Confesiunile lui Ionel Teodoreanu

Descins meteoric în literatura noastră, ca un adevărat Lindbergh al ei, Ionel Teodoreanu şi-a cucerit cu surprinzătoare viteză gloria de vedetă. A fost din primul moment al apariţiei şi a rămas şi acum un răsfăţat al literaturii şi al publicului, îşi risipeşte talentul şi energia fără teamă de epuizare. E parcă în permanentă erupţie, ca un vulcan de tinereţe şi fantezie.

Disputat de felurite ocupaţiuni şi predilecţii, are totuşi timp pentru toate, dând impresia că-şi plurifică persoana. În aceeaşi zi îşi cheltuieşte elocinţa în procese dificile la Consiliul de război şi la Curtea cu juraţi, acordă autografe şi interviewuri, îşi continuă noul roman, patinează la ştrand, arbitrează un match de box, ţine o conferinţă… Şi în toate manifestările se simte acea doză de pasiune, acel avânt de veşnic adolescent, care exprimă temperamentul îndrăzneţ, impetuos, înţelegând să biruie viaţa, iubeşte oamenii şi-i preferă cu toate defectele şi instinctele lor. Întrebat într-un rând ce cărţi şi-ar alege dacă ar fi condamnat să trăiască într-o izolare desăvârşită, Ionel Teodoreanu a răspuns:

“În locul cărţilor aş prefera un Singur om. Înainte de a întinde mâna spre bibliotecă, aş întinde-o spre viaţă. Un om înseamnă mai mult decât toate cărţile. Şi dacă n-aş putea să-l capăt, aş pleca în singurătate cu mâinile goale”.

În preajma lui Ionel Teodoreanu înţelegi conţinutul acestei păreri. În tovărăşia lui ai putea suporta izolarea cea mai sălbatică, fiindcă Ionel Teodoreanu poate popula spiritual deşertul şi poate însufleţi singurătatea. E personal în toate, în scrisul metaforic în verbiajul violent colorat, în gesturile expansive, în îmbrăcămintea pitoresc tinerească. La fel de personal apare în micul său “atelier de romane”.

Ionel Teodoreanu nu s-ar putea acomoda cu un birou elegant, cu mapă de piele, cu călimară de marmoră, cu veilleuză și bibelouri. În schimb, printre cărţi şi printre picturile băiatului său, Ionel Teodoreanu se simte bine la măsuţa simplă, mică şi joasă, cu blocul lat de hârtie, cu creionul şi briceagul de şcolar, cu ţigările şi nelipsita ceaşcă de cafea neagră. Alt cadru l-ar stingheri parcă, l-ar indispune.

În acest decor îl găsim pe “milionarul de imagini”, spre a-l intervieva. Dar un interview cu “ce preferaţi?” şi “ce proiectaţi?” ar fi prea banal, mai ales pentru un Ionel Teodoreanu care fuge de lucruri comune. Ne înţelegem să-i vizităm interiorul cu amănunte sufleteşti și tehnice, de unde am ieşit cu o confesiune care exprimă conturul plenar al scriitorului şi care i-ar putea prefaţa toată opera.

— Cum aţi devenit scriitor?

— Până în epoca adolescenţei — începe Ionel Teodoreanu — nimic din fiinţa mea exprimată n-a denunţat celor din jurul meu vocaţiunea creaţiunii prin cuvântul scris. Eram un copil normal, şi în defectele, şi în calităţile aparente. Nu epatam nici pe părinţi, nici pe profesori. N-am fost gloria precoce a căminului părintesc, nici a numeroaselor şcoli prin care m-am perindat. Şi dacă unii dintre foştii mei profesori se simt obligaţi să pretindă contrariul azi, atribuindu-mi retrospectiv o valoare inexistentă, sau în tot cazul neafirmată atunci, îi dezmint nu numai eu, dar şi cataloagele şcolare în care numele meu de copil e plat şi uniform printre celelalte: niciodată repetent, e drept, dar niciodată premiant.

În anii mei şcolari am fost o simplă albină umană, nu regină a rolului tânăr. Şi acesta-mi era rangul, pe sfânta dreptate. Anonimatul meu în timpul noviciatului şcolar nu însemna prigoană sau vitregie din partea dascălilor mei, nici opacitatea minţii lor inaptă de a distinge premizele unei vocaţiuni. Nu. Eram şters în contactul cu lumea, cu cea didactică mai cu seamă. La oral nu dădeam răspunsuri prompte şi strălucite care să vestească agerimea minţii şi îndemânarea buzelor; dimpotrivă, răspunsurile mele veneau încet, şovăitor şi cu acel tremur cvasi-gângav în articulare, caracteristic timizilor. Iar tezele scrise cu slovă stângace şi inegală, lipsite de cursivitate, nu depăşeau niciodată acea temperatură normală a valorii intelectuale, gradată şcolar prin nota şapte. Cât despre compoziţii? Făcute de mântuială, fără de pofta de a scrie cât mai mult şi mai “înflorit” şi fără ambiţie de a mă distinge, — desfid pe cel mai subtil şi mai avizat diagnostician al talentului să întrevadă în ele vreun simptom.

Între timp, însă, mulţi dintre camarazii mei aveau şi de timpuriu ambiţia “scrisului frumos” şi întâile ei victorii. Unii se mărgineau să capete consacrarea notei 10 la compoziţiile de limbă română, iar alţii versificau, obţinând aplauze în salonul cu oaspeţi al vanităţii părinteşti sau în amfiteatrul cu părinţi, surori şi verişoare al producţiilor şcolare. Notez în treacăt că nici unul dintre aceştia nu a devenit scriitor, cu toate că notele superlative, prognosticurile părinţilor, speranţele şi îndemnurile profesorilor — dornici să devină cleşte în eternitatea vreunui Eminescu — şi premiile luate la concursuri interşcolare afirmau şi consacrau o astfel de orientare. Şi tot în treacăt observ, supunând fenomenul meditaţiei altora, că mulţi dintre aceştia au ajuns actori fără har și apetitul aplauzelor a stăruit.

Dar eu? Mă socoteam oare Cenuşăreasă oropsită printre aceştia? Câtuşi de puţin. Jocul meu era mai sublim, mai complex şi mai ascuns decât al lor. Nu doream să mă afirm, fiindcă abia începeam să mă presimt, fiind într-un fel de stare de logodnă cu misterul meu abia aflat.

Pe de-o parte, descoperisem în mine magica putere de a fi stăpânul lumii nu prin faptele mele exterioare, ci prin cele lăuntrice; îmi luam astfel prima revanşă asupra vieţii reale al cărei pitic vasal eram, refăcând-o în secretul minţii mele, după canoanele bunului meu plac. Profesorul care mă teroriza de pe catedra realităţii şcolare devenea în viaţa poruncită de suverana mea închipuire robul meu, păpuşa mea, măscăriciul care primea toate palmele făcând sluj în faţa tuturor capriciilor mele. Şi cu cât viaţa exterioară îmi dădea mai puţine satisfacţii, cu cât mă contrazicea, incomoda, intimida şi înfricoşa mai tare, cu atât revoluţia imaginativă opera mai intens în craniul meu arzător, acordându-mi victoriile sau ierarhiile pe care viaţa mi le refuza.

Răstălmăcind astfel toate întâmplările şi personagiile vieţii exterioare, mă deprindeam să replic mereu realităţi obiective, nu în afara, ci în mine, construind mereu romane marginale, dar cotangente realităţii. Nescrise, evident. Romane gândite. Dar cu atât mai intense. Romanele acestea nu erau decât un teatru de păpuşi cerebral, care avea şi caracterul unei pasionate distracţii pentru micul spectator şi sensul unei compensative satisfacţii faţă de rolul meu subaltern în viaţa reală. Dar aceste romane mai erau şi secretul meu, echivalent al camerei fermecate a lui Barbă Albastră. Cei care îşi mai aduc aminte de sunetul psihologic al copilăriei, vor înţelege importanţa unui astfel de secret.

Totodată, puterea aceasta constructivă îmi oferea şi posibilitatea unor veşnice evadări din realitatea neplăcută al cărei docil captiv eram. În internate, mulţi copii tânjesc nostalgic după acele visuri care în timpul somnului te duc în locurile natale, în decorurile prielnice libertăţii şi bucuriei, printre oamenii de acasă. Ceea ce aceştia cereau jocului de loterie al somnului, eu obţinusem oricând de la închipuirea mea stăpână pe timp şi spaţiu ca şi covorul zburător al basmului persan. Fără să dorm, fără să închid ochii şi fără măcar să dau altora impresia sau bănuiala că sunt distrat ori absent, puteam să mă transport imaginativ într-alt decor şi printre alţi oameni, alegându-mi-i după voie cu o halucinantă putere de evocare plastică. Puteam să văd şi să aud oricând altceva decât ceea ce vedeam şi auzeam în realitate. Aşadar, aceste evocări nu erau abstracte, noţionale, ci concrete, vii, actuale, tangibile, capabile de a învinge oricând realitatea exterioară. Această lume din mine, al cărei stăpân eram fericit ca Robinson Crusoe în insula lui naivă, sau ca patriarhul Noe în arca lui rezumativă, — îmi conferea calitatea de creator cu mult înainte de a o afirma și verifica pe paginile unui manuscris.

Dar, totodată, puterea aceasta era pentru mine şi un echivalent psihologic al „ierbii fiarelor” care deschide în poveşti orişice lacăt. De pildă, de la fereastra dormitorului Liceului „Internat” vedeam case cu ferestre luminate la care apăreau fragmente episodice din viaţa unor oameni necunoscuţi, abia întrezăriţi. Nu mă mărgineam să înregistrez aceste tablouri rămânând de la distanţa care ne despărţea spaţial, spectatorul lor optic. Imaginaţia făcea salturi interzise trupului. Intram în ele, participând la viaţa lor, intim, ca şi cum aş fi fost efectiv acolo, în ele. Completam cu imaginaţia hiatusului informativ. Puneam nume acelor necunoscuţi, le dădeam porecle, cream raporturi între ei şi mine, participam la viaţa lor, locuiam în casa lor, mâncam la masa lor — efectuând în capul meu un altoi fecund între realitatea exterioară şi imaginaţia creatoare. Deci de pe atunci imaginaţia mea era antropofagă, hrănindu-se cu oameni vii pentru a da viaţă ficţiunilor.

Şi se mai întâmpla un fenomen prin care poate vocaţiunea scriitorului se afirma şi mai categoric, dar deviat, pieziş, clandestin. Istoriseam camarazilor mei de internat întâmplări „palpitante” din viaţă, acţiunea vreunei cărţi citite într-o limbă străină, subiectul unei piese de teatru văzute în străinătate. Mă ascultau încrezători — erau premergătorii lectorilor mei de mai târziu — cu ochii mari şi lucitori, mirându-se că ştiu din văzute şi citite mai multe decât ei, socotindu-mă un norocos, un privilegiat. Dar eu minţeam, îi păcăleam. Totul era o născocire integrală a minţii mele. Atribuiam vieţii sau scriitorilor de aiurea propriile mele producţiuni imaginative, pentru a le da girul autenticităţii, al credibilităţii, pentru a le conferi prestigiul care mie îmi lipsea.

Prin astfel de minciuni fabulative, fără de scop practic, gratuite, căutam să introduc în viaţă, prin contrabandă, ficţiunile minţii mele. De pe atunci falsificam moneda lui Dumnezeu, încercând — cum am aflat mai târziu — să fac concurenţă stării civile.

Astfel am devenit scriitor înainte de a cunoaşte voluptatea şi pătimirea manuscrisului pe care expresia se luptă cu haosul interior — făcându-mi ucenicia creaţiunii, solitar, închis în acest secret magic, fără să-l destăinuiesc nimănui şi fără să-l surghiunesc pe paginile liniare ale prozei şcolare hipnotizată de finalitatea unei note.

Marele meu secret nu mă făcea vanitos faţă de alţii, ci orgolios în mine însumi.

— Când aţi început să scrieţi?

— Cred că pe la 14 ani. Dar scriam altceva decât ceea ce clădisem nebulos până atunci. Capul meu era o moară care măcina romane. Dar efortul de a transpune pe hârtie cantitatea lor mă paraliza. Nefiind om de acţiune, am amânat acest efort. Şi deocamdată am început să-mi verific puterea de expresie. Toată activitatea mea literară concretizată grafic de-a lungul câtorva ani s-a rezumat la un exerciţiu de exprimare. Un schimb de telegrame plastice între mine şi realitate. Notam laconic, convertind totul în metafore care urmăreau viteza şi lapidaritatea.

De pildă, scriam: „Fluturii: aplauzele florilor”, „Luna, acolo se sfârşeşte tunelul nopţii”. Etc.

Odată, demonul meu a strecurat câteva metafore dintre acestea într-o compoziţie la Română.

— De unde le-ai furat, secătură? s-a stropşit la mine profesorul cu cap de motan şi nări de ţap.

— Nu ştiu, i-am răspuns stupid, onest, candid şi ironic.

Probabil că nota din catalog a sancţionat exclusiv „furtul”, căci după cât îmi aduc aminte cădea sub cinci.

Profesorul era robustul scriitor Calistrat Hogaş. De atunci am renunţat să mai „fur” la şcoală.

Recolta acestei epoci e adunată într-un sac — concret — plin de metafore. Conţine între altele, cinci caieţele închinate exclusiv lunii. I-am făcut, după cum vezi, o zestre de împărăteasă.

— „Medelenii” e un roman autobiografic?

— Dacă aş fi scris Medelenii la cincizeci de ani, probabil că ar fi fost o autobiografie deghizată în roman, având sensul unei recuperări a timpului dus, încercată în clipa umană când trecutul copleşeşte patetic viitorul. Dar Medelenii au fost scrişi la douăzeci de ani. Eram prea tânăr pentru a fi cuprins de nostalgia retrăirii trecutului recent, prea aproape de faptele proprie-mi copilării pentru a reveni din nou la ele. Medelenii au sensul unei vieţi deziderative, nu a unei vieţi reale. Că ceva din mine, din viaţa mea şi a ambianţei mele a hrănit realitatea literară a acestei ficţiuni — desigur. Dar mănăstirea Argeş e numai mănăstirea Argeş, deşi legenda spune că nevasta meşterului Manole a fost învestmântată tragic în zidul ei. Dar garoafa nu e echivalentul de pe pământ al unei garoafe subpământene, ci focul bengal de culoare şi parfum al sucurilor pământului, prin ea exprimate astfel.

Fiecare roman e tributar vieţii care l-a determinat şi declanşat în şi prin sufletul creatorului literar, dându-i materialul prim, combustibilul; dar niciun roman autentic nu plagiază viaţa, ci dimpotrivă, o transformă, o răstălmăceşte, exprimându-şi printr-o izbucnire de flacără liberatoare virtualul vieţii, posibilităţile ei, ceea ce-i netrăit şi nerealizat în viaţa reală. Altminteri cartea care îşi arogă titlul de roman nu-i decât un reportaj, adică o înregistrare în suprafaţă a vieţii reale, a pitorescului ei epidermic, preparată cu sosul picant al mahalagismului.

Dănuţ Deleanu = Ionel Teodoreanu? Cunosc de mult acest refren proclamativ. Dănuţ e un Ionel Teodoreanu posibil, nu realitatea copilăriei lui Ionel Teodoreanu. Cât despre Olguţa, e suficient să-ţi spun că n-am surori, pentru a-ţi dovedi că Olguţa e sora lui Dănuţ, nu sora mea.

Dar legenda autobiografismului Medelenilor nu m-a surprins niciodată, şi iată de ce. Personagiile create de literatură pot avea două feluri de circulaţiuni: o circulaţiune literară şi o circulaţiune socială. Circulaţiunea literară implică o viaţă limitată, condiţionată exclusiv de lectură, de contactul cu cartea. Personajul respectiv trăieşte numai în paginile cărţii în care lectorul l-a întâlnit — dincolo de viaţă, în climatul livresc — sau numai atunci când lectorul îşi aduce aminte de acea carte, într-o clipă de popas visător, pe marginea vieţii. E ficţiunea recreativă, necontingentă cu viaţa reală, echivalent, dacă vrei, al euforiei vinului sau drogei, numească-se opiu, cocaină, morfină. Astfel, Milena Bour, eroina „Turnului Milenei”, e un personagiu care nu poate să aibă decât o circulaţie literară. Lectorul n-o găseşte decât în paginile cărţii respective sau atunci când evadează cu scop recreativ din viaţă în amintirea pe care i-a lăsat-o această carte care doarme în bibliotecă somnul visurilor şi al figurilor de vitraliu. Un astfel de personaj nu se amestecă în viaţă şi cu viaţa. E ceva care aparţine unui fel de somn, alături de viaţă.

Adeverul_1935_12-16364k11956__pages167-167-1

Pe câtă vreme circulaţiunea socială presupune o evadare din carte a personajului respectiv, o integrare a sa in viaţa reală şi printre oamenii ei, deşi acest personaj nu s-a născut din mamă, n-a germinat şi nu s-a încarnat fiziologic.

Doamna Bovary, Anna Karenina, Charlus, Niculăiţă Minciună, trăiesc dincolo şi aproape independent de textul literar care i-a adus vieţii. Există printre noi. Ne servesc de termen de comparaţie, de epitete, pentru a defini mai exact pe cei reali şi prin origine.

Câteva dintre personagiile Medelenilor au avut destinul circulaţiunii sociale: Dănuţ, Olguţa, Monica. Să nu se alarmeze contestatorii sau detractorii mei. Aceste personagii au avut deocamdată circulaţiune socială. Poate că viitorul le-o va refuza, trimiţându-i în bibliotecile neantului. Dănuţ, Olguţa şi Monica deocamdată aşadar au emigrat din carte şi au intrat în căminele oamenilor reali, amestecându-se printre copiii acestora, devenind un fel de personagii comparative: cutare copil real e un Dănuţ, o Olguţa…

Acest fenomen a determinat măgulitoarea eroare a autobiografismului Medelenilor. Oamenii, în genere, oricât ar fi de evoluaţi, nu pot concepe că ceea ce trăieşte cu putere într-o carte, năvălind în viaţă, uneori chiar influenţând viaţa — sinuciderile determinate in Germania de sinuciderea eroului literar Werther—nu a fost luat întocmai din viaţa reală, nu e o reproducere, o „copie fidelă”.

RomaniaLiterara_1972_01-03-1k618605917__pages68-68-1

Rampa_1936_10-1651026102__pages109-109-1

Şi domnii Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ibrăileanu, Stere au păţit la fel cu unele dintre cărţile lor. Acest neadevăr e în fond un omagiu adus creaţiunii literare. Să acceptăm ca atare, noi, scriitori care tocmai când „minţim” mai ritos suntem aplaudaţi pentru „adevărul adevărat“.

— Cum scrieţi?

— Făcând întotdeauna o prealabilă cunoştinţă cu personagiile probabile ale unui roman. Mă familiarizez treptat cu aceşti necunoscuţi. La început sunt ca nişte oameni întrezăriţi la o fereastră, într-o trăsură sau întâlniţi într-un compartiment de tren. Apoi încep parcă să „aflu”, să „surprind” câte ceva din fiinţa lor intimă, din biografia lor, şi târziu, abia după ce sufletul meu îi confundă aproape cu oamenii reali, caut să surprind conflictul sau conflictele care se vor naşte din convieţuirea şi ciocnirea lor.

Aşadar, în experienţa mea, personagiile sunt premergătoare subiectului care nu apare decât ca o rezultantă necesară a grupului Ior.

De altfel, Catul Bogdan, eroul ultimului meu roman, „Lorelei”, a dat romanului o definiţie pe care mi-o însuşesc. Spune el: „Să-ţi aminteşti despre oameni care n-au existat, devenind biograful destinului lor”.

Aparenta contradicţie dintre verbul „a-ţi aminti” — care presupune o trăire aievea, premergătoare evocării ei, — şi „care n-au existat” conţine, însă, esenţa creaţiunii literare.

— De ce scrieţi?

— Fiindcă acţiunea de a trăi — oricât de complexă şi diversă — nu mă îndestulează. Viaţa mea, actele mele, profesia mea, nu mă exprimă complet. În viaţă sunt un om: avocatul Ionel Teodoreanu cu o anumită vârstă, fizionomie, sănătate, cu un anumit mod de a fi şi de a mă comporta, cu o anumită reputaţie, care şi ea îmi conferă convergent un fel de unicitate fizică.

Dar acest Ionel Teodoreanu al vieţii sociale nu este decât o fracţiune fixată a fiinţei mele, un glas al glasurilor mele, o silabă psihologică a cuvântului meu complet. Ca să nu ucid restul fiinţei mele larvare sau ca să nu mă descumpănească ea prin anarhia pe care ar aduce-o vieţii mele imitate dacă ar interveni efectiv şi discordant în acţiunile ei, o scriu.

BunaVestire_1937_04-1670612721__pages28-28-1

Exprim deci virtualităţile mele, le eliberez ca să nu devin jucăria lor. Prin scrisul meu trăiesc mulţimile din mine, neexprimate de destinul fiinţei mele sociale.

În esenţă, cred că scrisul meu e o plurificare obiectivă a propriilor mele virtualităţi.

Iată cum a devenit scriitor Ionel Teodoreanu, cum şi pentru ce scrie. Confesiunea romancierului poate constitui o surpriză sau chiar o mică decepţie pentru cei ce obişnuiesc să-şi construiască imaginea unui scriitor după fotografia lui, după cărţile sale, după impresii personale şi păreri subiective care, puse curent în circulaţie, dau închipuirii mai multă viaţă decât adevărului.

Domnul Ionel Teodoreanu ne oferă un exemplu elocvent:

— Mă aflam pe un vapor — ne povesteşte domnia-sa — în drum spre Istanbul. Era o noapte splendidă pe mare. O tovarăşă de călătorie mi-a spus sincer: „Cred că vă inspiră mult acest tablou fermecător”.

I-am răspuns: „Doamnă, părerea dumitale e greşită. Inspiraţia depinde de un proces strict visceral. Dacă plămânii funcţionează bine, dacă stomacul merge normal, dacă nu te dor dinţii, dacă n-ai guturai, atunci ţi se pare că luna e frumoasă, că stelele sunt de aur şi noaptea pe mare e superbă”.

Doamna a rămas foarte surprinsă şi aşa ar fi rămas probabil oricine în locul ei. Dar adevărul acesta este: scriitorul e în realitate cu totul altfel de cum şi-l plăsmueşte copios publicul, spre a-şi îndestula imaginaţia.

*** Adevărul, decembrie 1935