Napoleon Bonaparte a fost un om complex, era înzestrat cu o ambiție remarcabilă și cu o viziune de neegalat, dar avea o serie de prejudecăți și superstiții care și-au lăsat amprenta asupra vieții și carierei sale.
Avea o educație religioasă, însă credința într-o Ființă supremă și în rolul Providenței depășea influențele bisericești. Credea cu tărie că destinul lui era scris în stele și că succesul sau eșecul său depindeau în mare măsură de astre. Chiar și în cele mai grele momente ale vieții și-a păstrat credința neclintită în voința divină și în forța destinului.
Superstițiile lui erau evidente în multe aspecte comune ale vieții. Atribuia o semnificație specială anumitor zile, cifre și litere, considerând că au influență asupra cursului evenimentelor. De exemplu, numărul 15, pentru că ziua sa de naștere era 15 august, era considerat norocos, în timp ce zilele de vineri sau litera „M” le considera ca fiind nefaste.
De multe ori, s-a confundat spiritul religios al lui Napoleon cu prejudecățile lui. Împăratul avea conștiința că există deasupra lui o Ființă supremă, a cărei creație se socotea.
Așteptarea unui ajutor divin în situațiile disperate; rugămintea, în proclamațiile lui, către „singurul arbitru care ține în mâna lui înlănțuirea evenimentelor“, emoția particulară pe care o resimțea la auzul clopotelor, semnul crucii pe care-l făcea la apropierea pericolului, erau mai mult decât influența unei educații religioase.
“Viitorul e în mâna lui Dumnezeu”, repeta adesea. Își da seama că, luând dispozițiile cele mai precise în ziua bătăliei, după ce totul fusese prevăzut, venea un moment când succesul nu mai depindea de geniul militar; în clipa aceea intra în scenă fatalitatea și dacă în împrejurări critice n-a disperat niciodată, faptul se datorește credinței lui neînvinse în destin.
Această credință o afirma cu orice prilej: vorbește de un destin favorabil totdeauna față de el, Directoriului, fratelui său, Joseph, până și Josephinei, căreia îi scrie: „Aș fi umilit să știu că femeia mea n-ar avea încredere în destinul meu…“
Rândurile următoare din Memorialul de la Sf. Elena sunt și mai semnificative: „Toți cei care mă cunosc știu ce puțină grijă aveam de propria mea siguranță. Obișnuit de la optsprezece ani cu gloanțele și ghiulelele, cunoscând inutilitatea de a voi să te ocrotești, mă lăsam în voia destinului… De atunci am continuat să mă încred în steaua mea, lăsând poliției grija precauțiilor“.
Este, de altfel, cunoscut că nu se punea niciodată la adăpost și că a fost întotdeauna de o bravură incontestabilă. A fost rănit de trei ori, dar a riscat moartea de nenumărate ori, la Toulon, la Montereau, la Arcis-sur-Aube, la Watterloo și în multe alte locuri. Vorbind cu Bousset la Fontainebleau, Napoleon îi povestea: „Ce înseamnă destinul! În lupta de la Arcis-sur-Aube am făcut tot ce mi-a stat în putință spre a muri glorios; gloanțele plouau în juru-mi, veștmintele mi-au fost ciuruite și niciun glonț nu m-a atins”.
În ochii soldaților săi, împăratul trecea drept invulnerabil. În Normandia se crease legenda că „vrăjea gloanțele“. S-ar putea crede că era fatalist, dar nu uita totuși să-și ia toate măsurile și prevederile de rigoare dându-și seama în același timp de rolul hazardului și neprevăzutului. Napoleon era, în fond, plin de prejudecăți și de superstiții, ceea ce nu e de mirare dacă ținem seamă de faptul că era corsican, adică avea sânge italian.
Credea într-o stea, în steaua lui. La nașterea viitorului împărat, în noaptea de 14 spre 15 August 1769, abatele Martenot a observat o stea nouă în constelația Fecioarei, steaua care îi va apărea în împrejurările cele mai de seamă ale vieții lui, și pe care o va căuta cu ochii în orele de neliniște. Coincidență ciudată, în noaptea de 15 spre 16 August 1769, Frederic cel mare, fiind la Breslau, a avut un vis pe care l-a povestit a doua zi unui aghiotant:
„Văd steaua mea lucind luminoasă când deodată apare alta care o eclipsează. S-a încins o luptă și steaua mea, întunecată, învăluită de orbita celeilalte, scoboară spre pământ, ca și cum ar fi trebuit să piară. Lupta a fost dârză și lungă; în sfârșit steaua mea a scăpat din strânsoare, cu multă greutate. Și-a reluat locul ei în cer, unde a continuat să lucească“.
Napoleon cunoștea acest vis al lui Frederic, și credea cu tărie în steaua lui, așa cum reiese din câteva întâmplări autentice din viața atât de aventuroasă a marelui corsican. În 1806, generalul Rap, înapoindu-se de la asediul Dantzigului și având nevoie urgentă să vorbească împăratului, a intrat seara în cabinetul lui fără să se anunțe. L-a găsit atât de absorbit în lucrări, că nu a îndrăznit să-i vorbească. Napoleon, zărindu-l, se ridică, se apropie de el, îl apucă de braț, și arătându-i cerul înstelat, întrebă: „O vezi? E steaua mea!… Steaua aceea… de sus… strălucitoare! E todeauna cu mine, și e un semn de noroc!“
Altădată, la Bayonne, a însărcinat pe un căpitan să ducă niște scrisori. A doua zi, împăratul află că acel căpitan nu plecase.
Mânios de nesupunere, îl cheamă și-l întreabă aspru asupra pricinei întârzierii: „Sire, răspunde căpitanul, extrem de tulburat de aceasta primire. Englezii blochează portul și nu din pricină că țineam la siguranța vasului, a echipajului sau a mea, ci din pricina că scrisorile puteau cădea în mâinile lor n-am plecat…”
Napoleon, domolit de acest răspuns, zise: „Nu-ți fie teamă, căpitane, du-te; steaua mea te va salva!“ Profeția împăratului s-a realizat, căci ofițerul s-a putut strecura printre vasele engleze. Una din prezicerile care au produs asupra lui o impresie din cele mai puternice a auzit-o în Egipt. Bonaparte se preumbla într-o zi la Cairo cu ofițerii lui, când o bătrână în zdrențe îi ieși înainte să-i spună viitorul. Fără să aștepte vreun răspuns, ghicitoarea făcu o piramidă de scoici diferit colorate și rosti:
„Vei avea două soții; te vei despărți de una, pe nedrept, de prima soție. Cea de-a doua va fi tot atât de bună și cu însușiri tot atât de mari. Îți va naște un fiu. Nu mult după aceea vei suferi din pricina intrigilor. Îți vei pierde toate speranțele. Vei fi izgonit cu forța și aruncat pe o insulă pustie. Ferește-te de cei din jur, împotriva ta se vor ridica cei de-același sânge cu tine“.
Bonaparte a fost cu atât mai emoționat, cu cât ghicitoarea nu știa cui vorbește. Se știe că Joséphine, la începutul căsătoriei cu Bonaparte, aflase din gura unei ghicitoare că „va fi mai mult decât o regină și va muri la spital“. Căsătoria cu Napoleon a realizat întâia parte a prezicerii. Cea de doua s-a verificat și ea, căci a murit la Malmaison, unde se primeau la început și bolnavi.
Împăratul presimțea adesea ceea ce urma să i se întâmple, și șovăielile lui proveneau aproape totdeauna din avertismentele lăuntrice care l-au salvat de atâtea ori. Explozia din strada Saint-Nicaise, în seara de 24 octombrie 1800, a fost unul din cele mai mari pericole care au amenințat, la începutul carierei, viata lui. Se cânta un oratoriu și Joséphine și câțiva intimi voiau neapărat să meargă și el, dar împăratul n-avea nici un chef să iasă. Stătea pe o canapea; a trebuit să fie smuls de la locul lui, să i se aducă sabia, cu alte cuvinte să fie silit. Această silă nu era oare presimțirea catastrofei?
N-a ascuns niciodată Mariei-Louise că o socotea piază rea pentru el. Într-o după amiază, înapoindu-se călare de la Saint-Cloud și având înaintea lui trăsura împărătesei, calul se sperie de eșarfa înflăcărată care scăpase pe fereastră și răstoarnă pe călăreț. Napoleon se ridică numaidecât, teafăr. Și cum împărăteasa se arăta foarte îngrijată, el i-a spus aspru: „Nu știu doamnă, dar de când suntem împreună numai nenorociri mi se ’ntâmplă !…“ Împărăteasa a început să plângă.
În epoca fatală a campaniei în Rusia, a avut viziunea nenorocirilor care-l așteptau. În ajunul trecerii fluviului Niemen, înainte de a se lumina de ziuă, a ajuns la marginea pădurii Polwiski. Împăratul, care venise până aici în trăsură, a încăleccat și a plecat în galop cu generalul Haxo și câțiva soldați, pentru a face recunoașterea fluviului. De obicei, el călărea cu frânele slobode. Deodată calul a sărit în lături și a căzut în șanț cu călărețul dimpreună. Soldații au vrut să-i vină în ajutor, dar împăratul se ridicase, plângându-se doar de o lovitură ușoară la șold. În asemenea împrejurări, Napoleon se înfuria și-și vărsa necazul pe cei din jur. De data aceasta nu a spus niciun cuvânt, plin de grele presimțiri. Toți cei de față cugetau că ar fi mult mai bine să nu treacă Niemenul, căderea împăratului era semn rău.
Napoleon se ferea de anumite date, de anumite zile și chiar de anumite litere. La 25 Decembrie 1805, îi scria lui Talleyrand, care trata pacea cu Austria: „Dacă nu e cu putință să semnezi numaidecât, așteaptă și semnează de Anul Nou — am încredere în anul ce va veni“. Ziua de 15 August, ziua lui de naștere, i-a fost totdeauna norocoasă, chiar când, la Sf. Elena, a jucat cărți cu câțiva ofițeri englezi! Anumite zile, însă, i se păreau nefaste. N-ar fi început niciodată o bătălie și n-ar fi încheiat niciun tratat într-o zi de Vineri.
„Născut cu o puternică predispoziție pentru superstiții, scrie Napoleon, tot ce făceam Vineri, făceam cu teamă; de altfel, nu știu dacă faptul se datora hazardului sau unei rele dispoziții a spiritului meu. Vineri, dar toate întreprinderile începute Vineri, sfârșeau prost. Îmi aduc aminte că noaptea în care am plecat de la Saint-Cloud să fac campania din Rusia a fost o noapte de Vineri.
Ziua de 20 Martie a fost plină de evenimente în viața lui Napoleon. La 20 Martie 1779 Charles Bonaparte, tatăl lui, l-a cpndus la Paris și l-a înscris la școala Brienne. La 20 Martie 1785, a aflat de moartea tatălui său. La 20 Martie 1794, a sosit la Nisa, în calitate de comandant al armatei împotriva Italiei. La 20 Martie 1800, lupta de la Heliopolis. La 20 Martie 1804 a fost împușcat la Vincennes ducele d’Enghien, iar patru ani mai târziu, în aceeași zi, a abdicat regele Carol IV al Spaniei. La 20 Martie 1809 lupta de la Abensberg și la 20 Martie 1811 i s-a născut unicul fiu, Regelui Romei.
La 20 Martie 1814 s-a produs cucerirea cetății Toul, iar un an mai târziu, tot pe 20 Martie, înapoierea lui la Paris. La 20 Martie 1821, Napoleon scria la Sf. Elena ultimul codicil. Și tot în noaptea de 19-20 Martie (1814) la Fontainebleau, s-a pomenit pe neașteptate în fața unei oglinzi sparte; nu mult după aceea a pierdut bătălia de la Waterloo. Oglinda i-a revenit în minte după înfrângere; deodată a rupt tăcerea grea din jur cu această exclamație: „Ah! Oglinda!… Prevedeam!…“
Împăratul atribuia nu numai zilelor și datelor o influență cabalistică. Printr-o bizarerie care pare inexplicabilă, litera M o socotea fatidică. Și credința lui avea și o justificare. Mortier a fost unul din generalii lui cei mai buni. Trei din miniștrii lui s-au numit Maret, Mollien, Montalivet. Primul lui șambelan se numea Montesquiou. A avut șase mareșali cu litera M: Massena, Marmont, Macdonald, Mortier, Moncey și Murat. Marbeuf a recunoscut primul însușirile lui Napoleonla Școala Militară. Mallet a conspirat împotriva lui, Murrat l-a părăsit, apoi Marmont. Matternich l-a biruit în diplomație. Napoleon s-a predat căpitanului Maitland pe bordul vasului Bellerophon. Milan a fost prima capitală în care a intrat victorios. Moscova, ultima. În sfârșit, nu se numește Malmaison localitatea unde a petrecut unicele ore de calm și fericire ale vieții lui atât de zbuciumate?
La Malmaison împăratul a dat peste o carte veche, cu titlul “Carte de Profeții de Maestrul Noel Olivarius, doctor în medicină”.
— Citește, i-a zis Josephinei, întinzându-i cartea. Și aceasta a citit cu voce tare:
— Prezicerea Maestrului Noel Olivarius. Ce e asta?, întrebă împărăteasa.
— Se spune că e vorba de mine.
— Cum? Într-o carte publicată în 1542?
Și ar fi citit împărăteasa, după oarecare sforțare, căci literele erau imprimate cu caractere vechi, întreaga poveste a unui „om supranatural“ care va ieși din mare și va ajunge „imperator“ în Țara Galilor, toate peripețiile carierei lui, inclusiv moartea pe Insula Sf. Elena. Surprinsă, l-a întrebat pe Napoleon ce crede cu privire la această prezicere, dar el a vrut să pară că nu dă prea multă importanță. A surâs când a citit în 1800 profeția, dar în 1806 recitind-o, s-a îngălbenit. A chemat un teolog de la Saint-Sulpice și l-a întrebat dacă religia îi dă voe să creadă în profeții. Teologul a răspuns cu un verset din Scriptură: „Spiritul Domnului a vorbit prin profeți“.
Înzestrat cu o ambiție și o imaginație fără măsură, dezvoltate de noroc și nu e de mirare că a suferit de ceea ce s-a numit atât de fericit “cezarită”, adică nebunia îmbătătoare a puterii. Credea în Providență și în nemurirea sufletului. „Hazardul, scria în 1816, hazardul din care cei vechi făceau un zeu, care ne uimește în fiecare zi, ne lovește în fiecare clipă, acest hazard ne pare ciudat, bizar, extraordinar, numai pentru că nu cunoaștem cauzele care l-au produs și e de ajuns o îmbinare a acestor cauze ca să creăm miracole și să înfățișăm mistere“. Pentru Napoleon, hazardul era un factor de care ținea seamă ca de un izvor de fapte mari, deși nu izbutea întotdeauna să și-l explice.
Sursa:
Adevărul Literar şi Artistic, iulie 1928
