Marin Iorda, pe numele său real Marin Iordache, s-a născut pe 1 septembrie 1901 la București și a devenit încă de la vârsta de 13 ani colaborator al “Revistei copiilor și a tinerimii”, la care scriau la acea vreme Elena Farago, I.C. Vissarion, Ion Pas sau Victor Eftimiu. Adolescentul trimitea frecvent poezii, povești, glume, anecdote și jocuri distractive care apăreau în paginile publicației, iar după război a fost angajat în redacție, pe postul de ilustrator și grafician.
În 1919, Marin Iorda a devenit student al Școlii de Belle-arte din București, avându-i ca profesori pe Dimitrie Paciurea și Frederik Storck, iar cinci ani mai târziu, în momentul apariției revistei “Dimineața copiilor”, i-a dat chip lui Haplea, un personaj de benzi animate pe care îl portretiza gazetarul și scriitorul Nicolae Batzaria.
Haplea a devenit foarte repede eroul preferat al copiilor, iar Iorda a creat în 1927 primul film de animație românesc. Folosind un aparat de filmat Charles Urban & Co. cumpărat de la Aurel Petrescu, inventivul ilustrator a pornit de la figura personajului pe care îl lansase în benzi desenate din “Dimineața copiilor”. Marin Iorda a devenit ulterior scenograf și regizor (datorită lui Victor Ion Popa), și a fost un colaborator constant al postului Radio București, realizând o vreme, cu mult succes, emisiunea “Jurnalul copiilor”:
“Anul acesta, “Jurnalul copiilor” la microfonul românesc e orânduit şi rostit de Marin Iorda, un scriitor din generaţia tânără, bine cunoscut publicului atât prin volumele sale, cât şi prin neobosita sa activitate pe tărâmul cultivării tinerelor vlăstare.
Domnia-sa este şi un încercat autor de piese radiofonice. Am stat de vorbă cu domnul Iorda într-o joi, cu câteva ore înainte de a-şi ţine “Jurnalul” orei copiilor.
Prima întrebare pe care o pun autorului “Funeraliilor Naţionale” e în legătură cu ceea ce se înţelege printr-un jurnal al copiilor.
— Care e definiţia Jurnalului copiilor?
— În primul rând, îmi răspunde, ceea ce ştie de altfel toată lumea este că jurnalul copiilor e un jurnal vorbit, prin care copiii sunt puşi în curent cu ceea ce-i interesează pe ei, copiii. Ţinta noastră este extraşcolară. Nu vrem să fim câtuşi de puţin didactici, ci dimpotrivă, ne străduim să dăm impresia că emisiunea e hărăzită numai pentru distracţia micilor ascultători.
Jurnalul e închipuit ca orice altă gazetă, pe rubrici. Primele capitole reprezintă ceva asemănător cu un articol de fond. Urmează o mică povestire, răspunsuri la poștă… etc., etc. Pentru a stimula cât mai mult interesul copiilor, am organizat concursuri de perspicacitate, de desen…
Forma în care e scris jurnalul copiilor trebue să aibe desigur în vedere nivelul lor de pricepere. Copiii sunt foarte curioşi şi vor să ştie cine le vorbeşte — cu cine au de-a face.
Domnul Iorda îmi aduce un teanc de scrisori — poate câteva mii — şi-mi citeşte la întâmplare câteva misive. Copiii din cele mai depărtate unghere, din cele mai înfundate cătune munteneşti, troienite de nea, îi scriu numindu-l un fel şi chip: Moş Sfătos, Unchiule, Moş Radio, Domnule Profesor…, etc. etc. Fiecare copil îl roagă câte ceva, pune vreo întrebare, aşteaptă o lămurire, în sfârşit, se vede că „ora lor” îi preocupă într-un grad deosebit.
— Să-ţi povestesc ceva care va arăta limpede cât de bucuroşi sunt copiii când cauţi să te apropii de ei, îmi spune Moş Radio, răscolind prin vrafurile de scrisori. În 22 decembrie 1938, s-a întâmplat ca piesa care se difuza înaintea jurnalului meu să intre cu câteva minute în programul meu. Jurnalul meu trebuie să dureze cel puţin un sfert de oră şi maximum douăzeci de minute. Ei bine, în ziua aceea nu-mi mai rămăseseră decât nouă minute de vorbit.
— Taie, taie cât poţi! fusei sfătuit un minut înainte să intru în cabina microfonului. Mă găsii astfel în faţa teribilei cutiuţe fără să ştiu încă ce aveam de făcut. Mărturisesc că mă aflam foarte încurcat. Din fericire, îmi veni un gând salvator. Dacă-ţi mai aduci aminte, în ziua aceea căzuse o chiciura groasă. Atunci am născocit o poveste cum că, venind spre Radio, am alunecat din pricina poleiului si mi-am scrântit piciorul, de aceea nu puteam să vorbesc decât foarte puţin.
Ei bine, copiii mi-au scris sute de cărţi poștale în care mă întrebau dacă m-am lovit rău, dacă mă mai doare… Ceea ce probează cât de mult ţin ei la contactul acesta, mai intim, stabilit între noi, printr-o relatare de felul celei de mai sus. Copiii se simt mulţumiţi când le spui necazurile şi preocupările tale; cu atât mai mult când le povesteşti un lucru atât de emoţionant ca cel pus în seama mea.
— Care e rubrica cea mai interesantă din jurnalul copiilor?
— Cred că aceea a ştirilor. Prin ea, dau copiilor veştile din ţară şi străinătate care ar putea să-i intereseze. Bunăoară, se spune că odată în comuna Albeşti s-au rătăcit doi copii… Că două berze erau prietene între ele şi într-o bună zi, una din ele a dispărut, iar cealaltă a murit de supărare.
Apoi lucruri de haz, cu Neaţă şi Nătăfleaţă, Haplea… etc. etc. Uneori învăţăminte de igienă şi morală, dar dozate sub o formă cât mai puţin perceptibilă.
— Dar concursurile?
— Am organizat, după cum am arătat, concursuri de desen şi de pespicacitate. Copiii au răspuns mai numeroşi decât ne aşteptam. Explicaţiile lor scrise la concursul de perspicacitate le-am însoţit de cele mai multe ori cu scheme, schiţe… Cea mai mare preocupare a copiilor este însă aceea de a şti cu cine stau de vorbă. Am primit chiar scrisori de mustrare de la ei pentru faptul de a nu-mi fi dat numele.
— Ce proiecte aveţi?
— Pentru ca micuţii auditori să fie în acelaş timp şi oarecum instruiţi, o să le vorbesc în una din orele viitoare despre Eminescu şi o să le citez câteva poezii. În ciuda oricăror aparenţe, opera marelui nostru poet are şi părţi ce pot fi recomandate copiilor. Bunăoară, poezia “Somnoroase păsărele”. Acest jurnal îl voi ţine cu prilejul a 89 de ani de la naşterea genialului poet. Tot o astfel de emisiune voi pregăti pentru Creangă şi pentru Coşbuc… şi-n general, oridecâte ori se va ivi ocazia”.
*** Dinu Moroianu, Radio-Adevărul, 29 ianuarie 1939
În perioada 1935 – 1937, Marin Iorda a organizat spectacole de teatru pentru copii la Brașov, punând în scenă piese scrise sau adaptate după operele Reginei Maria, ale lui Victor Ion Popa sau ale Liei Hârşu, a scris piese radiofonice printre care „Când cântă cocoşul”, „Excursie in munţi”, „Un straşnic dictator”, romanul “Funeralii naționale” și multe povești și povestiri pentru copii.
În 1963, revista Flacăra îl readucea în atenția publicului pe Haplea: “Un personaj hazliu, cu un nas rotund ca o pătlăgică, cu o mutră mai rar veselă și mai des uimită — așa ne-a rămas în amintire celor ce astăzi avem în jurul a patruzeci de ani eroul multor întâmplări hazlii din revistele copilăriei noastre. Era Haplea, nume ce s-a transformat în renume şi adesea în poreclă. Haplea, acel care, deşi totdeauna bine intenţionat, de foarte multe ori o nimerea cu oiştea în gard. Haplea, acel care, de cele mai multe ori tras pe sfoară de alţii, reuşea din când în când să-i păcălească şi el pe păcălitori. De pură origine populară, Haplea din copilăria celor ce au astăzi copii măricei circula în folclor ca o sinteză a mai multor personaje — de la Stan Păţitu’ până la Păcală.
Prin moştenirea unor trăsături de caracter ale unor eroi populari destul de diferenţiaţi între el, acest Haplea n-a fost totdeauna consecvent în apucături; el a fost însă consecvent în a provoca hohotele de râs cristaline ale copilăriei. De aceea amintirea lui am păstrat-o cu drag. De aceea o recentă întâlnire cu Haplea la Arhiva naţională de filme a constituit o surpriză plăcută. Da, pe Haplea l-am reîntâlnit într-un film de arhivă. Binevoitori, specialiştii ne-au explicat că acest film ocupă un loc special în istoricul cinematografiei romineşti. Creat în 1927, el este considerat primul film românesc de desen animat.
Cât priveşte autorul lui, el este însuşi părintele lui Haplea cel din revistele pentru copii de pe vremuri, cel pe care mulţi dintre noi l-au cunoscut în anii din urmă ca director de teatru şi regizor, şi anume Marin Iorda. După ce în ultimii ani a lucrat ca regizor al Teatrului pentru tineret şi copii, Marin Iorda, astăzi pensionar, are în urma sa o bogată activitate dusă pe mai multe tărâmuri. Grafician, executând lucrări pentru copii şi tineret (la „Dimineaţa copiilor“) dar şi grafică de şevalet (expoziţii personale la Bucureşti şi Braşov); gazetar, autor de lucrări beletristice în proză şi de piese de teatru şi scenarii de film; actor de film şi de teatru; regizor şi director de teatre, Marin Iorda a fost prezent timp de patru decenii în arta şi literatura noastră. Am stat de vorbă despre condiţiile în care a creat filmul de desen animat „Haplea“.
— Era în 1927. Eroul pe care-l creasem din punct de vedere grafic apărea de trei ani în „Dimineaţa copiilor“, dar eu nu mai lucram în redacţie, mă certasem cu cei de acolo. Motivele? Nu le mai înşir! Cert este că eram tânăr şi plin de visuri: aveam 26 de ani, începuse să mă atragă cinematograful, în vârful piramidei din cea de-a şaptea artă se afla Chaplin — pe atunci în culmea creaţiei sale din domeniul filmului mut. Mi-aduc aminte că rula la cinematograful care pe atunci se numea „Palas” filmul „Goana după aur”. Timp de o lună de zile, ca atras de un irezistibil magnet, zi de zi m-am dus de am revăzut acest film. Pasămite intrase în mine „amocul” cinematografiei…
— O boală cam grea în acele vremuri!
— Într-adevăr, foarte grea. Statul nu avea nici cele mai mici preocupări în acest domeniu, cinematografia cerând mijloace tehnice şi băneşti foarte mari, iar capitalişti care să finanţeze vreo aventură cinematografică nu puteai găsi.
— Şi atunci?
— Cum aveam şi „patima” peniţei cu tuş, m-am gândit să-mi îndrept proaspăta obsesie în direcţia filmului de desen animat care, oricum, cerea incomparabil mai puţine mijloace băneşti.
— Mai exista vreun precedent în ţară la noi?
— Pe câte ştiu, se mai făcuseră unele mici încercări, dar un întreg film, de sute de metri, nu se realizase şi — cu atât mai puţin — nu fusese remarcat până atunci. Începuseră însă să producă senzaţie creaţiile Iui Walt Disney, aşa că…
— …Exista deci pe undeva o experienţă…
— E un fel de a zice. De existat desigur că exista. Dar noi, cei din România, o cunoşteam prea puţin. Din unele lucruri citite prin reviste de specialitate mai aflaserăm câteva din „secretele“ realizării desenului animat. Dar o experienţă directă, laborator special, studiu adecvat şi, mai ales, un profesor, un maestru care să cunoască meseria nu aveam de unde lua. Aşa că, procedând cum m-a tăiat capul, m-am apucat „să fac film”.
— Şi „cum v-a tăiat capul”?
— Bineînțeles că n-am găsit pe nimeni dispus să-mi finanţeze încercarea. Nu-mi rămânea decât să mă autoadministrez. Astfel că, hotărât să fac filmul, m-am autointitulat scenarist, regizor, realizator al desenelor, actor în film, operator etc. Într-un cuvânt, am cumulat întreaga „schemă de personal” a filmului, de la director de producţie până la… om de serviciu în „studio”.
— Și pelicula? Aparatajul?
— Am convins pe un alt obsedat de dorinţa creării filmelor româneşti, un operator pe nume Vasilescu, să-mi împrumute câteva sute de metri de peliculă şi să mă ajute la developare. Mi-am procurat o răpciugă de aparat de luat vederi, acţionat manual, și cu asta… basta.
— Și „studioul”?
— Ah! Foarte simplu: camera în care locuiam s-a dovedit a fi perfectă. Am pus una peste alta două mese de brad, am decupat în cea de sus o gaură prin care urma să „vadă” obiectivul aparatului de filmat, pe care l-am montat cu „vederea” în jos. Pe masa de dedesubt am fixat o planşetă pe care cădea lumina câtorva becuri. Pe planşetă se succedau desenele ce trebuiau să capete viaţă în film.
— Şi cum se realiza animarea?
— Cât se poate de simplu şi de… complicat. Pe planşetă puneam un desen. Aprindeam becurile, mă cocoţam pe masa de sus şi dădeam câteva tururi de manivelă… Asta e tot. Pare de fapt simplu — nu? Totuşi spuneam că era şi complicat. De ce? Pentru că făceam singur totul. Eu desenam, eu trebuia să aşez desenele pe planşetă şi tot eu trebuia să mă urc sus pe masă să învârtesc manivela. Şi această din urmă operaţie era cea mai dificilă, deoarece învârtirea trebuia să fie făcută uniform în ce priveşte viteza, altfel filmul ar fi prezentat neplăcute disonanţe în ce priveşte luminozitatea cadrelor ce se succedau. Probabil că operatorii care astăzi, dispunând de aparate moderne, apasă pe un buton şi „scot” ce cadre vor, înţeleg cam greu ce însemna aceasta.
— Şi aţi făcut multe asemenea „căţărări”?
— Câteva mii. Filmul are 330 de metri şi a fost realizat din câteva mii de desene şi decupări de hârtie.
— Despre conţinutul lui ce aţi putea să ne spuneţi?
— Prea puţine — fără falsă modestie. L-am conceput doar ca o mică glumă şi ca o încercare prin care voiam să dovedesc altora, dar mai ales mie însumi, că se poate crea un film românesc de desen animat. Subiectul, pe scurt, ar fi povestirea idilei care-l duce pe Haplea la căsătoria cu viitoarea sa consoartă, Frosa, şi primele necazuri ale căsniciei în care Haplea este condamnat să fie un veşnic terorizat.
— Filmul a rulat pe ecrane?
— A fost prezentat la două cinematografe din Bucureşti şi unul din Braşov.
— N-aţi mai reluat apoi niciodată încercarea de a mai face un asemenea film?
— Din păcate, nu! Pentru că, deşi a fost făcut cu mijloace mai puţin decât modeste, „Haplea” a cerut şi el fonduri…
Vizionând filmul „Haplea“, am constatat că în afară de acela de a fi fost primul film de desen animat izbutit în ţara noastră, a avut şi alte merite, în primele lui secvenţe apare însuşi autorul care, desenându-l pe Haplea şi stând de vorbă cu eroul său, explică de fapt publicului românesc ceea ce el însuşi abia descifrase: cum se realizează un film de desen animat”.
*** V. Savin, Flacăra, 12 octombrie 1963
Cineastul Marin Iorda a încetat din viață pe 23 iunie 1972 la București. O scurtă notiță din revista Cinema menționa:
“S-a stins din viaţă, la 71 de ani, Marin Iorda, deopotrivă grafician, regizor de teatru şi de film. Numele lui este legat de cel al lui Victor Ion Popa, animator şi ctitor de teatru românesc. Pentru cinematografie, Marin Iorda este în primul rând creatorul lui «Haplea», unul dintre întâile filme de desen animat românesc. «Haplea» a impresionat la vremea sa (anul realizării – 1928) mai ales prin grafică, atestând, dacă mai era nevoie, calitatea desenelor lui Marin lorda. Tot în 1928, lorda joacă alături de Jean Georgescu în comedia «Aşa e viaţa» pe genericul căreia apare şi în calitate de regizor. Contactul său cu cinematografia a mai cuprins două întâlniri, două filme de lung-metraj neterminate: «Focuri sub zăpadă» (1941) şi «Cetatea fermecată» (1946).
Marin Iorda era un timid care nu-şi trâmbiţa pe la toate colţurile crezul estetic. A făcut artă mulţumindu-se cu satisfacţiile spirituale şi necăutîndu-le şi pe cele materiale. Într-o viitoare istorie a filmului românesc, modestul dar talentatul Marin Iorda îşi va găsi, desigur, locul meritat.”
*** Cinema, 1 august 1972
