Cu ocazia publicării Operelor lui Verlaine, criticul literar Yves Gérard le Dantec aducea acuzații biografilor poetului care dezvăluiseră cu mult zgomot conurile de umbră așternute peste viața marelui simbolist.
„Desigur, sunt lucruri cari nu trebuie lăsate în umbră“, scria Yves Gerard le Dantec: „Prietenia dintre Verlaine și Rimbaud i-a inspirat primului unele din cele mai frumoase poeme din Parallelement. În acest caz, însă, trebuie să rămânem în domeniul erudiției și al exegezei“.
Dintre biografii lui Verlaine, crezându-se pe bună dreptate vizat, Francois Porché, autorul documentului „Verlaine tel qu‘il fut”, și-a apărat punctul de vedere. În cadrul unei anchete literare, criticul francez a răspuns afirmativ întrebării dacă viața oamenilor mari trebuie dezvăluită publicului: «Din punct de vedere omenesc, scria Porché, psihologia poate constitui obiectul unei biografii. Eu am procedat ca un psiholog, condus de ideea că adevărul nu poate fi ascuns. Ca autorii din familia lui Verlaine, interesul literar nu se separă de interesul omenesc, fiindcă în scrisul lui viața are un rol preponderant. Opera lui Verlaine nu poate fi înțeleasă fără o cunoaștere amănunțită a vieții lui intime“.
VERLAINE, BURGHEZUL
Viața lui Verlaine este un nesfârșit șir de urcușuri anevoioase, de alunecări dureroase pe panta abruptă a vieții, în căutarea unui punct stabil pe agitata scoarță pământească. El a rămas toată viața un burghez chinuit de nostalgia liniștii și a odihnei. Moștenise din partea Stephaniei Verlaine, mama sa, respectul bunei cuviințe, punctualitatea, slăbiciunea și lipsa de judecată, iar prin tatăl său, violența și dezlănțuirea tuturor poftelor, caracteristice străbunilor săi. Se născuse cu un fizic menit a îndepărta privirile femeilor. Mama prietenului său Lepelletier exclamase văzându-l: „Doamne, mi-a făcut impresia unui urangutan“. Nu începuse încă sa bea și să-și petreacă timpul în tovărășii dubioase, dar simțea că fizicul său era un impediment în calea oricărei cuceriri feminine.
Interesul mărturisit de Mathilde des Mantes de Fleuville pentru el îl face să-și uite urâțenia. Burghezul din el se gândește numaidecât la căsătorie, iar familia Mathildei, fără a sta pe gânduri, hotărăște acest lucru. Verlaine nu cerea vieții prea mult: un cămin liniștit, o viață așezată și o soție „que j’aime et qui m‘aime“.
Copila de 16 ani era măgulită de a fi atras atenția poetului, dar dragostea lui Verlaine o neliniștea. Șaptsprezece luni mai târziu, soțul îndrăgostit părăsea căminul conjugal. Mathilde era bolnavă, Georges abia venise pe lume. Paul iese să cheme un doctor, se întâlnește pe drum cu Rimbaud și pleacă…
Îl chema viața și destinul său de poet blestemat. „Je fais un mauvais rêve. Je reviendrai un jour”, îi scrie tinerei soții.
„ÎNCHISORILE MELE“
Liniștea căminului conjugal a fost brusc întreruptă de apariția lui Rimbaud. Memorialistul Francis Carco susține că marele vinovat este autorul poemelor din „La bonne chanson”. Arthur Rimbaud coborâse din Charleville, atras de zgomotul celebrității și chemat de scriitorii Parisului, în frunte cu Verlaine. Rimbaud era un revoltat, cum lăsau să se întrevadă versurile și antecedentele adolescenței sale. Verlaine nu era pentru el un scop, ci un mijloc de a se apropia de un grup de literați parizieni. Paul era pentru Rimbaud unul dintre mulții săi prieteni pe drumul viitoarelor succese literare. „Après Verlaine il faut que j’en aide d’autres”, scria în “Une saison en enfer”.
În timpul popasurilor londoneze ori la Bruxelles, în tovărășia lui Rimbaud, ducând o existență plină de lipsuri, Verlaine își va fi amintit nu o dată tihna căminului parizian. Cu gândul la scurta, dar liniștita viață conjugală, poetul o cheamă pe Mathilde la Bruxelles. Mândria soției sale și așteptarea zadarnică îl conving că trebuie să urmeze pe drumul ales. Înșelat de speranța unei soții iertătoare, căutând să împiedice plecarea spre Paris a prietenului său, Verlaine este tot mai obosit. Cu revolverul cumpărat cu gânduri de sinucidere, va trage asupra lui Rimbaud odată în camera hotelului “A la ville de Cortrai” din Bruxelles și a doua oară, în drum spre gară, după o împăcare momentană.
Condamnat la doi ani de închisoare, va petrece luni de tăcere și reculegere între zidurile închisoarii din Mons, așa cum își va reaminti el însuși în paginile autobiografice din “Închisorile mele”, tălmăcite în românește de scriitorul Joachim Botez. Unul dintre ultimii săi biografi reamintește datele prieteniei dintre Verlaine și Rimbaud: departe de a insista asupra amoralității acestei legături, el aduce următoarea concluzie binevenită în desișul de interpretări tendențioase ori apologetice: „Întrucât ne interesează amănuntele acestei epoci tulburi din viața lui Verlaine?”, se întreba Francis Carco. „Marele artist blestemat, bătrânul faun hilar și slut, golanul bețiv și divin, fratele spiritual al lui Villon și Baudelaire, nu este întru nimic răspunzător de prieteniile sale dubioase. Să-l lăsăm să-și poarte crucea și să nu îngăduim nimănui să se amestece aici…“
Vor trece anii și convertitul din închisoarea de la Mons va încerca o ultimă odissee în tovărășia tânărului Lucien Liétinots, temperament supus și ascultător, a cărui pierdere prea timpurie avea să-i întunece și mai mult dreapta judecată. Închis a doua oară pentru încercare de omor asupra mamei sale – poetul era totdeauna beat la Coulommes, susțin apărătorii săi – Verlaine era abia la mijlocul calvarului. Omul coborâse treptat în infernul terestru, dar poetul își adăugase lirei un accent de umanitate necunoscut decât marilor inițiați.
Mathilde Verlaine
„La princesse Souris“ nu a realizat toate speranțele puse de Verlaine în copila timidă de numai 16 ani. Prea tânără, prea mândră, Mathilde nu se află în apropierea lui Verlaine în clipele cele mai tragice ale existenței lui. În timpul detențiunii de la Mons, tribunalul civil al Senei se pronunță în procesul de divorț intentat de Mathilde după fuga soțului.
Directorul închisorii intră în celula 112 și anunță poetului trista veste. „Căzui plângând pe asprul pat al celulei“, își reamintește Verlaine. Dacă ar fi alergat la strigătele de ajutor ale soțului părăsit, drama din Bruxelles poate ar fi fost înlăturată și viața lui Verlaine ar fi avut o altă traiectorie. Cu toate încercările de dezvinovățire din „Memorii”, Mathilde are partea ei de culpă în dezagregarea căminului verlainian.
„La créature elait en bois“, mărturisește poetul dezamăgit într-unul din sonete. Principiile învechite ale familiei soției și susceptibilitățile Mathildei aduceau în liniștia căminului, înaintea apariției lui Rimbaud, multe nedumeriri. Încetul cu încetul, dragostea lui s-a schimbat într-o legătură cerebrală, de aceea Verlaine nu se putea împăca la gândul unei despărțiri definitive. Memoriile doamnei ex-Verlaine erau sortite să creeze multe nemulțumiri. Oricât de antipatic a devenit soțul fugar moraliștilor, nimeni nu a primit cu inimă ușoară acuzațiile nedrepte aduse de fosta lui soție. Verlaine atrăgea simpatia tuturor.
STEPHANIE VERLAINE
Același biograf îndrăgostit de boema pariziană care a romanțat viața lui Francois Villon și pe aceea a lui Paul Verlaine găsea multe similitudini în viețile celor doi poeți. Amândoi au avut o viată trudită, plină de aventuri neobișnuite, au suferit rigorile legilor și au transpus în versuri etapele unor existențe boeme. Întreaga lor viață au fost supravegheați ca niște copiii mari și neascultători de o mamă „povrette et ancienne“, care le înțelegea toate nesăbuințele și le ierta păcatele.
Stéphanie și-a întovărășit fiul risipitor pretutindeni și a căutat să-i ascundă toate defectele. Fusese cu el la Londra, la Bruxelles, îl așteptase la ieșirea din închisoare, și acum își trăia alături de el, într-o umilă cameră a unui hotel din Montmartre, ultimele zile. Paul suferea de dureri la genunchiul stâng, iar Stephanie, care răcise îngrijindu-l, era bolnavă de pneumonie. Bolnavii zăceau în camere învecinate și numai proprietarul urca, din când în când, să-i vadă.
Culcat în patul său de suferință, Paul afla vești tot mai alarmante despre starea sănătății mamei sale. În clipele acelea nu se putea să nu-și reamintească singura ei amenințare: „Vei vedea, avea obiceiul să-i spună, că din pricina prostiilor tale voi pleca odată, fără să știi unde mă duc“.
În ziua de 21 ianuarie a anului 1886, Stephanie Verlaine își dă sfârșitul. Din camera alăturată, Paul urmărește toate zgomotele fără a putea zări măcar o ultimă dată figura celei mai blânde dintre mame. Stephanie era privegheată de vecinele miloase, dintre care unele apăreau odată cu căderea serii la răscrucea străzii Moseau cu strada Dumesnil. După amiază un car mortuar se opri în fața hotelului, iar cioclii începură să coboare sicriul pe fereastra camerei mortuare. Zgomotul înfundat al sicriului târât îl îndureră și mai mult pe bolnav. Niciodată nu se simțise mai singur și nu-i răsunară mai clar cuvintele dojenitoare ale Stephaniei.
CONVERSIUNEA LUI VERLAINE
Tăcerea sufletească și libera dispoziție sunt elementele necesare unei conversiuni. În detențiunea de la Mons, Verlaine a avut răgaz și a ajuns la constatările din prefața volumului de poeme intitulat „Sagesse”: „Autorul acestei cărți, scria el, nu a fost totdeauna ca astăzi. El a rătăcit prin corupția contemporană și și-a luat partea de pedeapsă binemeritată…”
Carco nu credea în autenticitatea acestor mărturisiri, aducându-și aminte de întâmplarea cu cele două portmonee ale poetului. Într-o seară, Verlaine își plătește consumația scoțând bani dintr-un portmoneu plin; peste câtva timp, scoate în văzul comesenilor de curând veniți un alt pormoneu aproape gol. „Jocul celor două portmonee Verlaine l-a practicat toată viața“, conchide biograful său. Poetul poate fi acuzat numai de lipsă de voință, deoarece conversiunea trâmbițată în toate vânturile i-a servit drept pretext pentru revenirea la vechile obiceiuri. Căutase între zidurile reci ale celulei 112 în religie iertarea și uitarea faptelor din trecut, dar, odată liber, uită promisiunile făcute și-și reia viața.
Verlaine. îmbătrânit înainte de vreme, își târa piciorul bolnav prin cârciumi și se odihnea cu lunile prin spitale. Muriseră pe rând Lucien, Stephanie și Arthur Rimbaud. Rămăsese singur, sortit să-și lege viața de fetele de stradă care, puțin pretențioase, îi iertau crizele nervoase și erau măgulite de tovărășia unui mare poet.
Biografii lui au fost izbiți mai mult de slăbiciunile morale ale lui Verlaine decât de lipsurile materiale: de aceea poate mulți nu insistă asupra ultimilor ani din viața poetului.
Despre un Verlaine chefliu și original scria Alexandru Davilla în seria de amintiri intitulate „Dintre cei răposați”: „L-am cunoscut pe Verlaine în 1879, nota dramaturgul, la o berărie din Bulevardul St Michel intitulată La Source, pentru că o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărțea în două, formând o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori. Poetul ședea pe atunci în Rue Champolion, în dosul cafenelei La Source, în tovărășie cu „la grosse Marie” un fel de namilă de vreo 40 de ani.
Micul lui apartament se compunea din vreo 2-3 cămăruțe. După cererea lui, îl duceam în adevăr acasă, ajutându-l să se urce pe scări (lucru greu). „La grosse Marie“ deschizându-ne, fugea furioasă, strigând: „V‘la l’soulot”.
Ce se petrecea pe urmă nu știu și nici nu vreau să știu. Dar a doua zi Verlaine îmi afirma că nu fusese bătut“.
Trăise întâi cu Marie Gambier, pe care o înfățișează și Davilla în rândurile citate. „La grosse Marie” era atentă cu poetul, dar dispăru într-o bună zi furând toți banii din casă.
Philomene, mai în vârstă cu 10 ani ca Verlaine, nu nutrea niciun sentiment pentru poet și, dacă nu ar fi intervenit însă un prieten de-al lui, relația lor nu ar fi sfârșit în fața ofițerului stării civile. Eugenie Krantz, pe care Robert de Montesquiou o lăudase pentru ocrotirea dată bătrânului Verlaine, avea să fie ultima gazdă a poetului vagabond.
În timpul nopții de 7 ianuarie 1896, Verlaine căzu din pat. Eugenie nu putu să-l ridice și rămase întins pe jos până dimineața. În urma acestei căderi, muri a doua zi, la orele 7 seara. Leo Larguier a descris astfel simpla înmormântare a poetului simbolist:
„Dricul sărăcăcios care-l purta în ultimul drum prin Paris, spre cimitirul Batignolles, era urmat de puțini prieteni: Vanier, Coppée, Mendés, Lepelletier, Barrès, Mallarmé. Oamenii simpli din partea locului spuneau că — pentru prima oară în viață — Verlaine se purta cu demnitatea și gravitatea impusă de renumele poeziei lui“.
*** Dumitru Panaitescu, Pe urmele lui Verlaine, Vremea, 10 decembrie 1942
