Liviu Rebreanu: Actorii nu se nasc la comandă

“O conversaţie cu Liviu Rebreanu este totdeauna odihnitoare. Aşezat la masa sa de lucru, cu silueta proiectată pe volumele din bibliotecă, scriitorul lasă o impresie de echilibru, impresie deopotrivă de întemeiată pe ceea ce arată şi pe ceea ce spune.

Dl. Liviu Rebreanu, atât prin cariera sa de autor dramatic şi de cronicar teatral, cât şi prin ocuparea a diferite posturi administrative, comitete şi direcţii era în măsură, mai mult decât oricare altul, să împărtăşească lectorilor noştri fructul unor meditaţii izvorâte din observaţia cotidianului.

Autorul „Plicului” a privit problema din perspectiva scriitoricească. Într-o vreme în care prea puţini meşteri de teatru ţin seama de prioritatea (şi uneori chiar de existenţa) textului în spectacol, cuvintele d-lui Liviu Rebreanu au darul de a pleda — involuntar — pentru o ţinută scenică scumpă tuturor oamenilor de cultură.

Să nu întârziem în comentarii anticipate. Scriitorul aşteaptă blazat, plictisit, dar resemnat insidioasele întrebări.

După o practică de câteva decenii de celebritate, s-a obişnuit cu tortura interviului.

Avem impresia că trebuie să atacăm direct şi că mişcările de învăluire sunt în speţă inutile:

— Credeţi într-o criză a teatrului?

— Fireşte, ne răspunde dl Liviu Rebreanu, criza teatrului este reală, deşi mulţi o tăgăduiesc explicând indiferenţa publicului fie prin mediocritatea autorilor, fie prin calitatea (din ce în ce mai slabă e adevărat) a interpretării…

Criza – foarte gravă — se datoreşte mijloacelor mecanice care au modificat structura spectacolului şi anume progresului realizat de cinematograf şi radiodifuziune.

— N-au impus oare aceste teme noi un alt ritm spectacolului teatral?

— Mijloacele mecanice au provocat printre altele şi căderea stilului Reinhard. Ele au scos în evidenţă virtualităţile bănuite şi au adus modificări în arta spectacolului pe care timpul singur le va lămuri pe deplin. Acestea, toate acestea însă, confirmă opinia de mai sus. Avem de-a face cu o criză foarte gravă a teatrului, cu o criză de forţă şi de formă, generalizată pe tot globul. Producţia de piese este pretutindeni nemulţumitoare; să nu ne mirăm deci de nivelul celei de la noi. Cred totuşi că în cadrul crizei generale se poate vorbi de o criză românească specială.

— În ce sens i-aţi defini caracterul?

—În primul rând trebuie să subliniem carenţa creatorilor de teatru şi insuficienţa interpreţilor. În calitatea mea de membru al comitetului de lectură la „Naţional” am avut prilejul să apreciez noua producţie. Aproape tot ceea ce se scrie ca teatru se oferă ochiului nostru critic spre analiză şi trebuie să mărturisesc că, pentru a rezista şi a accepta unele lucrări, e nevoie de o reală pasiune pentru lucrul românesc.

— Găsiţi vreo explicaţie acestui fenomen?

— Argumentul epuizării formelor vechi, atât de ispititor în ceea ce priveşte creaţia străină, nu poate fi socotit, la noi, valabil. Suntem departe, dacă luăm aminte la operele realizate, de acea stare de blazare care împiedică elanul şi paralizează expresia.

Cred mai curând că piesa de teatru se află în criză din cauza… modei.

Lumea nu se mai interesează de ale scenei; am rămas o mână de oameni care perseverăm în gustarea spectacolului.

Cei prea tineri nu-şi amintesc de atmosfera din jurul premierelor dinainte de război, de evenimentul extraordinar pe care îl însemnau aceste premiere în mişcarea culturală, socială, politică, mondenă a Capitalei. Aşa bunăoară, ca să dau un exemplu, a fost reprezentarea „Viforului”.

Astăzi intelectualii noştri, în covârşitoarea lor majoritate, nu merg la teatru. Reviste literare şi publicaţii teatrale au făcut anchete care au dat rezultate foarte triste.

Cum să scrie, în asemenea împrejurări, scriitorul când, de la început, are certitudinea că vorba şi fapta lui nu vor avea răsunet? O piesă de teatru nu se scrie pe de altă parte pentru sertar, ca un poem oarecare.

Piesa cere public și nu este întreagă decât din clipa în care s-a rotunjit în spectacol.

În perioada dinainte de război, când mișcarea noastră teatrală era dominată de Victor Eftimiu, A. de Herz, Mihail Sorbul, pasiunea publicului pentru spectacol reţinea interesul scriitorilor. Oricine purta un condei în mână visa la gloria scenei şi se pregătea în vederea acestei eventualităţi. După război însă, a venit la modă romanul şi toată preocuparea intelectualităţii s-a concentrat în jurul creaţiei epice.

— Cum explicaţi această modă?

— Tot un simptom de criză, iată explicaţia. Afară de scriitorii vechi, care au apucat timpurile strălucirii trecute şi care perseverează în desăvârşirea unui meşteşug, mai toţi scriitorii recenţi de teatru sunt simpli diletanţi care au venit la scenă după ce au eşuat în alte genuri.

— Dar actorii?

— Criza se complică după părerea mea cu o serioasă lipsă de actori. Cei de mare talent nu se nasc la comandă, sunt epoci în care promoţii de Conservator strălucite dau naştere unor echipe actoriceşti excepţionale. Şi dimpotrivă, sunt ani în care, fie din cauza slabei calităţi a elementului uman, fie din cauza rarelor prilejuri de manifestare, se creează descurajante viduri între generaţii. Astăzi bunăoară, cu prea rare excepţii, se poate constata mai jos de vârsta de 40 de ani un mare gol, un gol de talente pe care cu mare greutate îl pot atribui altor cauze decât celor naturale.

— Dar repertoriul? N-a avut el oare influență asupra jocului actoricesc?

— E o constatare banală că mediocritatea repertoriului de 10—15 ani încoace a limitat nivelul interpretării. Actorii obligaţi să joace în piese din ce în ce mai uşoare şi mai lipsite de substanţă au pierdut obiceiul efortului şi prilejul de a străluci. Unii aduc aminte, cu regret, de glorioasa tradiţie Shakespeare a primului nostru teatru şi de atâtea nobile creaţii ale trecutului.

— Prin urmare să renunţăm la teatru, domnule Rebreanu?

— Să renunţăm la teatru? Niciodată. În ciuda invenţiilor noi, teatrul rămâne arta prin excelenţă colectivă, arta întemeiată pe efectul direct al cuvântului şi pe impresia nemijlocită a prezenţei.

Trăim o perioadă de trecătoare eclipsă; nu mă îndoiesc că formule de înnoire se vor găsi; poate că la această oră s-au şi găsit. Adevărul cel nou se răspândeşte greu. Continui să cred în viitorul teatrului.

— Ce concluzii aţi tras din experienţa d-voastră directorială? Ce concluzii de principiu?

— În teatru — după părerea mea —cel mai important element este repertoriul. Întâi se cuvine apreciat cuvântul în substanţa lui şi apoi acel care îl spune. (Nu mă îndoiesc, pe de altă parte, că, în acest fel al meu de a vedea lucrurile intră o însemnată doză de prejudecăţi scriitoricești. În alcătuirea repertoriului se cuvine păstrată o linie medie, dar fermă, o linie care să nu fie părăsită şi reluată după cum dictează împrejurări străine de criteriul artei. Cât am fost director, am preconizat reprezentarea numai a pieselor româneşti şi a pieselor clasice pe scena „Naţionalului”. Mă întemeiam pe consideraţia că literatura dramatică universală înalţă talentele actoriceşti la nivelul marii arte şi că în repertoriul românesc interpreţii noştri au, de asemenea, prilejul de a reuşi realizări optime.

În materie de teatru însă, nimic mai uşor decât să enunţi reguli generale (Figura d-lui Liviu Rebreanu capătă, sub lumina surâsului, un accent sceptic). În teatru e vorba de oameni; teatrul se face cu oameni. Iar acest element — omenesc— introdus în domeniul artei împinge la tranzacţii, la compromisuri. Poate s-a mers prea departe totuşi, în domeniul acesta, al concesiei. S-ar cuveni o reîntoarcere la marii autori, la Shakespeare, la Ibsen, la autorii de pe urma cărora toată lumea a învăţat. (D. Liviu Rebreanu are un moment de ezitare)

Reîntoarcere? Poate că nu acesta este termenul propriu. Scrie mai bine „revenire”. Într-un sens în care cititorul ar putea să citească „progres”.

— Dar regia?

— Toate se leagă; există, desigur, în teatrul contemporan și o criză de regie. Formulele vechi s-au perimat, ca și încercările, multe din încercările moderniste de altfel. Publicul pare sătul de spectacolul în care cuvântul trece pe ultimul plan. Ca autor, sunt fericit să mă aflu în deplin acord… cu publicul. Nu, desigur, în sensul vânării succesului cu orice preţ, al succesului de popor. Sunt de părerea lui Pompiliu Eliade, care urmărea excedent în suflete şi nu la cassa. Drumul spre succesul cu orice preţ nu cunoaşte oprire. De altfel, cunosc aşa zise insuccese despre care vorbeşte toată lumea. E cazul bunăoară în această stagiune al „Clopotului scufundat” care, fără să faca săli pline, este prezent în toate discuţiile oamenilor de teatru.

Important — mai ales la instituţii oficiale ca Teatrul Naţional — este succesul de artă, aşa zisul succes de stimă. Asta nu înseamnă totuşi că recomandăm să se joace fără public. Un spectacol fără asistenţă nu mai este spectacol… e repetiţie. Toată greutatea în conducerea teatrelor constă tocmai în găsirea echilibrului între valoarea artistică şi gustul public.

De aceea nu cred într-o redresare subită a teatrului nostru. Va trebui să urcăm, aşa cum am coborît, adică treptat.

Nu se pot face salturi în acest domeniu; riscul de a pierde pe drum adeziunea publicului ar trebui să fie avut în vedere de oricine, cu bună credinţă, care urmăreşte o îndreptare”.

*** N. Carandino, Părerile domnului Rebreanu despre criza teatrului, România, 15 martie 1939