HomeLocuri de povesteIsac Peltz, fascinația unei lumi dispărute

Isac Peltz, fascinația unei lumi dispărute

Isac Peltz
DS TW

Isac Peltz s-a născut pe 12 februarie 1899 la București, într-o familie de mici meseriaşi. După absolvirea studiilor superioare teologice, a debutat în presă, fiind prezent cu pamflete, eseuri, schiţe şi proză în cele mai importante gazete interbelice. A debutat editorial la doar 17 ani, cu eseul „Menirea literaturii” (1916), urmat de o serie de volume de proză scurtă. Într-un interviu apărut în 1936 în ziarul Rampa, scriitorul a vorbit despre primii ani ai carierei și despre lumea fascinantă pe care a înfățișat-o în romanele sale:

“Nu e nevoie de nici o prezentare, domnul Isac Peltz scrie de douăzeci de ani, exact din 1916, când i-a apărut prima carte. Are aproape douăzeci de volume apărute — dintre care vreo zece romane. Cititorii noştri îşi amintesc, desigur, de cărţile lui I. Peltz: ,,Fantoşe vopsite”, „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan”, „Horoscop”, „Amor încuiat”, „Calea Văcăreşti”, ,,Foc în Hanul cu tei”, “Actele vorbeşte”, “Nopţile Domnişoarei Mili”, “Evocări”, etc. Isac Peltz a colaborat la tot felul de reviste, începând cu „Îndrumarea” şi sfârşind cu „Viaţa Românească”.

carturesti.ro

—Ce ne puteţi spune despre începuturile dv. literare?

— Câteva cuvinte. Am început să scriu la o vârstă destul de fragedă, la nouă ani. Aveam un fel de unchi, un octogenar boem şi bun de gură căruia îi plăcea să stea, adesea, de vorbă cu mine.

Era un bătrân bine zidit care într-o viaţa întreagă n-a făcut altceva decât să stea la cafenea, să fumeze şi să joace. Era, în felul lui, poet.

Lui îi citeam, adesea, poveştile pe care le scriam.

fashiondays.ro

— Bravo, mă, îmi spunea el cu un accent de melancolie pe care nu-l puteam, la vârsta aceea, înţelege.

Odată l-am întrebat:

— De ce îmi spui bravo, ca şi când m-ai dojeni?

— Pentru că nu-i nimic de făcut. Ai să ajungi şi tu ca mine: un om din altă lume!

În faţa ochilor mei miraţi, bătrânul şi-a şters o lacrimă.

Atunci nu l-am înţeles. Azi îl înţeleg. Bătrânului îi părea rău că, în loc să mă ocup de altele, îmi cheltuiam vremea scriind. El, deşi simplu, deşi lipsit de învăţătură, îşi dădea seama de ceea ce se numeşte destinul scriitorului. A avut dreptate: începuturile mele literare s-au dovedit triste, vitrege.

Scriam şi n-aveam unde publica. Cu mare greutate şi numai după ani şi ani de zile, am izbutit să tipăresc câteva din poemele în proză care alcătuiau cuprinsul a zeci de caiete pioase.

— Unde ați scris prima oară?

— Într-o revistă literară obscură: “Îndrumarea”.

Am continuat, apoi, la “Scena”, condusă p’atunci de A. de Herz, a cărui moarte m-a rănit adânc, ca moartea celor mai scumpe amintiri ale adolescenţei.

La “Scena”, al cărui secretar de redacţie era omul de cultură şi de inimă Ilie Moscovici, am publicat primele poeme în proză realizate.

M-am bucurat, acolo, de sprijinul şi de înţelegerea lui Scarlat Freda, căruia adesea îi citeam piesele de teatru.

— Ați făcut şi teatru?

— Da. Am scris treizeci de piese, dar n-am unde să le joc! Poate că, odată și odată, o să-mi deschid un teatru în care să joc exclusiv piesele mele.

— Ați avut o existență grea?

— Grea. Mama mi-a murit de când aveam unsprezece ani. Fără familie, fără rude, fără prieteni, a trebuit să-mi fac, singur, drum în viaţă.

Boema timpurilor trecute era cu totul deosebită. Era o boemă care dispreţuia organic bunurile materiale. Nu ne interesau. Nici cele strict necesare existenţei nu ne preocupau prea mult. Un ceai şi o bucată de pâine într-o cafenea din Calea Văcăreşti , “La Regele David”, ne ajungea pentru o zi întreagă.

Îmi aduc aminte că am fost foarte mirat într-o zi când, invitat de Alexandru Macedonski la un restaurant din centru, am fost obligat să mănânc trei-patru feluri.

— Cum? Toată lumea mănâncă așa în fiecare zi? am întrebat. Mi s-a răspuns, simplu:

— Bine ’nțeles! Am plecat de la restaurant adânc tulburat.

Dar starea asta de suflet n-a durat mult, am uitat repede dejunul din centru și am continuat să mă rezum la un ceaj.

— Ați pomenit de Macedonski. Ne puteţi spune ceva despre viaţa acestui straniu poet?

— Da. A fost un poet, un poet autentic în opera sa şi în viaţa sa. Poezia şi viaţa sa au alcătuit o operă unică.

Isac Peltz

Alexandru Macedonski a fost un generos, un admirativ. Din prima clipă în care l-am cunoscut, la fosta cafenea „High Life”, l-am şi apropiat. Un boier şi un vizionar. Din toată fiinţa sa, atât de singulară, atât de fundamental alta decât aceea a contemporanilor, respira nu ştiu ce aer de aristocrat şi de idealist, în accepţia grava a cuvântului…

Alexandru Macedonski a tipărit, în 1918, a doua serie a “Literatorului”. Pe frontispiciu figuram şi eu ca redactor. Ne întâlneam, o dată pe săptămână, acasă la maestru. Poetul asculta, ca un mucenic, poeziile, nuvelele, poemele, romanele tinerilor săi colaboratori. De câte ori termina tânărul lectura, de atâtea ori Macedonski observa:

— Formidabil! Georgescu ăsta e un talent extraordinar!

Şi-apoi, către scriitor:

— Eşti un poet excepţional, dragă Vasilescule! Macedonski dăruia tuturor titluri mari şi impresionante: “Regele Poeziei”, „Prinţul Nuvelei”, „Maestrul Prozei“, etc.

Invita lumea la ceai, la masă, la plimbări şi-şi dăruia nu numai sufletul , ci şi banii, oricui, fără alegere.

Acolo, la cenaclul său, l-am întâlnit şi preţuit pe Liviu Rebreanu, acolo pe Tudor Vianu. Ultima scrisoare, de pe patul de moarte, Macedonski mi-a scris-o mie! Îmi mulţumea pentru un articol pe care-l scrisesem despre dânsul în „Cuvântul liber”…

— Aţi scris la multe ziare şi reviste. Ce amintire aveţi despre vremea colaborărilor dv. la acele ziare şi reviste?

— Am două amintiri demne de subliniat. Prima. Scriam la „Izbânda” o cronică zilnică. După câteva săptămâni, un telefon.

— Domnul Peltz?

— Da!

— Aici Duiliu Zamfirescu!

— Respectele mele, maestre! Vocea îmi tremura de emoție.

— Domnule Peltz, n-am cinstea să te cunosc, dar nu mi-am putut reprima entuziasmul pe care mi-l provoacă seria de cronici pe care le publici în „Izbânda”. Te felicit!!

E inutil să-ți spun că am fost, toată ziua, fericit. A doua zi telefonul sună din nou

— D. Peltz?

— Da. Cine-i acolo?

— Aici Iorga! Țiu să-mi exprim omagii pentru admirabilele d-tale cronici. Bravo!

Am rămas uluit. Iorga! A treia zi — telefonul.

— D. Peltz e acolo?

— Da!

— Aici Take Ionescu!

— Vă salut, domnule ministru! (Era p’atunci ministru de externe).

— D-le Peltz, te felicit pentru cronicile din „Izbânda”! Rar am citit astfel de articole substanţiale!

Începusem să-mi pierd cumpâtul. (Aveam d’abea 20 de ani).

— Domnul Peltz?

— Da!

— Domnule Peltz, sunt fericit câ-ţi aud glasul. Te felicit din toată inima pentru interesantele dumitale cronici.

— Cine-i acolo? întreb eu, emoţionat.

— Mihail Eminescu! fu răspunsul. M-am dumirit. Înţelesesem — târziu — farsa. Autorul farsei: domnul Alexandru Kiriţescu.

Isac Peltz

A doua amintire: redactam un fel de revistă a unui fel de director — Cântărescu — tip pitoresc, caragealian. Titlul publicaţiei era: “Revista generală, literară, filosofică, artistică, economică, financiară şi morală”.

În fiecare joi sosea la mine un om de al directorului cu suma de cinci sute de lei, care primea plicul cu manuscrise. Cântăreseu nu citea nimic: dădea materialul direct la cules.

Într-o Joi soseşte, ca de obicei, omul lui Cântărescu — da’ fără cei cinci sute lei.

Îi predau plicul cu manuscrise și’ntreb de bani.

— Vă roagă domnu’ director să-l scuzaţi. Vi-i trimite joia viitoare.

— Biine! fac eu, resemnat. Da’ să se ţie de cuvânt c’altfel nu-i mai scriu!

— Bun!

Joia viitoare, ca de obicei, se iveşte omul directorului.

— Vă roagă domnu’ director să-i predaţi manuscrisele că vă trimite joia viitoare întreaga datorie!

Fierbeam! Asta-i nemaipomenit! Scrisesem materialul, aşa încât n’aveam pur şi simplu ce face cu el.

— Bine! zic. Şi pun, în plicul cu manuscrise, un bilet cu următorul cuprins: „Cântărescule, de data asta îţi trimit materialul. Dar dacă nu-mi trimiţi joia viitoare banii, să ştii că te arzi! Ştiam eu că eşti ramolit şi cam pezevenghiu, dar în aşa hal tot nu te credeam! Acu’ aştept! Până joia viitoare — bagă de seamă! Şi acum, pupă-mă ’n c…

Cu drag, totuşi, al tău

I. PELTZ

A doua zi, la cafenea, ilaritate mare.

— Ai citit „Revista generală”? mă ’ntrebă N. N. Beldiceanu.

— Nu!

— Citeşte-o că-i interesantă! Mi-a plăcut mult!

Vorbind, Beldiceanu zâmbea. Dau fuga la primul chioșc, cumpăr revista, o răsfoiesc și îngălbenesc subit. Pe o pagină ’ntreagă, scrisoarea mea către Cântărescu, imprimată cu litere groase, aldine.

Ce se ’ntâmplase? Cântărescu nu controla niciodată manuscrisele. El dăduse, odată pentru totdeauna, un ordin tipografului:

— Se culege tot! Zadarnic i-a atras atenţia lucrătorul că e vorba de o scrisoare particulară.

— Dacă a trimis-o Peltz, se vede că trebue s’apară!, susţinuse dânsul, convins. Aşa s-a făcut c’a apărut şi scrisoarea către „ramolitul” Cântărescu.

— Câte romane aţi scris?

— Multe. De publicat — până azi — am publicat opt romane. (În momentul de faţă se află sub tipar, la „Ciornei”, un roman în două volume: „Ţară bună”).

— Scrieţi greu?

— Destul de greu — şi zilnic. Stau zece ceasuri în fiecare zi la masa de scris.

— Urmăriţi vreo teză în cărţile dumneavoastră?

— Nu. Urmăresc viaţa. N-am în cărţile mele un ideal social, ci unul pur estetic. Cred că romancierul trebuie să înfăţişeze, în primul rând, viaţa. Dar, bineînţeIes, viaţa clasei sale. Un romancier trebuie să scrie numai despre oamenii clasei sale — despre oamenii pe care îi cunoaşte bine. Poate scrie şi despre oameni din altă clasă, dar e obligat să-i cunoască bine! Eroii mei, români sau evrei, sunt bine cunoscuţi de mine. N-aş putea scrie niciodată despre oameni din altă ţară, din altă lume.

— Care este romanul dv. care a avut un mai mare succes de public?

— Nu e unul, sunt trei: „Calea Văcăreşti, „Foc în Hanul cu tei” şi „Actele vorbeşte’’.

— Care e, după dv. cel mai bun roman pe care l-aţi scris până azi?

— „Ţară bună”, romanul care apare la „Ciornei”.

— Lucraţi noaptea?

— Da. De preferinţă, însă, în primele ceasuri ale dimineţii sau pe înserate.

— Aţi fost şi sunteţi un intim al domnului Lovinescu şi al cercului “Sburătorul”. Credeţi că a avut vreun rol acest cerc în viaţa literară?

— Dacă a avut un rol? A avut şi are un rol covârşitor în stimularea talentelor. Scriitorul şi criticul E. Lovinescu a descoperit talente, le-a impus, a luptat pentru promovarea lor. Dacă a avut un rol? Dar toată mişcarea literară din ultimele două decenii trăieşte sub semnul “Sburătorului”. Eugen Lovinescu este singurul nostru critic şi a fost singurul director de revistă care nu cerea colaboratorilor săi decât talent, indiferent de Dumnezeul căruia se închinau.

El credea, pe bună dreptate, că naţionalitatea e, mai ales, un act de voinţă: eşti scriitor român dacă vrei şi în măsura în care opera ta literară o dovedeşte.

Niciodată n-am să uit caracterul acestui autentic director literar al vremii noastre, care a jertfit limbii româneşti tot ce poate da o viaţă de om excepţional: timp, talent, muncă. E Lovinescu putea să fie ministru, membru al Academiei, profesor universitar, etc. S-a mulţumit să fie şi să ramâie literat.

— Aveţi raporturi bune cu editorii?

— Excelente. A încercat d. Emil Pauker, de pildă, să mă supere, dar n-a izbutit. (Nici eu pe dumnealui). D. Pauker e un om foarte cumsecade, în fond, care citeşte literatură străină (cărţi de istorie şi de sociologie, vieţi romanţate şi memorii, romane compacte şi esseuri) şi care, din pricina timidităţii, indispune câteodată pe sutele şi sutele de autori care bat la uşa d-sale.

Se întâmplă ca d. Emil Pauker să citească şi literatură românească. Pe mine, de pildă, mă admiră extraordinar! Cum apare cartea, e cel dintâi care o citeşte.

Cu prilejul supărării d-sale a procedat întocmai ca Anglia cu Italia: a dat ordin (în chip de represalii) să nu mi se puie clişeul în „Dimineaţa”. Dar știi vorba veche: Pauker — da şi Conitz ba!

Graţie admirabilului camarad, umorist de rasă, M. Conitz, clişeul meu apărea în „Dimineaţa” chiar pe timpul conflictului anglo-italian.

Azi suntem ca fraţii. (Era să zic: ca fraţii de cruce!). Vrei o dovadă? În biblioteca de clişee a „Dimineţii”, numai dl. Titulescu numără mai multe „capete” ca mine!

— Dar cu ceilalţi editori cum staţi?

— Bine! D. Ocneanu, de pildă, directorul editurii şi librăriei „Alcalay”, are o manie: citeşte romanele autorilor în manuscris. D’abia după lectură se pronunță. Cum mania asta nu-i periculoasă — de ce să nu i-o respect? Dacă-i face plăcere mai ales? Recunoştiinţa mea întreagă merge către d. prof. Al. Rosetti, care mi-a lansat în condiţii excepţionale, „Calea Văcăreşti”. Nu-l pot uita, cu acest prilej, pe camaradul Isaiia Răcăciuni: el a fost acela care a crezut întotdeauna în succesul „Căii Văcăreşti”.

— Faceţi sport?

— Da. Box. E un sport care ridică moralul.

— Sunteţi însurat?

— Destul de însurat! Am şi două copii: două fete.

— Se poate cunoaşte vârsta lor?

— Cum nu? Una are treisprezece şi alta patru ani.

— Sunteţi anti-alcoolic?

— Nu. Anti-feminist doar!

— Vă plac florile?

— Da, florile, florăresele şi Floriile!

— Aveţi vreo mare pasiune, în afară de literatură?

— Da, automobilul de piaţă!

— Să fim serioşi. Ce proiecte de viitor aveţi?

— În afară de „Ţară bună”, am de gând să scriu următoarele romane: „Ţoape” din viaţa mahalalei şi a mahalagiilor, bine’nţeles, „Grădina lui Dumnezeu”, „Frumosul Max”, „Sânge albastru”, etc.

Isac Peltz

— Căutaţi editori?

— Nu! Îi am!

— În ultimul timp aţi scris la „Ora”. Ce v-a determinat să sacrificaţi din timpul dvs., destinat literaturii, redactării “Orei”?

— Nevoia de bani şi prietenia pe care o port directorului “Orei”, Manole Stroici, care este un suflet admirabil, un om de inimă.

— Câte romane aveţi de gând să scrieţi?

— 150 în cap!

— Aţi vrea să fiţi bogat?

— Da! Însă numai de pe urma literaturii.

— Vindeţi mult?

— Enorm! Din fiecare roman trag cel puţin cinci mii de exemplare!

— Vă place muzica?

— Nu!

— Dar pictura?

— Mai mult decât muzica!

— Călătoriţi mult?

— Da, la Sinaia! De câte ori pot trag chiulul domiciliului, Sinaia mă vindecă de melancolie şi mă îmbată ca un Cotnar veritabil! Deplâng ţara care nu-şi are Sinaia ei.

— Acolo proiectaţi să lucraţi la vară?

— Şi-acolo!

— O să treceţi şi pe la Cazinou?

— Nu! Mi-e frică de d. Ocnea, nu!

Convorbirea cu autorul “Nopţilor domnişoarei Mili” s-a terminat. Scriitorul şi-a reluat locul la masa de scris. Editorul îi telefonase chiar în clipa aceea: are nevoie de manuscris.

Domnul Peltz îşi continuă romanul întrerupt pentru un ceas…”

*** C. V. Constantin, Rampa, 16 martie 1936

În 1950, scriitorul a fost arestat pentru “crimă împotriva umanității”, fiind suspectat pentru că în timpul regimului Antonescu ar fi dat informații Siguranței pentru bani.

sursa: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
sursa: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Despre această perioadă sinistră din viața lui Isac Peltz a scris Aurel Ciurunga, care i-a fost coleg de celulă în primul an de temniță:

“Cât de neajutorat, mai ceva decât „albatrosul” lui Baudelaire, părea acesta om de elită, scos dintre cărţile lui ca să ajungă un inadaptabil într-un mediu unde n-avea ce căuta. Slăbise enorm, îl măcinau gândurile pe care nu le putea istovi.

Într-o seară am asistat la o scenă de un ridicol neaşteptat, al cărei erou a fost Peltz. Rugat de noi toţi să ne vorbească despre ceva, maestrul şi l-a ales ca subiect pe Balzac. Cuvintele curgeau limpezi, sacadat, aşa cum obişnuia scriitorul când se adresa unui auditoriu. Totul a mers de minune, până la rostirea unei fraze nefericite: „Atunci Balzac s-a închis în celula propriului eu…“. Nu şi-a încheiat fraza, când am auzit zgomotul zăvoarelor trase. În pragul ușii a apărut ofițerul de serviciu, un plutonier cât un mal, provenit din vechea jandarmerie, care, făcându-și rondul, auzise din mers ultimele cuvinte.

— Care-ai vorbit, bă? s-a stropșit către noi.

— Eu, a îngăimat vinovatul.

— Ia să-mi spui unde-i ăla, Palzag, de zici c-a scris în celulă? Tu de unde-l cunoști?

Noi am înlemnit stupefiați. De unde să-l luăm pe Balzac? Un singur hohot de râs ar fi fost fatal pentru toți.

— N-auzi, bă? În care celulă zici că-i Palzag?

sursa: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Șeful de cameră a avut o inspirație subită.

— A fost aici, domnule plutonier. L-au scos săptămâna trecută.

— Bine, bă, am să verific la cancelarie. Dar de unde, mă-sa, a avut el creion şi hârtie?

— Nu ştiu, domnule plutonier, eu nu l-am văzut scriind. Dacă-l vedeam, raportam. Poate le ţinea în căptuşeală, ascunse.

— Aha! Ia daţi voi toate hainele încoace!

Până la ziuă, bietele căptuşeli ne-au fost sfârtecate. Nu s-a irosit nimic. Probabil că singurul posesor de creion și hârtie fusese numitul Balzac, dar acesta… plecase de-o săptămână!

Din acea seară de pomină, I. Peltz nu a mai ţinut conferinţe. Dar când ne adunam în jurul său patru-cinci oameni, dintre care eu eram nelipsit, se lăsa convins să-şi dezlege sacul cu amintiri. Şi multe mai erau, Doamne, scriitorul trăise din plin epoca antebelică şi strânsese o sumedenie de întâmplări care de care mai pline de tâlc sau de haz.

În vara anului 1980 am luat parte la înmormântarea lui Peltz, prietenul meu din anii de temniţă. Atunci mi-am promis mie însumi că voi scrie într-o bună zi despre toate acestea. Ceea ce am și făcut, cu adânca mâhnire că el nu va putea citi niciodată paginile de față…”

*** Andrei Ciurunga. Memorii optimiste (Evocări și versuri din închisori), Editura Fundației Culturale Române, București, 1992

Isac Peltz a fost eliberat din închisoare în 1954 și, după câțiva ani, a reușit să publice din nou. Din această perioadă ne-au rămas volumele “Cum i-am cunoscut” (1964), „Amintiri despre…” (1964), „Amintiri despre viaţa literară” (1974).

Scriitorul a încetat din viață în noaptea de 10 spre 11 august 1980 și a fost înmormântat la Cimitirul Filantropia din București.

Isac Peltz
DS TW
No comments

leave a comment