“Clădirea care forma centrul în Iașii de odinioară era Curtea Domnească. În ceea ce priveşte de către cine şi în ce an a fost clădit acest Palat Domnesc nu se poate spune ceva precis. Mulţi susţin că ziditorul ar fi fost însuşi Ştefan cel Mare, însă nu există dovezi temeinice în sprijinul acestei afirmaţii. Din contră: Există nenumărate documente că această clădire exista cu mult înaintea marelui Voevod. Lucru cert e însă că palatul, arzând în 1491, e reclădit de Ştefan cel Mare, iar poporul în urmă numeşte reşedinţa domnească Ştefanoviţa, nume care a trecut, perpetuându-se un timp asupra întregului târg al Iaşilor. Această clădire, după cele scrise de Amfilochie, cuprindea în vechime câteva mii de camere, însă în urma incendiilor care au distrus-o succesiv, fiind mereu reclădită, s-a redus mult numărul încăperilor, ajungând în ultimul timp abia la o sută de camere.
Astfel, în anul 1513 hatmanul tătar Bet Gherei îi dădu foc din temelii, iar la 1621, hatmanul polon Liubomirschi. La 1624 arde din nou, fiind refăcut de Radu Mihnea Vodă, iar la 1650 fu din nou incendiat de hatmanul căzăcesc Bogdan Hmelintschi, nerămânând din vechiul palat decât temeliile.
Curtea Domnească era înconjurată de jur împrejur cu un zid pătrat cu turnuri şi metereze, spre a putea fi apărată de atacurile duşmanilor, formând o adevărată fortăreaţă, având în interior şi două biserici: una a Domnului şi alta a Doamnei. Comunicaţiile cu exteriorul se făceau prin trei ieşiri: una spre Uliţa-Mare (str. Ştefan cel Mare de azi) unde se ridica un turn monumental circular, străpuns din loc în loc de ferestruici mici, denumit Poarta Domnească şi care era intrarea principală; a doua dădea spre biserica Sf. Nicolae, numită Poarta Darabanilor, lângă care se întindeau locuinţele păzitorilor domneşti, zidite de Aron-Vodă la 1591 „pentru ungurii lefegii din gardă” (Odăile Darabanilor ungureşti din Curte), şi a treia ieşire spre şesul râului Bahlui, numită Poarta Seimenilor. De multe ori, aceste cazărmi, ca şi turnurile zidului înconjurător, serveau şi de închisoare pentru boierii ce erau simţiţi că uneltesc contra domnului.
În 1727, Grigore Vodă a rezidit turnul de deasupra Porţii Domneşti instalând în clopotniţă primul ceasornic public. Tot în acest turn se afla şi un mic paraclis, unde boierii depuneau jurământul de credinţă în faţa lui Vodă, iar sub această mică bisericuţă era Visteria. După rezidirea Palatului la 1806 sub domnia lui Alex. Moruzi, în locul paraclisului fu construit un fel de ceardac, unde în timpul cât stătea Domnul la masă și seara „la chindie” cânta „meterhaneaua“ (muzica) turcească. Această Poartă Domnească fu dărâmată în 1842, iar Palatul fu reparat şi sub domnia lui Mihai Sturza, care n-a locuit în el, ci în casele sale din str. Lozonschi (azi seminarul Veniamin Costachi), apoi fu destinat de reşedinţă autorităţilor administrative sub denumirea de Palat al Ocârmuirei.
Dar în anul 1880 un ultim pârjol distruse din nou această clădire, care fu refăcută după alte planuri, nemaipăstrând nimic din vechiul stil sau din zidurile înconjurătoare, iar în 1907 a fost refăcută complect,aşa cum există şi astăzi şi terminată definitiv acum câţiva ani, fiind destinată Palatului de justiţie.
În ceea ce priveşte interiorul acestei Curţi Domneşti era împărţit astfel: în etajul de sus, aripa dinspre biserica Sf. Nicolae Domnesc, erau apartamentele Doamnei (Haremul Doamnei), sala Haremului unde se făceau petrecerile curţii, sala Postelniciei, unde erau primiţi boierii dregători în audienţă, sala Tronului (Spătăria) şi apartamentele Domnului, iar parterul era ocupat de birourile Ocârmuirei şi ale Curţii. Un fapt însemnat ce s-a desfăşurat în acest Palat Domnesc şi despre care cronicarii acelor timpuri vorbesc cu admiraţie a fost nunta Domniţei Maria, fiica lui Vasile Lupu-Vodă, cu cneazul leşesc Radziwil (1645), festivitate ce a uimit pe toţi străinii participanţi prin luxul desfăşurat şi bogăţia Domnului moldovean.
Despre această petrecere, cronicarul Miron Costin scrie: „Au fost aduşi din alte ţări meşteri de bucate, iar boierii, căpeteniile ţării şi oaspeţii s-au înveselit câteva săptămâni. Şi au purces apoi Radziwil cu alai mare şi cu Doamna sa în ţara leşească. Curtenii şi Vasile Lupu au luat parte la acest alai pe cai focoşi, împodobiţi cu salsamuri de aur, bătute cu pietre scumpe“.
Tot în acest loc au fost găzduiţi Petru cel Mare şi Ecaterina a Rusiei în anul 1711 de către Cantemir-Vodă şi cu care prilej s-au desfăşurat festivităţi uriaşe.
În faţa fostului Palat Domnesc se afla aşa numitul „Han turcesc“, care a fost dărâmat, iar în locul lui se ridică statuia lui Gh. Asachi, iar de aci începe fosta Uliţă-Mare despre care am mai vorbit”.
*** Ilustratiunea Română, 1937
Mitocul Maicilor este o biserică situată în inima Iaşilor, în spatele palatului din str. Lăpuşneanu, astăzi palatul Creditului Urban, în care a locuit Domnitorul Cuza. După datele culese din dosarul pus la dispoziţie de S. S. părintele Andriescu, parohul bisericei Banu, de care aparţinea de demult Mitocul, această biserică ar fi având de ctitori pe Vasile şi Safta Roseteşti şi ar fi fost clădită din lemn, cam între 1600—1700, iar la 1818 a fost refăcută din zid, fiind închinată Mănăstirei Agapia până la secularizarea averilor mănăstireşti. La această transformare au contribuit şi fraţii Vasile şi Iacobache Veisa cu suma de 500 galbeni numerar şi 400 galbeni argintărie, fiind sfinţită din nou la anul 1855. Încă din anul 1805, când călugăriţele au fost mutate de către mitropolitul Veniamin Costache din vechiul locaş din Socola la mănăstirea Agapia, şirul de căsuţe din spatele bisericoi a fost destinat să servească de mitoc—adică să dea găzduire călugăriţelor de la mănăstirile Agapia şi Văratec, venite la mitropolie.
În anul 1918, pe când regele Ferdinand locuia în palatul care este vecin cu biserica, a donat o sumă de bani cu care i s-a făcut o reparaţie radicală…
Acest palat, care va rămânea veşnic printre monumentele istorice ale Iaşilor, a fost construit de spătarul Mihalache Cantacuzino-Paşcanu cam pe la 1850. Aici a avut ultima reşedinţă Domnitorul Alexandru Ioan Cuza între anii 1859— 1861, iar biserica Mitoc se zice că ar fi servit de capelă a Palatului domnesc. Aici venea întreaga curte la Paşti sau la Crăciun să felicite pe Vodă, care îngenunchea smerit pe lespezile de piatră, în faţa altarului, ascultând sfânta slujbă. După terminarea serviciului religios, boierii veneau la Palatul domnesc unde domnul, odată cu obişnuitele hiritiseli, oferea boierilor cadouri care erau pregătite anume şi care variau în raport cu gradul de boierie. În urmă o parte erau reţinuţi la masă de Vodă, iar după aceea se retrăgeau pe la casele lor, având şi ei de primit rubedeniile şi boiernaşii mai mici în rang decât ei.
Tot aici, în acest palat, fostă reşedinţă a primului Domnitor al Principatelor Unite, a locuit şi regele Ferdinand în timpul băjeniei din 1916—1918, și aici s-au semnat şi actele de alipire ale Bucovinei şi Basarabiei la patria-mamă. De altfel, se văd pe faţada acestei clădiri două plăci de marmoră pe care sunt însemnate aceste mari evenimente.
În spatele bisericii două şiruri de căsuţe văruite curat cu alb şi cu ferestrele zăbrelite cu drugi groşi de fier abia se zăresc din dosul gardului înalt. Sunt chiliile maicilor de la Mitoc.
Când am bătut la uşă, m-a întâmpinat maica Frăsina, o bătrânică simpatică, încinsă cu şorțul peste rasa călugărească din șiac aspru de culoare cafenie. Era ocupată cu bucătăria.
— Sărut mâna, măicuţă!
— Bun venit, fiule!
Şi călugăriţa mă pofti intr-o odăiţă curată, în care mirosea a busuioc şi a tămâie arsă. În colţ, în faţa icoanelor ascunse în dosul perdeluţelor lucrate din „horboţică“ de mână, arde în permanenţă candela. De la primul pas te simţi în altă lume, te crezi la vreuna din mănăstirile depărtate de lume, în inima pădurilor. Atâta linişte şi curăţenie domneşte în aceste chilioare, incât uiţi că te afli in mijlocul oraşului. Am rămas singur câteva minute, timp în care maica Frăsina s-a dus să-şi vadă de bucate, întorcându-se apoi cu un borcan cu dulceaţă de zmeură şi un pahar cu apă. Aşezată pe un scăunaş fără spătar, maica Frăsina începu să-mi povestească cu grai molcom, numărând mereu între degetele-i osoase boabele de pe un şirag de mătănii:
— După cum vedeţi, căsuţa asta nu are mai mult de trei camere, care servesc să adăpostească maicile de la mănăstirea Văratec, iar căsuţa de alături, exact de aceeaşi mărime, pe cele de la mănăstirea Agapia, venite cu diferite ocazii la Iaşi. Pentru dormit şi încălzit nu plătesc niciun ban, iar în ceea ce priveşte masa, destul de bună de altfel, o plătesc cu un preţ foarte redus.
— Bine, măicuţă, dar dvs. de unde aveţi fondurile necesare ? Că doar şi încălzitul şi mâncarea costă bani. Ba pe deasupra mai este şi întreţinerea dvs. şi eventualele reparaţii ce le-ar necesita clădirile.
— Toate acestea le facem şi noi cum dă Dumnezeu. Avem câteva domnişoare studente pe care le ţinem in gazdă şi din aceste venituri facem faţă nevoilor, aşa cum putem. Domnişoarele se bucură, că aici la noi găsesc îngrijire părintească şi linişte pentru învăţătură, iar noi ne scoatem hrana de toate zilele. Şi apoi, noi avem aşa de puţine nevoi… Din ce ne mai prisoseşte, mai ajutăm şi câteva familii nevoiaşe, fie cu câte-un costum de hăinuţe aşa de mult jinduite de vreun copil, fie cu câte o reţetă adusă la patul unui bolnav sărman. În toamna asta am cumpărat cărţi pentru şcoală la patru copii orfani. Nu este cine ştie ce mare lucru, însă un ajutor dat la timp celor lipsiţi preţuieşte mai mult decât o comoară. O singură părere de rău avem. Nu dispunem de mijloace mai mari, spre a da ajutoare mai simţite. Şi uite aşa ne petrecem noi viaţa aici, la Mitocul maicilor, departe de lume şi de zbuciumul ei”.
*** C. Luca-Iaşi, Ilustratiunea Română, 1936
