Cap de afiş în perioada de pionierat a cinematografiei românești postbelice, în ultimii ani acest nume a fost din ce în ce mai rar pomenit. Totuși, numeroase roluri de prestigiu i-au împlinit maturitatea artistică. «Micii burghezi» şi «Patriotica română», urmate, printre altele, de «Zboară cocorii», «8 femei», «Peer Gynt» sunt doar câteva dintre piesele în care a jucat Angela Chiuaru. Ca actriţă de film, doar nouă pelicule au adus-o în atenția publicului: “Răsună valea” (1950), “Directorul nostru” (1955), “Viața nu iartă” (1957), “Secretul cifrului” (1960), “Celebrul 702” (1962), “Ciprian Porumbescu” (1973), “Deux ans de vacances” (1974), “Nu filmăm să ne-amuzăm” (1975) și “Ancheta” (1980)
Născută pe 6 iulie 1928 la București, Angela Chiaru a debutat în filmul de propagandă “Răsună valea”. Pe atunci era încă studentă şi avea vârsta Sandei, eroina pe care-o interpreta.
“Ca orice personaj neapărat pozitiv, îşi amintea ea, era un personaj oarecum simplist, cam schematic în vehemenţa şi entuziasmul său. Totuşi, simţeam că el trebuie să aibă neapărat umanitate, viaţă şi, cum pe vremea aceea nu se ştia încă prea bine ce înseamnă să construieşti un personaj de film, am încercat să mă joc pe mine însămi. Eram studentă la Institut şi făceam figuraţie în corpul de ansamblu al Naţionalului. Într-una din zile ni s-a spus să mai rămânem după repetiţie fiindcă vom fi vizitaţi de un regizor de film. Pe atunci, o asemenea ştire era cu totul senzaţională. Am avut bucuria să fiu distribuită în filmul regizat de Paul Călinescu. S-a filmat romantic, ca pentru un documentar, toată „recuzita” fiind autentică, pe un mare şantier”.
A urmat apoi rolul Mariei Popescu din “Directorul nostru”, o partitură plină de ironie. Având şansa de a lucra sub bagheta regizorală a fostului ei profesor, Jean Georgescu, deşi într-un gen cu totul nou, actrița a avut mare succes de presă şi de public. După mai puţin de trei ani, a primit, în “Viaţa nu iartă”, rolul mamei, care a fost preferatul ei, un rol dificil de compoziţie.
“În teatru jucam pe atunci diferite cochete, mărturisea cu sinceritate şi ironie actrița. Eram considerată o «frumoasă» şi eram pur şi simplu «exploatată fizic». Eram luată în seamă ca prezenţă, nu ca actriţă. Nici nu îndrăzneam să visez la o compoziţie, necum la una ca această mamă atât de zbuciumată, întruchipare a eternului feminin de sacrificiu. Satisfacţiile însă au fost pe măsura dificultăţilor”.
Au urmat alte două roluri de compoziţie: dublul rol de «aparent ţărancă, de fapt spioană» din “Secretul cifrului” şi cel de demimondenă la vârsta critică din “Poveste sentimentală”, personaj pe care l-a conturat cu multă forţă. În “Celebrul 702”, însă, după cum spunea ea însăşi, “pericolul ce m-a păscut mereu în teatru, cel al cochetelor, m-a ajuns din urmă şi în film”.
Angela Chiuaru a publicat versuri în numeroase reviste literare, a scris și o piesă de teatru intitulată “Sora Luceafărului” și a susţinut o rubrică permanentă în revista «Urzica».
În 1958, actrița a făcut parte din delegația României la Festivalul de la Cannes, iar la revenirea în țară a publicat în revista Femeia o relatare a experiențelor trăite în cadrul evenimentului.
“Îmbrăcat în haină de sărbătoare, haină pe care şi-a păstrat-o fără întrerupere timp de douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, Cannesul ne-a întâmpinat cu jovialitatea specific franceză. Mediterana nu s-a lăsat nici ea mai prejos: era scânteietoare în rochia ei azurie cu volane tivite de dantela valurilor înspumate.
Au făcut onorurile Danielle Darieux, Francoise Arnoul, Jean Marais, Arletty şi vizitatorii noştri de anul trecut în frunte cu Michèle Morgan. Au sosit la întâlnire soli ai filmului din toate colţurile lumii: Tatiana Samoilova, Gina Lollobrigida, George Mistral, Carmen Sevilla, Sophia Loren, Antonella Lualdi, Charles Boyer, Judina, Maria Tursch, Keiko Kischi, Betsy Blair etc.
În seara primei zile au păşit pe scena împodobită cu flori a palatului Festivalului, braţ la braţ, artişti ai diferitelor ţări.
Ei nu vorbeau aceeaşi limbă, dar acelaşi zâmbet le flutura pe buze şi aceeaşi emoţie li se putea citi în ochi cînd s-au plecat să mulţumească entuziastelor aplauze ale sălii.
Al XI-lea Festival al filmului a fost declarat deschis. Chiar în aceeaşi seară a rulat filmul „Arcul şi fluierul“, o foarte emoţionantă producţie africană în culori.
A doua seară, „Zboară cocorii“. Publicul cel mai pretenţios — cineaştii — a fost cucerit pe de-a-ntregul de măiestria acestei povești adevărate, simple, dar zguduitoare. (…)
Şi festivalul şi-a urmat cursul, în fiecare zi ecranul — asemenea covorului zburător din poveste — ne purta peste şapte ţări şi şapte mări, pe alte meleaguri, cu alţi oameni, alt grai, alte obiceiuri.
Ne-am plimbat prin străvechile palate înconjurate de grădinile fermecătoare ale Indiei, am intrat în templele ei pentru a admira geniul acestui popor care a clădit lucruri nepieritoare, împodobite cu migala muncii a generaţii întregi!
Am străbătut împreună cu secerătorii din filmul lui Bardem, „Răzbunarea“, nemăsuratele câmpii arse de soare ale Spaniei, am pătruns în misterioasele păduri ale Africii, unde omul se teme mai puţin de fiare decât se tem acestea de el.
Am păşit în locuinţele fragile, asemănătoare căsuţelor de păpuşi, unde gheişele se chinuiesc să ducă o viaţă uşoară cu inima grea, ca în sfâşietorul film japonez „Ţara zăpezii“ şi-am colindat neobosiţi, timp de douăzeci de zile cât a durat festivalul, prin Anglia, Suedia, Italia, Tunisia, Canada, Cehoslovacia, Ungaria și în ziua de 14 mai am poposit pentru trei ceasuri în România.
„Ciulinii Bărăganului“, ecranizare a romanului lui Panait Istrati, a făcut să fie remarcat progresul tinerei noastre cinematografii… şi să nu se prevadă că treptele ce ne mai stau în faţă vor fi urcate mai multe deodată.
Cât priveşte filmul de desen animat „Şapte arte“, realizat de Gopo, a obţinut explozii de aplauze şi hohote de râs.
Franţa a prezentat în cadrul festivalului filmul „Unchiul meu“. Ne-am amuzat copios cu Jacques Tati — acest unchi cu suflet de copil care nu se poate adapta vieţii moderne, care păstrează trenciul uzat, cartelul de-acum douăzeci de ani, ca şi camera mobilată dintr-un cartier mărginaş — în timp ce sora lui, măritată cu domnul director al fabricii de materiale plastice, se învârteşte fără rost într-o casă din material plastic, cu mobilă din material plastic, unde se mănâncă în vase de material plastic etc. etc… şi unde poarta se închide automat cu un zgomot înfiorător şi cu o lovitură straşnică în spatele celor ce nu-şi potrivesc pasul cu ea.
Iar când puştiul, căruia mama îi serveşte mâncarea în chip de chirurg, cu furculiţa sterilizată şi în mănuşi de cauciuc, fuge pentru a înfuleca împreună cu Unchiul o gogoaşă enormă pudrată cu zahăr de la plăcintarul de pe maidan, chiar spectatorii cei mai serioşi au simţit că le lasă gura apă şi au înghiţit în sec.
Duminică 18 mai, ultima zi a festivalului, l-am revăzut pe Maurice Chevalier într-o comedie muzicală, „Gigi“, prezentată de Statele Unite în afara concursului, probabil pentru ca atât juriul cât şi spectatorii să fie bine dispuşi la decernarea premiilor.
Într-o atmosferă caldă, prietenească, premiaţii urcau pe scenă, sala aplauda frenetic, aparatele fotografice ţăcăneau fără întrerupere.
A doua zi am părăsit Cannes-ul, lăsându-l să revină la ritmul lui normal de viaţă. Când ne-am aruncat ochii înapoi, Mediterana ne fâlfâia năframa ei azurie în semn de drum bun şi la revedere în 1959!
Am mai rămas în Franţa încă o săptămînă… dar aceasta n-a fost o săptămână oarecare, ci Săptămâna filmului românesc.
Răspunzând invitaţiei cineaştilor francezi de a le întoarce vizita făcută nu de mult în Romînia, delegaţia noastră din care făceau parte şi artiştii Ion Popescu-Gopo şi Florin Piersic a prezentat la Paris şi Marsilia filmele „Ciulinii Bărăganului“, „Erupţia“, „Scurtă istorie“ şi „Şapte arte“.
Atât oaspeţii noştri de anul trecut, cât şi publicul francez ne-au întâmpinat cu căldură şi dragoste. La fiecare proiecţie sala, plină până la refuz, aplauda cu simpatie realizările cinematografiei noastre. La Marsilia ne-am întâlnit cu Fernandel şi ne-a vorbit printre altele de apropiata călătorie pe care intenţionează s-o facă în ţara noastră.
La Paris am vizitat studiourile cinematografice şi ne-am întreţinut cu vechile cunoştinţe: Michele Morgan, Louis Daquin, regizorul filmului „Ciulinii Bărăganului“, şi cu Mark Maurette, care a semnat regia la „Citadela sfărâmată“. Ne-am despărţit la sfârşitul Săptămânii filmului nu numai ca nişte colegi de meserie, ci şi ca buni prieteni”.
*** Angela Chiuaru, Femeia, 1958
Actrița, care a jucat mult timp pe scena Teatrului de Comedie din București, a încetat din viață pe 5 martie 2012, la vârsta de 83 de ani.