Ion Popescu-Gopo și nemuritorul său Omuleț

Ion Popescu-Gopo s-a născut pe 1 mai 1923 în București și a debutat în 1939, publicând caricaturi în presă. Tânărul a studiat la Academia de Arte din București, iar mai târziu a urmat un curs de animație la Moscova.

Gopo a început să lucreze în animație în 1949, alături de tatăl său, pictorul Constantin Popescu, și de Matty Aslan, un caricaturist de origine armeană, primul său scurt-metrajul de animație fiind “Punguța cu doi bani”. Un an mai târziu, în 1950, a devenit angajat al Studioul cinematografic București, la secția de animație.

În 1951, a produs desenul animat “Rățoiul neascultător”, urmat de “Albina și porumbelul”, “Doi iepurași”, “Marinică”, “O muscă cu bani”, “Șurubul lui Marinică” și “Ariciul răutăcios”.

„Omulețul lui Gopo” este însă personajul care i-a fost cel mai drag cineastului:

“- În ce măsură Omuleţul, celebrul dumneavoastră desen, poate fi luat drept copil?

– N-a fost construit ca un personaj pentru copii – dimpotrivă, ca o reacţie anti-Disney, simplu, fără garniturile cunoscute. Cred că spectatorii I-au asemuit cu un copil datorită faptului că e o fiinţă pură, de-o naivitate care evocă însăşi copilăria omului.

– Eraţi tare la caligrafie? Făceaţi caricaturi de mic?

– Scriam şi scriu indescifrabil. Cred că mă grăbesc mereu, am întotdeauna mai multe de spus decât pot scrie. De altfel, astăzi, pixul îmi foloseşte aproape exclusiv la desenat: când am de scris, scriu la maşină. În ce priveşte desenul de mic, nici vorbă de aşa ceva. Făceam avioane de hârtie. Tatăl meu a fost pictor, dar mama nu dorea ca noi, copiii, să îmbrăţişăm această meserie neproductivă financiar. Totuşi, „microbul” a fost mai tare şi la 16 ani am şi făcut primul meu desen animat. Între timp mamei i-a trecut supărarea şi a terminat prin a se bucura şi ea de isprăvile mele.

– Se ştie, în anumite situaţii, la şedinţe, de exemplu, că oamenii au fel de fel de gesturi involuntare: bat cu degetele în masă, se scarpină la ceafă etc., iar cine are la îndemână hârtie şi-un creion, mâzgăleşte. Dumneavoastră ce mâzgăliţi?

– Fără să vreau, mâna caută spontan să prindă idei grafice Nu rareori cele mai valoroase inspiraţii de acest gen vin din mâzgăliturile involuntare, din joacă, deci.

– Animaţia reuşeşte performanţa de a transforma în spectacol cele mai banale gesturi şi mişcări. Care e misterul? Şi de unde anume vă inspiraţi în unele mişcări?

– Dacă filmul e o iluzie optică, atunci animaţia e o iluzie la pătrat. Nimeni nu se gândeşte la fiecare pas, la fiecare secvenţă a unui pas atunci când merge: animatorul, da. El a trebuit să redescopere mişcarea şi oamenii s-au mirat de asta ca de-o invenţie. M-am găsit adesea în fața dificultăţii de a reda un gest elementar şi astăzi, vizionându-mi filmele mai vechi, cu surprindere constat că m-am inspirat uneori, fără să vreau, din sursa cea mai sigură și la îndemină, din propriile mele gesturi.

– Când a apărut Omulețul lui Gopo cu a sa “Scurtă istorie”, lumea filmului a consemnat evenimentul ca fiind începutul unei noi ere în desenul animat, era post Disney, era desenului simplu, dar care atacă şi problemele grave ale omului şi ale omenirii, nu numai întâmplări vesele cu iepuraşi drăgălaşi. Să însemne aceasta că filmul basm, filmul frumos e pe cale de dispariţie?

-Nicidecum. De pildă, filmul cel mai drag mie din animaţia universală e un basm. “Albă ca Zăpada” a lui Disney. Animaţia însăşi rămâne un basm, fiindcă ea promovează personajul justiţiar, greu încercat, dar învingător până la urmă. Mai mult, i-a adăugat acestui personaj o altă calitate: indestructibilitatea. E un fel de concretizare a aspiraţiei omului spre nemurire.

– Ce face maestrul Gopo când nu desenează?

– Scriu muzică pentru filmele mele, mai sculptez! Sunt sculptor de meserie, mă joc cu Moacă, simpaticul meu pekinez, şi repar clanțe, uşi, veioze. Am o adevărată pasiune de depanator

– Aşteptăm o întâmplare veselă de la autorul lui Homo Sapiens.

– Hai s-o spunem pе-asta. Eram băiat măricel şi mă plimbam printr-un parc cu fratele meu, Alexandru. Seara, acasă, tata mi-a tras o urechială acuzându-mă că m-a văzut fumând. De fapt nu eu, ci fratele meu, cu care semăn foarte mult, făcuse isprava, dar am tăcut chitic şi am înghiţit pedeapsa. Hazul începe abia de-acum, că peste ani eu n-am pus ţigară în gură, în timp ce frate-meu s-a chinuit ani de zile să scape de acest viciu. Deci, adevăratul pedepsit a fost fratele meu care se bucurase atunci, desigur, că scăpase de pedeapsă

*** Cutezătorii, 1982, un interviu realizat de Ilie Traian

În 1957, Ion Popescu Gopo a obținut Marele Premiu (Palme d’or) la Cannes pentru “Scurtă istorie”, iar în anii următori a realizat zeci de filme pentru copii, fie ca regizor, fie ca scenarist sau chiar ca actor. Printre cele mai cunoscute producții ale sale se află: “S-a furat o bombă”, “De-aș fi… Harap Alb”, “De trei ori București”, “Comedie fantastică”, “Povestea dragostei”, “Maria Mirabela”, “Galax”, “Rămășagul”, “Maria Mirabela în Tranzistoria”.

Despre marea sa pasiune, animația, Gopo spunea:

“Dintotdeauna, omul a intenţionat să dea desenelor lui impresia de mişcare, de aceea pe pereţii unor grote în care sunt zugrăvite scene de vânătoare, omul preistoric s-a reprezentat pe sine şi animalele pe care le vâna cu… mai multe picioare, desenate în diferite poziţii, vrând să sugereze mersul sau fuga. Şi poate, odată cu descoperirea focului, omul va fi fost tentat să-şi mişte mâinile spre a-şi vedea proiectată umbra în mişcare pe pereţii peşterii.

Jocul umbrelor, cunoscute sub numele de umbre chinezeşti, pentru că în China antică această „joacă” ajunsese la desăvârşire, acestea pot fi considerate strămoşii desenului animat. Dar, de la umbre şi până la proiecţia primului film de animaţie, petrecută în 1906, a fost un drum lung, fiecare dintre experimentele făcute înainte şi mai ales după inventarea aparatului de fotografiat fiind un pas însemnat în dezvoltarea animaţiei. La noi, bazele animaţiei s-au pus în 1964, când s-a înfiinţat Studioul ,Animafilm“ în care ne-am reunit câţiva artişti plastici, caricaturişti, ilustratori de carte — eu însumi ilustrasem la acea vreme câteva poveşti de Ion Creangă — făcând toate câte erau de făcut: scenarii, regie, scenografie, animaţie, sunet etc. Un an mai târziu a fost realizat şi primul film românesc de animaţie…

La Studioul „Animafilm” există animatori şi desenatori profesionişti care lucrează la mese speciale, cu hiatul din sticlă, având o sursă de lumină sub acesta şi câteva cuie în care se prinde hârtia de calc sau acetofanul — o folie subţire şi transparentă pe care se desenează. Pentru ca să se realizeze „însufleţirea”, animarea desenului, este nevoie de o succesiune de 24 de imagini pe secundă, dar, întrucât ochiul nostru nu poate vedea în acest interval de timp mai mult de 12 imagini, se realizează numai 12 desene… pentru o secundă de film!

În timpul proiecţiei, fiecare din desene este reluat de două-trei ori. Animatorii realizează desenele de bază, iar desenatorii, suprapunând peste imaginea iniţială folii noi, realizează desenele intermediare, în care mişcarea este descompusă.

Într-o fişă specială, nelipsită de pe masa de lucru, este consemnat numărul de desene intermediare necesare pentru fiecare dintre mişcări, de numărul desenelor depinzând rapiditatea sau încetineala cu care vor fi redate în film.

După ce desenele sunt colorate şi introduse în decorul conceput de scenografi, operatorul de imagine, cu ajutorul unui aparat numit trucă, realizează fotografiile fiecărui desen în parte, adică fotogramele. Developate şi mai apoi montate la masa de montaj, fotogramele devin… filmul de animaţie, căruia inginerii de sunet îi adaugă muzica, efectele sonore, replicile — în spatele cărora se află adesea mari actori —, totul în sincronie cu imaginea…

În cadrul filmărilor combinate de desene animate şi actori, lucrurile sunt chiar mai complicate decât în acela al filmelor de obiecte sau de păpuşi animate, când, aşa cum şi eu am lucrat la filmele „Galax” şi „Rămăşagul“, trebuie, pentru fiecare fotogramă, să schimbi poziţia obiectului sau a păpuşii. Pentru ca să poată apărea în acelaşi cadru Maria, Mirabela, Oache, Omide şi Scăpărici, mai întâi se filmează, acoperindu-se o parte din peliculă, actorii care trebuie să se comporte în cadru ca şi cînd ar fi de faţă şi celelalte personaje. Mai apoi se derulează şi se filmează şi desenele animate. Pentru acest gen de filmări e nevoie de multă pricepere”.

Ion Popescu Gopo a murit pe 29 noiembrie 1989, în urma unui infarct, la vârsta de 66 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

La dispariția cineastului, Manuela Cernat spunea: “Mesager al umorului mucalit al neamului, al inteligenţei lui practice, al optimismului său, născut din milenara experienţă a „răului spre bine“, Homo Gopo şi-a încărcat numele de lauri şi de glorie, într-atât încât, de la un anumit prag încolo, ne-am obişnuit cum te obişnuieşti cu nestemata purtată pe deget zi de zi. Acum, când nu mai este, îi redescoperim statura. Ne reamintim că în toate enciclopediile şi dicţionarele lumii figurează ca una din marile şi cele mai originale personalităţi ale artei a opta.

Pururi nemângâiat, a rămas să-l aştepte pe platourile din Chişinău Dănilă Prepeleac, eroul filmului la care tocmai dăduse primul tur de manivelă.

A plecat dintre noi pe neaşteptate. A plecat zâmbind, luându-şi cu el, în infinit, floarea…”