’63—’64, când am lucrat cu Victor Iliu la filmul lui de debut “Comoara din Vadul Vechi”, unde asistent era Lucian Pintilie. După aceea am făcut multe roluri in cinematografie, dar nu pot să spun că un anume regizor s-a ocupat de mine şi că am devenit actorul lui preferat. Am jucat când am fost solicitat, dar pentru mine satisfacţiile nu sunt aceleaşi ca pe scenă. Poate şi pentru că, neavând noi tradiţie în cinematografie, suntem în perioada în care ne adaptăm la această artă şi nu ştim deocamdată cum să lucrăm. Acum învăţăm. Uneori cu rezultate bune. În teatru suntem de mult, însemnăm ceva, ţara noastră a dat mari regizori şi actori. Tradiţia presupune şi ştiinţa sau disponibilitatea capacităţii de inovaţie şi diversificare a mijloacelor actoriceşti. Îmi aduc aminte cu plăcere de filmul “Prin cenuşa imperiului”, la care am colaborat cu Andrei Blaier şi pentru care am luat premiu la Festivalul de la Karlovy-Vary. Am, de altfel, o filmografie bogată. Cu Iulian Mihu am realizat “Ilustrate cu flori de camp”, “Felix şi Otilia”, cu Vaeni, “Zidul”, iar cu Sergiu Nicolaescu am lucrat “Revanşa”, “Cu mâinile curate” şi foarte multe pe care nu mi le mai amintesc acum. Am lucrat şi cu Dan Piţa, Mircea Drăgan, Horea Popescu, Malvina Urşianu.

— Care au fost personalităţile regizorale ce v-au impresionat, v-au influenţat evoluţia?

— Am lucrat cu toţi regizorii importanţi ai scenei noastre, cu Moni Ghelerter, Cernescu, Ciulei şi toţi cei pe care i-a avut teatrul românesc în această perioadă. Asta înseamnă pentru actor şansa în meserie. Eu am avut-o.

— Ce proiecte, ce speranţe aveţi, ce roluri repetaţi?

— Eu nu-mi propun nimic, aştept să fiu distribuit. Deocamdată, joc în Ioneştii de Platon Pardău şi apoi aştept să vină toamna la Naţionalul nostru. Atunci vom vedea…

*** România literară, iulie-septembrie 1988, interviu realizat de Liana Cojocaru

Gheorghe Dinică
Gheorghe Dinică

Andrei Blaier: O lume de personaje

Riscul e mare! „Cine-ţi dă dreptul să ma lauzi, tovarăşe? Cum îţi permiţi sa mă apreciezi dumneata fără să mă cunoşti?” şi oricum, pe drept, îţi vine să intri în pămînt.

Dinică e o lume, nu un ins. Ceea ce se întâmplă între el şi personajele pe care le plăsmuieşte e un miracol în care actorul se uită pe sine pentru adevărul unic al celui creat. Dinică există ca sa inventeze personaje. El nu împrumută, el dăruie. Definitiv. Nu recunoaşte că a dat şi, deci, nu poate lua înapoi. S-a autoinvestit cu puterea filantrop-orgolioasă a solitarului dintre noi (din noi) care s-ar fi dorit mereu altul, şi, altfel, şi altceva (acel „altceva” al lui Nichita care nu se măsoară cu “altceva“-ul nostru…) şi care înseamnă, în fapt, dreptul şi vocaţia de unicat a fiecăruia dintre noi.

Gheorghe Dinică, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, interpret al unor roluri de neuitat şi în cinematografia naţională, mă va lega pe mine de nişte oameni care au, suspect, înfăţişarea lui fizică, dar care nu seamănă deloc cu el. Compoziţie, în înţelegerea actorului, înseamnă acel aluat însufleţit cu foc şi duh sacru, în care nu mai descifrezi elementele alchimiei. Ci doar bucuria ocultă şi, pare-se, la îndemână, a vrăjitorului, a magicianului lefegiu. Există o frumoasă adversitate între (să-mi permită prietenul meu, Dinică) interpret și „victimele” lui, pe care nu le dorește nici adulate, nici compatimite, ci doar vii, credibile.

El îi vrea profunzi, când ei sunt superficiali, el îi investeşte cu sublimă abulie, când ei sunt ferm şi limpede chinuiţi; el îi acoperă, binevoitor, când îi deconspiră, îi iartă când îi declară vinovaţi şi îi absolvă, condamnându-i la aceeaşi bară; adică „nu-i dă pe faţă”, se joacă cu ei, după ce le obţine acordul şi încrederea, un joc tandru, cu păcăleli, ca-n familie. Însufleţitorul îşi înţelege făpturile care-i seamănă la chip mai bine decât cred ele că se cunosc, chiar în străfundul sufletului. Şi astfel aceşti netrebnici nevinovaţi învaţă să se descopere, să devină oricum alţii, chiar dacă nu neapărat mai buni, să se descopere în penibila lor strădanie de a se ascunde Un joc al nostru (hai să intru şi eu în joc mergând pe mâna lui Gheorghe) fără „aşi pe mânecă”, cu plusări acoperite în banca de emoţie, prin bunăvoinţa şi harul marelui dăruitor. Deci, fără cacialmale, oricând cu cărţile pe faţă, adică cu calitate, minunat ascunsă pe undeva prin suflet.

Dar, din aceasta pricină, prin acest efort mereu drept, între a crede și a te preface că înşeli, artistul a devenit un om trist. Toate personajele sale poartă, prin el, într-un adânc de nedăruit, o stare de nemulţumire care nu ni se oferă, superior-amabil, pentru că nu ajungem la ea, nu avem cum. Aici e dreptul de taină — al actorului, al geniului său, aici, fără să vrem (să dorim…) ne desparte omul, adică ne salută „din mers”. Când rămâne singur, lepădat de invenţiile lui cu chip şi suflet omenesc şi eu nu pot atunci şi nici nu-i bine să vreau, dar nici nu încerc, sa mi-l apropii

Ar fi imposibil, chiar dacă prietenia îţi dă dreptul să speri, să ocroteşti o lume, un univers atât de firav, deconcertant magnific şi unic.

Gheorghe Dinică

Gina Patrichi: Un spectacol al simplităţii

Întrebată repede: “cum e Dinică?”, aş răspunde simplu, şcolăreşte: Minunat! Cum din păcate nu mai am vârsta dulce a răspunsurilor într-un cuvânt, trebuie sa argumentez. Dinică este minunat, pentru că e inteligent. Pentru că e spiritual, spiritual în profunzime, nu la suprafaţă. Pentru că e plin de bun gust în viaţă, ca şi în profesie. Pentru că e şlefuit, până la ultima aşchie. Pentru că e de ajuns o clipă să te cucerească şi nu te saturi de el o viaţă. Pentru că e un mare artist. Felul lui însufleţit şi ingenios — o ingeniozitate fără margini — de a privi viaţa, îi dă o forţă unică de a reprezenta, cu pasiune, viaţa.

Ne cunoaştem de vreo douăzeci de ani, dar tot n-am putut să pătrund în tainiţele lui ca să descopăr acel ceva aparte, care îi dă aplomb şi simplitate în acelaşi timp. Şi nobleţe. Şi generozitate…

Ca partener este extraordinar. Oricât de mormoloc ai fi şi cu metabolismul oricât de scăzut, ceva din vibraţia lui înaltă ţi se transmite, te scormoneşte, nu te lasa, te ridica spre el, alături de el. În preajma lui încerci acea stare de confort interior care te ajută să îndrăzneşti să vrei mai mult, mai departe, mai bine ca să poţi fi cât mai cu el, să fii lângă el, să nu-l trădezi. Felul în care îşi lucrează personajele este un spectacol al simplităţii. La el lucrurile se sedimentează din clipa în care citeşte scenariul. Când vine la prima zi de filmare, personajul este gata — gata, în sensul că ştie tot despre el. Ştie cum este îmbrăcat, cum trebuie să-I stea părul, mustaţa, cum îi arată mersul, gesturile, tot. Nu-i rămîne decât să „umple” cu viaţă acel personaj. Şi aici este maestru. Un maestru al exprimării sentimentelor, fără paradă. Are un simţ al autenticului ieşit din comun care este şi al omului, şi al artistului. Dinică nu se preface în profesie, aşa cum nu se preface nici în viaţă. Nu minte — nu are de ce minţi — nici în profesie, nici în viaţă. În viaţă, pe scenă sau în film, el îşi impune punctul de vedere sincer, nu căutat original. Generos, el dă celor din jur tot ce are, simte, vede, află, ştie. Şi are ce să dea, pentru ca ştie sa „se încarce” mereu şi mereu. Tot ce i se oferă înaintea ochilor este o sursa de spirit, de vitalitate, de cunoaştere. Vede tot, aude tot, simte tot şi comentează tot. Nu ţine pentru el nimic. Împarte. Împărtăşeşte cu tine, cel de alături, tot ce vede, simte, află, dar într-o formă îmbogăţită, pentru că el întotdeauna combină „ceva-ul” pe care-l vede cu marea anvergură a minţii şi imaginaţiei lui.

Gheorghe Dinică

De aici umorul — un umor fantastic — de aici şi personajele lui, fantastice şi ele în aparenta lor simplitate Observaţiile lui sunt acute, precise, exact acolo unde tu bâjbâi, te străduieşti să pricepi, el ştie. Într-o fracţiune de secundă îţi portretizează un personaj, îi găseşte liniile reale, vii, adevărate, fireşti. Dar el nu este aşa zisul actor firesc, care mârâie vorbele ca sa fie „ca-n viaţă”. El transfigurează firescul, prin şi cu artă.

N-am metafore, n-am imagini literare pentru personajul Dinică. De fapt, nici nu este un personaj. Este „doar” un om extrem de interesant, care nu se bizuie pe faptul că este interesant. Aşa cum este un om extrem de modest, dar în felul în care numai oamenii conştienţi de propria valoare îşi permit să fie modeşti. De aici, probabil, siguranţa lui. De aici, probabil, şi nesiguranţele şi întrebările fireşti celui care ştie că nu ştie tot şi are forţa să o recunoască.

Dacă ar fi să-mi fac o carte de vizită mai specială, aş scrie pe ea numele, profesia şi dedesubt, în paranteză, cu literele cele mai alese, aş pune să se scrie: prietenă cu Gheorghe Dinica. Pentru că Dinică este prietenul meu.

*** Revista Cinema, 1987

Gheorghe Dinică a încetat din viață pe 10 noiembrie 2009, în urma unui stop cardiac, la Spitalul de Urgență Floreasca și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

DS TW
No comments

leave a comment