Relația dintre Martha Bibescu și Lordul Thomson de Cardington nu poate fi încadrată ușor într-o formulă precisă. A fost, fără îndoială, mai mult decât o prietenie convențională și, în același timp, prea discretă pentru a fi considerată o poveste de dragoste. Între lordul britanic și principesa de la Mogoșoaia s-a țesut, de-a lungul anilor, o legătură profundă, bazată pe admirație și o intimitate a gândurilor care depășea normele epocii. Afecțiunea, loialitatea și fascinația reciprocă se împletesc cu istoria politică a unor vremuri tulburi din istoria României și cu literatura, lăsând în urmă mai multe întrebări decât certitudini, dar povestea este captivantă.
În noaptea de 4 spre 5 octombrie 1930, dirijabilul britanic R101 s-a prăbușit în apropiere de Beauvais, în Franța, în timp ce se îndrepta spre Indii. La bord se aflau 50 de persoane, printre care și Lordul Thomson de Cardington, ministrul Aerului în guvernul laburist condus de Ramsay MacDonald. Catastrofa a fost cumplită: doar patru oameni au supraviețuit, iar trupurile victimelor au fost în mare parte de nerecunoscut. Lordul Thomson s-a numărat printre cei morți, dar trupul lui nu a putut fi identificat.
Călătoria lui avea un scop politic precis: intenționa să ajungă la Delhi înaintea Conferinței Mesei Rotunde (programată la Londra pe 20 octombrie), care urma să decidă viitorul Indiei. Thomson era convins că demonstrația rapidității transportului aerian va impresiona participanții și va simboliza apropierea dintre capitala Angliei și colonii prin mijloacele moderne de transport. Nu i-a fost însă dat să se întoarcă triumfător. Sicriul său a fost depus la Westminster Hall, alături de cele ale celorlalte 46 de victime.
Moartea lordului Thomson a fost onorată cu doliu public în Marea Britanie. În Camera Comunelor, MacDonald a rostit un elogiu concis și emoționant, numindu-l pe cel decedat „colaboratorul meu cel mai scump, prietenul cel mai bun”. Această prietenie era cu atât mai remarcabilă cu cât cei doi se cunoscuseră abia din 1922. Între ei se legase însă o relație foarte apropiată, pe care MacDonald o explica, într-o scrisoare, prin ideea mistică a unei „armonii prestabilite”, ca și cum s-ar fi cunoscut într-o viață anterioară.
Ultima lor întrevedere a avut loc în ajunul plecării. Deși MacDonald își exprimase temerile, Thomson avea însă încredere deplină în dirijabilul R101 și i-a promis că se va întoarce la timp pentru deschiderea conferinței. La despărțire, i-a spus cu seninătate că, chiar dacă s-ar întâmpla ceva rău, „nu va dura mai mult decât o clipă” și că „soarta noastră este scrisă mai dinainte”. Thomson se angajase să trimită zilnic două mesaje radio; MacDonald nu a primit niciunul.
În dimineața de 5 octombrie, sperând să audă vocea prietenului său, a ridicat telefonul, dar a aflat că R.101 se prăbușise și că Lordul Thomson murise.
MacDonald își descria prietenul drept o personalitate rară: „soldat prin educație și caracter, artist prin temperament și simțul frumosului”. Thomson renunțase după Primul Război Mondial la cariera militară pentru a intra în politică, înscriindu-se în Partidul Laburist. În tinerețe, fusese un aventurier rafinat, dar experiența frontului îl determinase să-și schimbe viața, din convingerea că trebuie să se pună în slujba umanității.
Pe lângă MacDonald, o altă figură centrală din viața lui Thomson a fost principesa Martha Bibescu, prietenă apropiată încă din 1915, când lordul sosise la București ca atașat militar britanic. Către sfârșitul vieții, îi scria că doar ea și MacDonald erau ființele cu care mai simțea plăcerea conversației.
În 1932, prințesa Bibescu a publicat o biografie a lui Thomson, considerată una dintre cele mai interesante și valoroase mărturii despre personalitatea lui, oferind publicului un portret delicat al omului din spatele funcției publice.
„La cincisprezece ani, credeam în cavaleri și așteptam pe unul din ei care să mă scape din mari primejdii și căruia să-i fiu doamnă a gândurilor. Mi-l închipuiam semănând cu prințul Negru, cu Richard Inimă de Leu, cu toți eroii lui Walter Scott, care au toți inimi de îngeri în piepturile lor înzăuate în fier. Fiecare epocă a vieții are miturile ei. Pentru o fată crescută creștinește, veacul de mijloc coincide cu adolescența. Părăsii lumea gotică pe la douăzeci de ani. Rațiunea la mine învinse închipuirea; cel puțin așa credeam.
Încetai să-l mai caut pe Lancelot du Lac printre contemporanii mei și mă resemnai să cred că specia lui era pierdută și că n-am să-l mai întâlnesc niciodată… Iarna din 1914-1915 îmi întări în chip brutal tinerețea în ideea că trăiam într-un univers dezolat, unde cavalerismul nu mai exista…
Lumea devenise un loc oribil și eram gata s-o părăsesc, cum părăsești fără regret o proastă societate. La sfârșitul lui martie 1913, soseam în România, venind din Franța și Englitera. Țara mea era încă la acea epocă un teren neutru situat între Austria, Rusia și Balcanii în război…
Atunci am întâlnit pentru prima oară, la București, în cursul unui concert la curte, pe omul care avea să-mi schimbe toate ideile mele asupra vieții și a epocii. Femeile și-l arătau șoptind:
– Cine e?
– Noul atașat militar englez.
Dar răspunsul nu era așa de simplu. Era trimisul lordului Kitchener; era omul venit ca să ne aducă în taină războiul. Dardanelele erau pe punctul de a fi forțate; era ghidul care trebuia să ne ducă, victorioși, pe drumul Orientului.
Începui prin a-l privi cu neîncredere. Avea înfățișarea unui cavaler. Acest tip fizic e rar, dar există. Un om care întrece pe toți ceilalți cu un lat de palmă, o formă spiritualizată, așa ceva cunoșteam deja: locuisem în Anglia.
Sosisem din Londra chiar în ajunul zilei în care îi făcui cunoștința. Știam că acolo mai există încă puritatea sângelui și că cruciații au lăsat urme mai numeroase decât în altă parte, în stilul caselor și în oameni.
Mă gândeam că înfățișarea străinului, aerul lui de sfințenie războinică, nu era decât un efect al uniformei pe care o purta în seara aceea. Era ceea ce englezii numesc „full dress”, o lungă tunică albastră închis, cu epoleți de aur. La gâtul, pe care-l avea foarte lung, două rodii de foc indicau regimentul. Asculta muzica cu ochii plecați; părea că meditează urmând un calcul în vis, cu siguranță că matematicile înalte îi erau familiare. În mijlocul largilor lui bucle castanii, o pată albă care se zărea în vârful creștetului când se înclina avea forma unei tonsuri. Avea astfel aerul unui tânăr călugăr benedictin sau al unui templier în rugăciune. Mâinile îi erau încrucișate pe mânerul sabiei. Eticheta cerea ca să fie înarmat pentru a asculta muzica lui Bach.
Regele asista la acest concert dat în apartamentul reginei. Dar lungimea degetelor sale și marea lor finețe îmi inspirau ideea bizară că, dacă acest om lovea cu sabia, ar fi putut să și vindece rana printr-o simplă atingere a mâinilor lui imateriale”. (Martha Bibescu, Destinul Lordului Thomson of Cardington, Editura Flammarion, Paris, 1932)
Cuvintele calde ale Marthei Bibescu sunt completate de multe documente, inclusiv de o scriere a lui Lordului Thomson însuși, intitulată „Smaranda” (apărută în 1926), ce relatează experiențele ofițerului englez în timpul războiului. Sub acest nume simbolic se ascunde chiar prințesa de la Mogoșoaia, ce purta smaralde la prima lor întâlnire, la Palatul Regal. Din această asociere a derivat și numele afectuos de „Smarandaland” atribuit României în jurnalul lui, expresie a simpatiei profunde pe care o nutrea pentru principesă și pentru România.
Christopher Thomson, născut pe 13 aprilie 1875 la Nashik, în India, într-o veche familie aristocratică, a fost numit de guvernul britanic atașat militar în România, la 25 februarie 1915. În această calitate, a semnat, în ziua de 5 august 1916, Convenţia pe baza căreia țara noastră a intrat în Primul Război Mondial.
În memoriile sale, lordul a descris, printre altele, negocierile pe care le-a purtat cu premierul Ion I.C. Brătianu timp de mai bine de un an şi evenimentele care au avut loc până în momentul retragerii armatei române în Moldova. Lordul Thomson nu era partizanul intrării României în război. „Mă simt ca un asasin care a fost închiriat să comită o crimă”, scria pe 5/18 august 1916, chiar în ziua în care a semnat convenţia militară în casa lui Ionel Brătianu. Trimisul militar al Angliei avea această părere deoarece socotea România absolut nepregătită pentru război și se temea să nu fie distrusă în timp scurt de armatele germane.
„Convenția a fost semnată. Cu colegii mei, atașații militari, m-am dus la locuința particulară a primului ministru. Mi-a cerut să semnez cel dintâi, ceea ce am făcut. Spuse că s-a încredințat mâinilor noastre, cu credința că vor fi ținute făgăduielile noastre relative la livrarea munițiilor. (…)
Atașatul militar francez și cu mine am luat masa împreună și apoi am mers să ne plimbăm. Străzile capitalei erau ticsite de o mulțime voioasă, într-o zi de duminică, și seara era foarte frumoasă. Sute de oameni stăteau la terasa cafenelelor, fumând, bând, bucurându-se de viață în felul lor de latini orientalizați. Mulți erau în uniforme; erau însoțiți de frumușele fete râzătoare, bărbații și femeile mergeau în grup și nu perechi, cum e obiceiul în parcurile noastre publice.
Ei nu știau ce se petrecuse în dimineața aceea; nu vor ști decât peste câteva zile că «Smarandaland a fost, în sfârșit, târâtă în război».
Privindu-i trecând, spusei colegului meu francez: «Am impresia că sunt un asasin năimit». El îmi răspunse scurt: «Și eu»…”
Câteva luni mai târziu, în ajunul ocupării Bucureştilor, când se desparte de principesa Bibescu, lordul Thomson se opreşte un moment pe ultimele trepte de la Mogoșoaia, se întoarce şi spune: “Shall see that justice is done to your country” (Am să port de grijă să i se facă dreptate ţării dumitale“.
O făgăduială făcută în asemenea împrejurări preţuieşte mai mult decât un angajament diplomatic. Când cei doi se reîntâlnesc, după o bombardare aeriană a Bucureştilor de pe urma căreia lordul s-a ales cu fruntea şi cu obrazul zdrelite, Thomson glumeşte: „E cel dintâi sânge englezesc vărsat pentru România. Şi vezi bine că e prea puțin!”
I.G. Duca descrie acele circumstanțe, creionând un portret măgulitor lordului englez:
„Era vremea neutralității. În legațiile aliate, ca și în cercurile opoziției naționaliste, domneau agitația, intrigile și recriminările.
„Brătianu se încăpățânează, Brătianu nu vrea să intre în acțiune. Această situație nu mai poate continua. Brătianu trebuie silit să se hotărască.” Presiunile se exercitau de pretutindeni, mai învăluite sau mai brutale.
În acele zile de înfrigurată îngrijorare apăru deodată la legația engleză un nou atașat militar: colonelul C. B. Thomson. O înfățișare distinsă: înalt, foarte slab, cu o figură tipic englezească, trăsături energice și ochi pătrunzători, trădând o intimă melancolie. Vorbea franțuzește foarte bine, deși cu un puternic accent britanic; era însă mai curând taciturn și, când ieșea din rezervă, o făcea pentru a-și spune părerea cu o neobișnuită independență de cugetare și de limbaj.
Spre uimirea generală, colonelul Thomson a adus de la început o notă discordantă în atmosfera de intervenționism grăbit care caracteriza atunci cercurile favorabile aliaților. „Brătianu are dreptate”, spunea el. „Nu trebuie să intre fără condiții și fără garanții.
O intervenție imediată și cu orice preț ar expune țara lui la cele mai mari primejdii și nouă, aliaților, nu ne-ar fi de niciun folos real. De aceea, în loc să-l tot amenințăm, mai bine ne-am sili să convingem guvernele noastre să-i încuviințeze cererile; numai astfel intervenția României poate avea o înrâurire binefăcătoare asupra desfășurării și deznodământului războiului mondial.”
A fost o stupefacție generală. Cine era acest ofițer care, în loc să execute ordine, își permitea să aibă idei? Legația franceză nu-și ascundea enervarea, cea rusească era vădit nemulțumită, italienii protestau cu volubilitate, opoziția dădea curs imprecațiunilor ei, iar respectabilul Sir George Barclay, cu ochii lui plini de jovială naivitate, se întreba nedumerit sub imboldul căror uneltiri machiavelice War Office-ul îi trimisese un asemenea subaltern și colaborator.
Dacă n-ar fi fost respectul înnăscut pe care englezul îl are pentru orice părere sinceră și cinstită, Sir George ar fi cerut, fără îndoială, telegrafic, rechemarea acestui straniu atașat militar. Dar Sir George era, mai presus de toate, un om realist, iar argumentația logică, strânsă și convingătoare a atașatului său l-a sedus. În consecință, a căutat la rândul său să-i convingă pe colegii săi. Și astfel, încetul cu încetul, indignările s-au stins, presiunile au slăbit. La Paris, la Londra, la Roma, la Petersburg, legațiile din București au ajuns să pledeze punctul de vedere al lui Brătianu.
Prin aceasta, modestul atașat militar britanic a adus României un serviciu netăgăduit și, de bună seamă, dacă vorbele sale ar fi fost și mai mult ascultate, am fi fost scutiți de multe dintre nenorocirile care, în prima fază a războiului, s-au abătut asupra noastră.
Îl întâlneam adesea pe colonelul Thomson în acele vremuri de restriște și bejanie. Avea conștiința că aliații nu și-au făcut pe deplin datoria față de noi și, la compătimirea sinceră pe care i-o inspira soarta noastră nemeritată, se adăuga un sentiment de indignată remușcare.
În august 1917, colonelul Thomson ne-a părăsit. Îl văd și astăzi pe cheiul gării din Iași, plecând împreună cu Robert de Flers și cu ducele de Luynes. Ceasurile erau tragice și despărțirea mișcătoare. Pentru mine, emoția era însă amestecată cu un sentiment de curiozitate: ce soartă îl aștepta pe Thomson? Era limpede că, prin inteligența, cultura și spiritul său paradoxal, dar întotdeauna original, era o personalitate prea puternică pentru a-și sfârși zilele într-o garnizoană sau într-o funcție galonată.
Și, într-adevăr, de îndată ce am putut relua legătura cu Occidentul, am aflat, cu mulțumire, deși nu cu surprindere, că Thomson ajunsese la situații înalte și foarte influente. Reîntors la Londra, s-a ciocnit de la început cu superiorii săi, cărora le-a arătat fără înconjur și cu acea libertate de cugetare ce-l caracteriza greșelile comise în conducerea războiului. War Office-ul, iritat, l-a trimis în dizgrație pe frontul egiptean. Acolo, însă, Thomson s-a distins repede: a fost cel dintâi ofițer englez care a intrat victorios în Ierusalim.
Mai târziu, temeinicia judecăților sale fiind confirmată, a fost numit în Consiliul Interaliat de la Versailles, unde, în ultimele luni ale războiului, a jucat un rol precumpănitor. Condițiile în care se încheia pacea nu îi conveneau și, după obiceiul său, nu se sfia să o spună. Poate că plenipotențiarii țării sale ar fi făcut bine să-l asculte mai mult. Pentru noi, românii, el a rămas și atunci un prieten hotărât și călduros.
După război, generalul Thomson și-a dat demisia din armată pentru a se consacra politicii, care îl atrăgea de ani de zile mai mult decât monotonia ierarhiilor militare.
A intrat în rândurile Partidului Laburist. Debutul său a fost dificil: a pierdut mai multe alegeri parțiale, iar porțile Camerei Comunelor păreau să i se închidă. Dar în 1924, când Labour Party a venit pentru prima oară la guvernare, Ramsay MacDonald i-a încredințat departamentul Aerului. Având nevoie și de reprezentanți în Camera Lorzilor, MacDonald l-a desemnat pe Thomson, care a devenit astfel Lordul Thomson of Cardington.
De atunci, rolul său în conducerea partidului a crescut neîncetat. Ministru al aviației pentru a doua oară, orator apreciat în Camera Lorzilor, prieten intim al lui MacDonald, cariera lui Lord Thomson se afla, după părerea unanimă, în plină ascensiune. Se vorbea despre el ca despre un viitor ministru de externe sau chiar ca despre un candidat serios la viceregalitatea Indiilor.
În tot acest răstimp, fostul atașat militar din vremea neutralității se arăta fericit ori de câte ori putea, ca ministru al Majestății Sale Britanice, să dovedească României întregite interesul și simpatia sa. De aceea, tragicul sfârșit al acestui prieten – catastrofa dirijabilului R101 – răscolește în sufletele noastre amintiri scumpe și o gratitudine pe deplin meritată.
Fie-ne, așadar, îngăduit ca peste cenușa în care trupul său a fost prefăcut să aruncăm și noi câteva flori — florile recunoștinței românești”. (Viitorul, octombrie 1930)
