La începutul anilor 1830, în sălile de studiu ale Conservatorului din Milano, o tânără cu privire concentrată repeta aceleași pasaje până la epuizare. Profesorii notau nu doar forța vocii, ci și o disciplină neobișnuită. Numele ei era Giuseppina Strepponi, iar presa avea să-l rețină curând.
Născută la Lodi, pe 8 septembrie 1815, fiică a compozitorului Feliciano Strepponi, Giuseppina a intrat devreme în sistemul dur al competiției artistice. Cronicile din Gazzetta Musicale di Milano vorbeau despre ea ca despre „o voce care nu se risipește în efecte, ci caută sensul muzicii”, iar debuturile de la Trieste și Veneția au fost bine primite, numele sopranei apărând constant pe afișele teatrelor.
Un critic din Il Censore Universale scria în 1841: „Strepponi nu cântă doar pentru aplauze. Există la ea o gravitate care trădează inteligență, nu doar talent”.
În acei ani, Giuseppina interpreta rolurile principale din operele lui Donizetti și Bellini. În 1842, a fost distribuită în rolul lui Abigaille, în Nabucco, cea mai nouă operă a lui Giuseppe Verdi. Un martor al repetițiilor, citat într-un volum de amintiri publicat în 1913, nota: „Strepponi îl contrazicea pe Verdi fără teamă. Știa ce face. El o asculta”.
În spatele succesului pe scenele teatrelor de operă, viața personală a Giuseppinei era considerată controversată pentru acea epocă.
Înainte de a-l cunoaște pe Verdi, a avut relații amoroase cu bărbați din lumea muzicii, mai multe surse, reluate mai târziu de biografi, confirmând nașterea a trei copii, toți în afara căsătoriei.
Doi au murit la scurt timp după ce au venit pe lume, iar al treilea ar fi fost dat spre adopție.
Presa nu i-a tratat aceste fapte cu compasiune. Un ziar venețian nota acid, în 1845, că artista „își poartă succesul pe scenă, dar și greșelile în viață, cu o egală încăpățânare”. Remarcile de acest tip au contribuit mai târziu la reputația ei de femeie „nepotrivită” pentru marele Verdi, stigmat care a urmărit-o decenii întregi.
La începutul anului 1846, vocea Giuseppinei a început să dea rateuri. Cronicile muzicale au devenit tot mai prudente, au început să sugerere „o oboseală vizibilă” și, în scurt timp, rolul ei s-a schimbat. Timp de doi ani a locuit la Paris, unde a dat lecții de muzică, apoi, din soprană, a devenit confidenta, secretara și consiliera lui Verdi.
În scrisorile compozitorului către editorul său, Giulio Ricordi, artista este pomenită frecvent: „Giuseppina spune că ai dreptate”, „Giuseppina crede că acest contract e nedrept”. Un contemporan a observat mai târziu: „Era singura persoană care îi putea spune lui Verdi adevărul fără menajamente”.
Cei doi au trăit împreună ani întregi fără a fi căsătoriți. La Busseto, comuna natală a muzicianului, unde cei doi s-au stabilit în iulie 1849, reacțiile au fost virulente. Unii localnici vorbeau despre „rușinea adusă satului” și, într-o notă amară, Verdi scria: „Trăim ca doi proscriși respectabili”.
Giuseppina resimțea ostilitatea comunității direct, o dovadă fiind mărturia contesei Clara Maffei, care consemna într-un jurnal: „Poartă pe umeri o vină care nu e doar a ei, ci a vremii în care trăiește”.
Căsătoria Giuseppinei Strepponni cu Verdi a avut loc abia în 1859, apoi fosta glorie a teatrelor de operă s-a retras la Sant’Agata, departe de scenă și de lume.
În 1894, cei doi soți au făcut ultima lor călătorie la Paris. Scriitorul maghiar Dezső Szomori, care i-a întâlnit atunci, l-a descris pe Verdi ca pe un bărbat cu ochi mici și, lângă el, o femeie, Giuseppina, care semăna mai degrabă cu o pasăre bătrână, dar a concluzionat în cele din urmă: „un cuplu frumos și fermecător, care a crescut împreună și a îmbătrânit în lumea muzicii”.
În acei ani, doamna Strepponi începuse să sufere de probleme de stomac și de artrită, iar în ultimul an al vieții abia se mai putea mișca din pat. În toamna anului 1897, cuplul se pregătea să petreacă iarna la Genova, dar starea ei nu a mai permis deplasarea. Giuseppina Strepponi a murit pe 14 noiembrie în acel an, la Sant’Agata, și a fost înmormântată la Milano.
Când compozitorul s-a stins, pe 27 ianuarie 1901, s-a descoperit că lăsase instrucțiuni să fie înhumat lângă soție, dar autoritățile au decis să fie depus într-un mormânt temporar din Cimitero Monumentale din Milano. La sfârșitul lui februarie 1901, ambele trupuri au fost transferate la Casa di Riposo din Milano, azilul pentru muzicieni pe care îl înființase Verdi. Arturo Toscanini a dirijat la ceremonie un cor de 900 de cântăreți care au interpretat celebra secvență „Va, pensiero” din Nabucco.
Funeraliile lui Verdi (sursa: Casa di Riposo per Musicisti - Fondazione Giuseppe Verdi)
Abia în secolul XX, odată cu publicarea corespondenței compozitorului, imaginea Giuseppinei a fost reevaluată. Un biograf scria în 1920: „Fără Strepponi, Verdi ar fi fost un geniu mai singur și, poate, mai puțin lucid”.
