Viaţa lui Octavian Goga povestită de el însuşi

Octavian Goga s-a născut pe 1 aprilie 1881 la Rășinari, în acel moment în Austro-Ungaria, și a fost fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare și activistă pentru drepturile românilor în Transilvania. Poetul a vorbit despre cele mai importante repere ale formării sale, despre amiciția cu I. L. Caragiale, Vlahuță și Delavrancea și despre crezul său literar într-un text autobiografic publicat în 1931 în ziarul “Rampa”:

“Dacă aş fi trăit într-o ţară în care ar fi respirat libertatea, aş fi făcut poate numai literatură. Vremea însă în care m-am născut şi poporul în care am trăit nu mi-au îngăduit luxul unui răgaz pe care greu mi-l puteam plăti…

În casa noastră se făcea literatură. Se citea mult. Tatăl meu era un cărturar, iar mama publicase în 1880 multe poezii în revistele din Transilvania. Eram de 9 ani când am scris prima poezie, un fel de imn al libertăţilor împotriva ungurilor, o copilărească răsvrătire pe care am trimis-o tatei de ziua lui.

Mi-aduc aminte că cineva din cei de faţă, atunci, mi-a dat o carte: «Poeziile» lui Eminescu. Aş putea spune că până azi n-am cetit vreo carte cu acelaşi viu interes. Liceul l-am făcut la unguri, la Sibiu, şi din primele zile m-am găsit în luptă între sentimentele aduse de acasă şi cele pe care dascălii unguri căutau să le insufle. Am trăit din scutece cu revolta, m-am înfăşurat în ea şi în ea mi-am făcut educaţia.

Şapte ani cât am stat la unguri am învăţat ungureşte atât de bine încât am fost preşedintele societăţii literare a liceului.  Atunci am început primele traduceri din Petőfi. Am publicat şi la reviste, încă din acest timp. La 14 ani am trimis revistei «Familia» o poezie de dragoste semnată Octavian. A fost prima mea poezie publicată şi la «Poşta redacţiei» mi s-a răspuns: “Ziua bună se cunoaşte de dimineaţa”.

De atunci am continuat să public în mai toate revistele româneşti din Ardeal.

În clasa a 8-a am făcut prima mea revoluţie împotriva unui profesor de istorie care exalta calităţile ungurilor socotindu-i superiori germanilor, ca putere de abstracţie şi calităţi intelectuale.

Schiţând un gest de protestare, am avut un conflict cu profesorul. În urma acestuia, patru elevi români am fost nevoiţi să părăsim şcoala.

Eu m-am dus la liceul românesc din Braşov, unde am constatat că, deşi veneam de la unguri, eram tot atat de pregătit ca şi cei de aci.

În vremea aceea pentru noi, românii, literatura era prima posibilitate de canalizare a revoltei. Îmi amintesc, de pildă, poezia «In Calomniatores» un strigăt împotriva calomniatorilor lui Avram Iancu. Era o poezie foarte revoluţionară, în care ridicam umbra lui Iancu şi cu ea proiectam asupra calomniatorilor unguri întreaga revoltă a Moţilor. Am scris atunci, în vremea aceea, cam două volume de versuri, necunoscute azi şi anterioare primului meu volum

După ce am terminat liceul, m-am dus la Universitate la Budapesta. Aici am luat mai serios contact cu literatura germană şi în general cu literatura universală.

M-a pasionat îndeosebi literatura rusă şi, sub influenta romanului «Crima şi pedeapsă» a lui Dostoievski, am fost bolnav trei luni. Atunci m-am hotărât să mă fac ţăran. Am plecat chiar acasă şi am stat într-o singurătate desăvârşită câteva luni.

Literatura care mă stăpânea ca adolescent era subiectivă, personală şi nu lipsită de porniri maladive. Și spun aceasta gândindu-mă nu atât la Eminescu, cât şi la alţi poeţi străini. E drept ca eu însumi eram de o precocitate şi de o sensibilitate maladivă.

La Bupapesta am început să citesc literatura română curentă și m-a impresionat atmosfera de spital a literaturii de prin 1900, post-eminescianismul acela bolnăvicios.

M-am întrebat atunci cum se poate ca un popor tânăr, care are idealuri de împlinit, să dea o literatură decepţionată, sa fie plângător în loc să fie revoltat?

Mi-am rectificat atunci ideile literare şi am ajuns la concluzia că literatura pentru un popor începător trebuie să fie militantă, iar artistul – un mare pedagog, care să răscolească mari revendicări populare, neavând să se preocupe de propriile lui suferinţe. Îmi ziceam: Literatura românească trebuie coborâtă în domeniul realităţilor, trebuie să fie un mijloc de luptă.

Mi se părea că şcoala romantică după urmele lui Alecsandri, ca şi poezia idilică a lui Coşbuc sau tendinţele de abstracţie ale lui Eminescu nu angajează îndeajuns uriaşa frământare mută a unui popor în ascensiune.

Trebuie o poezie nouă, îmi ziceam, şi îmi aduc aminte de prima poezie pe care am scris-o în acest gen.

Cunoaşteţi «Dorinţa» lui Eminescu:

«Vino’n codrul la izvorul

Care tremură pe prund», cu tendinţa ei romantică atât de înrudită cu a lui Lenau.

Citisem şi o altă «Dorinţă», a lui O. Carp, la fel de vaporoasa şi de… floare albastră. Eu mi-am zis: trebuie aici cântecul realităţii, simplu, sesizant şi atunci am scris şi eu o «Dorinţă» în care fixam un ideal burghez:

«Departe-aş vrea de aci să vii

În alte lumi senine,

În dimineaţa cu Florii

Să mă cunun cu tine».

Problema însă mi s-a pus cu mult mai grav. Să fac monografia sufletească a unui sat de la noi cu figurile reprezentative — plugarul, popa, lătuarul, arătând tot ce pulsează ca viaţă şi speranţă în acest microcosm.

Zugrăvind psihologia unui sat românesc voiam să dau ceva din cântecul rasei. Aşa s-a născut primul volum de poezii publicat în 1905. Am adunat în el tot ce scrisesem în “Luceafărul”, pe care-l înfiinţasem cu câţiva prieteni studenţi la Budapesta.

Înainte de apariţia primului meu volum de versuri, am urmat două semestre la universitatea din Berlin, pe vremea când Caragiale se instalase acolo. Ne întâlneam sâmbăta cu el, la o cafenea unde veneau şi alţi tineri români care urmau arhitectura. Deşi, de ani de zile redactam “Luceafărul” şi tot tineretul mă ştia că-s scriitor, cunoscând temperamentul lui Caragiale, care avea o aversiune pentru poezia de pe atunci şi declarase că de treizeci de ani nu mai citeşte versuri — nu i-am mărturisit că scriu. M-a luat drept arhitect, şi luni de zile am discutat împreună de tot felul de idei, numai de teatru şi muzică declara că nu vrea sa vorbim căci, în acelea “se pricepe”. Bineînţeles am evitat aceste subiecte. Pe urmă versurile din “Luceafărul” au fost adunate în volum şi au avut răsunetul ştiut.

Unii critici se înşală când categorisesc versurile mele de sămănătoriste. Nu am avut cu revista “Sămănătorul” nici o altă legătură decât că am publicat întâmplător o poezie, una singură. Versurile mele nu sunt concepute pe baza unei teorii.

Am fost sufleteşte legat de Ilarie Chendi, ardelean cu spirit vioi, dar în criticism, îndrăzneţ în gând, temperament galic, gazetar în nobila acceptare a cuvântului. Urmăream mişcările social naţionale de peste munţi, şi cu el împreună am întemeiat în 1907 «Ţara Noastră» luptând de atunci, când la Arad, când la Bucureşti, în aceeaşi direcţie pentru aceleaşi idei, şi cam cu aceiaşi oameni ca până azi-.Atunci se închegase frăţeasca mea prietenie cu Iosif şi Anghel.

La Bucureşti, cu întâiul volum de versuri, am fost cunoscut de Maiorescu. Păstrez scrisori în legătură cu poeziile ce am publicat atunci. La fiecare poezie nouă îmi scria, dar nu înţelegea de ce în poeziile mele aduc icoana suferinţelor celor împilaţi şi nu cânt pe Venus Anadiomene…

La Bucureşti am făcut adevărata cunoştinţă cu Caragiale. M-a oprit pe Calea Victoriei, unde se plimba urmat de un alai întreg de admiratori, şi m-a sărutat exclamând apoi: «De ce m-ai minţit, arhitectule»!

Descoperise adevărata mea meserie de poet în ajun la Gambrinus, unde Nerva Hodoş îi dăduse volumul meu de poezii. Caragiale refuza să citească versuri din principiu. A vrut sa glumească şi a văzut pe copertă că poetul român a tipărit cartea la Budapesta. Şi a început să frunzărească volumul. Apoi mi s-a spus că sarcasticul Caragiale a tăcut. Citea, şi dintr-o dată se ridică şi porunci în tot localul tăcere, iar el începe să citească cu glas tare cartea pentru toţi cei ce erau în sală. Şi când sfârşi, întrebă pe Nerva Hodoş:

– Cine e ăsta care a scris poeziile?

– Nu-l cunoşti? Aţi fost împreună la Berlin.

Şi de atunci, cu toata deosebirea de vârstă, între noi s-a legat o intimitate ce a urmat neîntreruptă — fie la Bucureşti, fie la Răşinari, — ba chiar când eram închis în temniţa de la Serghedin, Caragiale a izbutit să vie să mă vadă.

În aceeaşi desăvârşită apropiere sufletească am fost cu Vlahuţă şi Delavrancea, ceasuri pline de discuţii la ei acasă, îmi amintesc odăile pline de Grigoreşti ale lui Vlahuţă în Piaţa Funcţionarilor, unde trăgea Caragiale când venea de la Berlin, sau în casa lui Barbu Delavrancea de lângă grădina Icoanei. Cine va reconstitui problema literară a acestor trei personalităţi: Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea? În zbuciumul unor discuţii înalte au răscolit subiecte şi întrebări literare de nepreţuită valoare, necoborâte nicicând pe hârtie. Acest uriaş material inedit se mai păstrează numai în mintea prietenilor ce luau parte la acele neuitate nopţi.

Nu am cunoscut altă mai vie şi mai diabolică întrecere de inteligenţe. Pentru ei reveneam în Bucureşti, căci după întâiul volum de versuri treceam cât mai des munţii pentru acest contact cu problemele politice şi literare. Cetăţenia sufletească a României Mari mi-am câştigat-o de-atunci.

Totdeauna am avut o specială atracţie pentru teatru. În sbuciumul meu literar din acele vremuri am fost adeseori ispitit să duc pe scenă frământarea surdă din Ardeal.

Piesa “Domnul Notar” avea menirea să răscolească acest suflet care sub apăsarea străina, în viaţa lui cotidiană, se zbătea într-un cadru de permanentă tragedie. Piesa s-ajucat în 1914, primăvara. A avut un mare răsunet, prea mare poate, şi guvernul liberal de atunci, după vreo 30 de reprezentaţii la Teatrul Naţional, a oprit-o după intervenţia ministrului Austro-Ungariei.

Îmi amintesc că pe la a zecea reprezentaţie vine un servitor să-mi spună că a sosit «Mitruţ». Mitruţ era un personaj din piesa mea, tipul reprezentativ al obiditului ţăran român.

Dar acum venise să vada piesa chiar Mitruţ din Răşinari, consăteanul meu, care îmi servise de model.

M-a impresionat apoi o cerere a muncitorimii din acea vreme care voia ca piesa să fie pusă în matineu pentru a o putea vedea şi lucrătorii. Ziarul «Le Temps», într-un lung articol, a apreciat relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria reflectate din piesă.

Gazetele ungureşti mi-au pus ca perspectivă doi ani şi jumătate de închisoare, dar «Volkstheater» din Viena, dimpotrivă, mi-a cerut piesa spre reprezentare.

Am auzit că la începutul războiului nostru, când au intrat armatele noastre în Ardeal, ai noştri întrebau: “Unde e Notarul să-l legăm, că îl cunoaştem din piesa lui Goga”.

Ca ministru de interne, însă am căutat să-mi refac legăturile cu aceşti meritoşi membri ai administraţiei.

Totdeauna m-a preocupat ideea de a face teatru. Nu m-au atras piesele istorice şi nici genul clasic. Am apreciat totdeauna drama modernă: răscolirea sufletului nostru aşa cum este el azi, cu bagajul lui actual de întrebări şi tenebre.

Pentru mine, literatura pe care am făcut-o. ca şi toată frământarea din viaţa publică, nu are altă justificare decât concepţia mea de viaţă, care se rezumă în ideia de necontenită risipire pentru alţii.

Nu se poate concepe indiferenţa faţă cu rănile mari de care suferă umanitatea. Aceasta explica şi efortul de energie ce am pus în serviciul împrejurărilor politice.

În piesa «Meşterul Manole», într-o formă simbolică dezvelesc oarecum taina mea de atelier. Ca şi sculptorul din piesa mea în lupta grozavă pe care o dă cu materia, tot astfel scriitorul şi orice artist, în lupta cu realităţile, dintre care cea mai crudă este adesea el însuşi, nu poate să răscumpere decât pe preţul unor mari suferinţe atingerea unui mare ideal de artă.

Balada populară, deci, exprimă un adevăr artistic fundamental atunci când ne spune că zidurile s-au surpat necontenit până în ziua când s-a aşezat în temelia lor suprema jertfă. E tot procesul ascuns al creaţiunei, pus în acest simbol”.

*** Rampa, 1931

Retras la conacul său de la Ciucea, Octavian Goga a a suferit pe 5 mai 1938 un accident vascular cerebral și a intrat în comă. Poetul a încetat din viață două zile mai târziu, pe 7 mai 1938, la vârsta de 57 de ani.

Puteți citi și:

Eugen Goga, scriitorul rămas în umbra fratelui său