În 1889, a fost tipărit la Bucureşti cel de al doilea volum al Tratatului de igienă publică şi poliţie sanitară, volum redactat de doctorul Iacob Felix, la vremea aceea profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi şeful Serviciului sanitar al Capitalei. Apariţia acestei cărţi de aproape 600 de pagini a constituit un eveniment memorabil, nu numai pentru ştiinţa românească, ci şi pentru medicina universală, deoarece era vorba despre cel dintâi manual de epidemiologie în care problemele teoretice şi practice ale prevenirii şi combaterii bolilor transmisibile erau prezentate în lumina concepţiilor medico-biologice revoluţionare ale lui Pasteur.
Felix publicase în 1869 primul volum al tratatului, în care definise igiena ca ştiinţă experimental-teoretică şi ca tehnică aplicativă, analizase modul în care sănătatea individului şi a colectivităţii este condiţionată de mediul ambient şi precizase sfera de activitate a unora din principalele ramuri ale igienei.
Următorul tom al tratatului, subintitulat “Boalele şi bolnavii”, avea să fie consacrat combaterii epidemiilor şi mai ales mijloacelor de preîntâmpinare a bolilor contagioase. „Cartea de faţă, spunea medicul, este unul din cele dintâi tratate de igienă care se conformă cu noua stare de lucruri, cea dintâi care acordă părţii epidemiologice locul, însemnătatea şi dezvoltarea ce i se cuvin…”.
Iacob Felix s-a născut pe 18 ianuarie 1832 în localitatea Horschitz din Boemia. Studiile liceale le-a încheiat la Praga, iar diploma de doctor în medicină a obţinut-o în 1857 la Viena. La scurt timp după aceea a venit în Ţara Românească, fiind numit medic al staţiei de carantină şi al oraşului Olteniţa, iar între 1859 şi 1861 a funcţionat ca medic al districtului Muscel şi al spitalului din Câmpulung. Activitatea sa a fost remarcată de Carol Davila, şeful administraţiei sanitare a ţării, care i-a obţinut, în 1861, numirea în postul de medic al culorii de Galben din Capitală și în acelaşi an i-a încredinţat misiunea susţinerii unui curs de igienă la Şcoala naţională de medicină. Titularul noului curs nu a fost inițial retribuit, dar includerea în programă a unei asemenea materii inovatoare de studiu a fost deosebit de importantă.
Între 1862 şi 1865, Iacob Felix a fost numit vice-inspector general al Serviciului sanitar al Principatelor Unite, secondându-l pe doctorul Davila în misiunea de organizare a administraţiei medicale. În această perioadă, printre studiile pe care le-a publicat s-a remarcat cel despre Apele de băut ale Bucureştilor (1864), bazat pe analize chimice şi pe investigaţii microscopice, în care demonstra că apa consumată de bucureşteni, provenită din râul Dâmboviţa, nu corespunde cerinţelor elementare de igienă.
În 1865, a fost numit medic-şef al Capitalei, post pe care l-a deţinut, cu unele intermitenţe, până în 1892, luptând pentru a asigura salubritatea oraşului și a ameliora condiţiile igienico-sanitare din şcoli şi atelierele meşteşugăreşti.
În timpul Războiului de Independenţă a fost comandant al spitalelor militare de la Turnu-Măgurele, unde erau evacuaţi pentru îngrijire răniţii de pe câmpurile de luptă de dincolo de Dunăre.
Primul Congres al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor din România, care a avut loc la Bucureşti în 1884, a fost prezidat de Iacob Felix. Eminentul medic igienist şi-a încheiat activitatea din domeniul sănătăţii publice ca director general al Serviciului sanitar al României, post pe care l-a ocupat între 1892 şi 1899.
Doctorul a încetat din viaţă la Bucureşti, în ziua pe 19 ianuarie 1905. La moartea lui, Nicolae Iorga scria în “Sămănătorul”:
“Sub raportul frecventării şedinţelor, membrii Academiei Române se pot împărţi în patru categorii: cei care, nefiind în Bucureşti, nu vin decât întâmplător sau la sesiunea generală din martie; cei care, fiind totuşi în Bucureşti, s-au deprins a nu veni niciodată; cei care vin regulat, încasează diurna şi, după ce au stat o clipită, merg acasă sau pe la afaceri şi, în sfârşit, acei care îşi fac datoria până la sfârşitul şedinţelor.
Unul dintre aceştia nu se va mai vedea la şedinţele de vineri. Puţinii ascultători din tribune nu vor mai recunoatte pe bătrânul foarte alb, curat şi îngrijit, cu favoritele blajine şi strălucitorii ochi buni care venea sprinten, strâns în redingota lui neagră, zguduia puternic, din toată inima, mâna acelora dintre colegii care-i plăceau şi se aşeza la un colţ deoparte, citind iute, nervos, în vreo carte nouă ale cărei foi le tăia cu vitejie. Căci, de multă vreme, bătrânul academician conştiincios nu auzea decât cu ochii, pe care-i îndrepta mulţumiţi, bucuroşi, îndemnători, către acel vorbitor despre care ştia că spune lucruri folositoare, cu scopuri cinstite. O alegere în sectia ştiinţifică va da răposatului doctor Felix un succesor mai rău sau poate şi mai bun, dar pentru câţi l-au cunoscut pe dânsul şi l-au iubit pentru însuşirile lui alese, ascunse totuşi cu atâta discreţie, el nu va fi înlocuit niciodată. Ei vor căuta şi de acum înainte senina frunte lucie aplecată cu o sârguinţă tânără asupra cărţii noi.
Şi, iarăşi, sub raportul frecventării bibliotecii, sunt mai multe categorii de membrii ai Academiei Române. Unii află prin raportul anual al d-lui Bianu că această bibliotecă tot mai există, ba chiar se îmbogăţeşte din an în an. Alţii împrumută din dânsa multe cărţi, care le folosesc sau ba. Mai rareori se vede însă câte unul în sala cea mare, lucrând de-a valma cu oaspeţii străini, cu studentele şi studenţii preocupaţi de lucrările seminariilor şi de examene, sub ochii funcţionarului de serviciu.
Măcar vinerea, după şedinţă, erai sigur să vezi printre aceşti lucrători obişnuiţi, fără titluri şi situaţii, pe dr. Felix. De departe i se auzea glasul când cerea, în odaia catalogului, cărţile de care avea nevoie.
Şi odată ce le ţinea în mână, venea cu dânsele în mijlocul celor mulţi şi tineri din Universitatea unde fusese profesor până deunăzi, şi, la cealaltă masă, începea iarăşi răsfoirea energică, şi fruntea plină de atenţie se pleca asupra rândurilor.
După cât spune toată lumea, doctorul Felix a fost, pretutindeni şi totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atâta se cuvine a i se pomeni cu respect numele şi a se păstra o duioasă amintire despre bătrânul care ne-a lăsat. În viaţa şi în scrisul său ştiinţific el a dat dovadă de sentimente înalte şi curate, pe care le-a exprimat, — cu toata sfiala ce era în fundul naturii sale, — deschis, pe faţă.
În cugetarea sa a fost pătrundere şi în cuvintele sale, care mărturiseau necurmat, la orice prilej, unul din cele mai mari rele de care suferă societatea românească, stătea un grăunte de eroism.
D-rul Felix era un străin. Fusese adus cu contract din Boemia, unde se născuse. Aceasta era prin anii 1860: e timp de atunci!
Tânărul doctor, învăţat, muncitor, cinstit şi amabil, avea frumoase perspective de viitor. Ele s-au şi îndeplinit: Felix a fost medic al Capialei, profesor la Universitate, director al Serviciului Sanitar şi membru al Academiei Române.
Străinii știinţifici cari vin la noi sunt, până în ziua de astăzi, oameni ambiţioşi, lacomi şi totuşi pururea nemulţumiţi.
Ca şi Davila, doctorul Felix nu a fost printre aceşti conquistadores asupra “barbarilor”. El nu a înţeles să vie în ţara noastră pentru scopurile lui, ci să primească în sine, pentru scopurile ei, această ţară, cu limba ei, cu aspiraţiile ei, cu dureroasele şi straşnicele ei nevoi. Ca puţini dintre doctorii timpurilor noastre, el nu făcuse în inima sa o zărăfie, ci un altar pentru buna zeiţă Caritas. Pentru dânsul fapta şi scrisul porneau deopotrivă de la acea milă de oameni care e Musa inspiratoare a artei sale.
Când vârsta şi infirmităţile sa l-au scos din slujba statului şi a şcolii, el nu şi-a dat dreptul de a muri în trândăvie. O nouă activitate ştiinţifică, cea mai bună poate, începe pentru dânsul atunci. Fusese profesor de higienă, venise ca igienist la direcţia Serviciului Sanitar, şi el se gândi astfel să cerceteze acum în toată istoria noastră igiena publică, dezvoltarea îngrijirii ce s-a dat pe vremuri sănătăţii tuturora. Astfel apărură în “Analele Academiei Române” un şir de studii care formează la un loc o mare carte bogată şi aproape definitivă, care îşi îndreptăţeşte titlul: “Istoria igienei în România”.
Acest medic bătrân, fără atingeri cu erudiţia istorica, s-a priceput totuşi, cu vechea şi buna sa metodă germană, să găsească prin cărţile noastre pe care a ajuns astfel să le cunoască şi să le preţuiascâ. mai tot ce-i era de nevoie. Cartea e bine informată şi scrisă curgător. Între lucrările de “istorie ştiinţifică” e, desigur, cea mai bună.
Dar şi din alt punct de vedere ea se impune, nu numai luării aminte a învăţatului, ci şi a oricărui om de bine.
Căci şi în această lucrare, ca şi în toate celelalte ale lui, el mai are un scop, pe lângă cel ştiinţific. Înţelegând şl iubind în acelaş timp ţara noastră şl neamul ei, el vedea bine că nimic trainic nu se poate răzima decât pe sănătatea, bogăţia şi bucuria de viaţă şi de lucru a țăranului.
Şi în mijlocul atâtor prefaceri, îndreptăţite şi neîndreptăţite, a atâtor creaţiuni în parte fără viitor, a atâtor jertfe pentru lucruri necugetate sau netrebnice, uneori în mijlocul acestei revoluţii culturale, zgomotoase, risipitoare şi încrezute, el vedea că faptul care s-a uitat mai mult e prezenţa în România a peste patru milioane de ţărani foarte săraci, foarte întunecaţi la minte şi ameninţaţi de toate bolile trupului şi ale sufletului. Și pe rând atâţia români neaoşi cântau biruinţă din trâmbiţele uşurătăţii sau prefăcătoriei, pe acest om din Horschitz îl durea inima într-adevăr de durerea neştiută a acelor 40 de sute de mii de nenorociţi
În doctorul Felix, țăranul român pierde unul din puțini săi prieteni adevărați, și lacrimă pe care, în neștiința lui de oameni și lucruri nu poate să o verse țăranul însuși, o plângem aici, noi, cărturarii tineri, care gândim și gem pentru dânsul și. în numele lui”.
*** Nicolae Iorga, Sămănătorul, 30 ianuarie 1905
Puteți citi și:
https://dosaresecrete.ro/george-assaky-medicul-chemat-de-studenti-de-la-paris-pentru-a-le-fi-profesor/
