HomeVizionariiDe ce îl iubim pe Marin Moraru

De ce îl iubim pe Marin Moraru

Marin Moraru

Marin Moraru s-a născut pe 31 ianuarie 1937 la București, a absolvit Institutul de Teatru în 1961, la clasa profesoarei Dina Cocea, și a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe scena căruia a jucat timp de trei ani. A venit apoi la București, intrând în trupa Teatrului de Comedie, mai târziu a ales să joace la Teatrul Bulandra, iar din 1971 a devenit actor al Teatrului Național.

Debutul în cinematografie a venit în 1966, în rolul haiducului Dascălu din “Haiducii”, peliculă regizată de Dinu Cocea, în care a jucat alături de Marga Barbu, Ion Besoiu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Finteșteanu, Alexandru Giugaru, Fory Etterle și Colea Răutu.

Au urmat, pe rând, “Un film cu o fată fermecătoare”, “Maiorul și moartea”, “Răpirea fecioarelor”, “Răzbunarea haiducilor”, “Un comisar acuză”, “Un zâmbet pentru mai târziu”, “Actorul și sălbaticii”, “Operațiunea Monstrul”, “Toamna bobocilor”, “Chiriţa în Iaşi”, „Cuibul de viespi”, “Faleze de nisip”.

Totuși, va mărturisi spre sfârșitul vieții, teatrul a fost locul în care s-a simțit împlinit ca artist, iar piesele în care juca adunau, seară de seară, sute de spectatori.

Marele actor, extrem de discret și modest, a încetat din viață pe 21 august 2016, la vârsta de 79 de ani, și a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București. În martie 1989 regretatul prozator Florin Mugur îi dedicase un portret literar, publicat de revista Teatrul, care emoționează și astăzi prin veridicitatea trăsăturilor creionate:

“Ce s-ar întâmpla cu Marin Moraru dacă ar nimeri în rai? S-ar uita în jur cu ochii lui mari cât niște capete de copil uluit și ar întreba în șoaptă (el discută mai ales cu sine): “În-ge-rași? Ce fel de îngerași? Adică persoanele astea care se fâțâie bătând din aripioare? Să fim serioși! Nu mi-a spus mie un regizor din Botoșaani că raiul nu există? Lăptic? Miere? Domnule, aici e strada Pacienței sau nu? Da? Atunci mână, birjar!”

Marin Moraru

El se află mereu între înțelepciune și răbdare. Între Strada Sapienței și Strada Pacienței. În trăsură. Trăsura e cea care contează. Toate marile lui mirări și reacțiile de tot felul sunt încete, nu se pripesc, se preumblă cu o trăsură comodă. Nu prea știe, n-a știut niciodată ce stradă caută. Dar e sapient și plin de paciență. Totul nu e să cauți, ci să găsești. Iar el – nu mi-l închipui nicidecum pe Marin Moraru, actorul, căutându-se frământat și plin de agitație: unde-or fi? Cum anume să aflu – nu caută, ci numai, din când în când, găsește.

Să fie acest domn cu fața rotunda și placidă unul dintre marii actori europeni ai acestui sfârșit de veac în București? Ei, aș!, cugetă birjarul. Un cetățean, acolo. Niciodată turmentat, ce-I drept. Cu geniul teatrului? O fi, că așa se spune, iar de plătit cursele, le plătește corect.

Un cetățean genial? Dar, la o adică, ce să însemne geniul ăsta? Al naibii cuvânt! Eu mă pricep mai bine la cai și știu când trag și când se lasă pe tânjală. Probabil o fi vorba de vreun armăsar care mănâncă foc. Poftă bună!

Iar eu – care am visat din copilărie să ajung birjar și n-am ajuns – eu, școlar etern, ce pot face decât să scriu o compunere. Titlu: De ce îl iubesc pe Marin Moraru.

Eu îl iubesc pe Marin Moraru pentru că mă face să mor de râs. El nu mă iubește pe mine, pentru că nu mă cunoaște. Eu îl mai iubesc pentru că are o figură de băiețaș mirat și pentru că numai dacă ești foarte atent observi cât de inteligent este. El continuă să nu mă iubească pentru motivul indicat. În sfârșit, eu îl mai iubesc pentru că simt că n-ar fi în stare să facă rău nimănui. El nu se plictisește deloc să nu mă iubească – și aceasta tot pentru că nu mă cunoaște. (Dacă am face cunoștință, probabil că s-ar plictisi în continuare. Habar n-are ce noroc i s-a dat să nu se împărtășească din tezaurul vorbelor mele: tac mâlc).

A “umple scena” e un dar pe care puțini actori îl au (Ion Marinescu și George Constantin și… și…). Marin Moraru n-o umple. O golește. Pe scenă nu mai rămâne nimeni, nici măcar el. Doar un surâs rătăcit. Un surâs nițel năuc, nițel prostuț. Un surâs care s-a pierdut – ca un copil, noaptea, în pădure. Surâsul se întâlneștu cu lupul.

Marin Moraru

“Ce vrei, domnule lup, chiar ai de gând să mă mănânci? Fugi că nu te cred!”

“Păi să-ți dovedesc…”

“Mda, dar face? (…)”

Când nu te privește holbat, cu ochii unei statui de marmoră veche, când nu tace, Marin Moraru se bâlbâie. Cu ochii, nu mâinile, a neputință. Ca un delfin. Mai rar, cu glasul. E un glas cu care face ce vrea, abia îngaimă și strigă, plânge fără lacrimi și râde cu un mic hohot înăbușit. Bâlbâiala e, la Domnia sa, și un mod de a se deplasa: mărunt, cu zvâcniri și sughițuri. (Asta când nu zboară.)

Dar de obicei, cum spuneam, totul dă la el senzația de nemișcare. N-a venit, nu pleacă. Stă. Ascultă placid. Obrazul lui e ca al Lunii de altădată. Aselenizează o muscă și Luna se miră. Musca – ce să facă și ea? – stă. Apoi se duce. Ce-o fi cu musca asta? Se întreabă marele actor și o urmărește cu imenșii lui ochi contrariați cum se îndepărtează. (…)

Azi-noapte I.L. Caragiale l-a visat pe Marin Moraru și s-a deșteptat din somn râzând.

Sursa:

Florin Mugur, Strada Pacienței sau Strada Sapienței sau Despre Marin Moraru, Revista Teatrul, martie 1989

No comments

leave a comment