Născut pe 24 decembrie 1925 la Iași, în familia medicului Grigore T. Popa, profesor universitar la Facultatea de Medicină și Farmacie, Tudorel Popa urmat școala primară și gimnaziul la Colegiul Național din Iași. În timpul războiului a ajuns cu familia în București, unde a absolvit liceul și cursurile Facultății de Chimie Industrială de la Politehnică, iar ]n 1945, s-a înscris și la Institutul de Teatru, urmând în paralel ambele facultăți.
Tânărul a debutat în 1949, jucând apoi la Teatrul Municipal, la Studioul actorului C.I. Nottara (ulterior Teatrul Nottara) și, în final, la Teatrul Mic.
“Tudorel Popa e — pentru copii — de două ori profesor: Paganel, la TV, și Ştie Tot, la Radio. Pentru mine, e Tudorel, liceanul savant şi fiu al unui savant medic, literat și erudit (Gr. T. Popa, care ştie la fel de bine matematică şi poezie). Actor moldovean prin excelenţă, dicţie şi sensibilitate, Tudorel Popa e purtătorul oral al unei întregi antologii de anecdote, pe care le povesteşte inimitabil. L-am întâlnit recent la un spectacol pentru şcolari, cu mâna în ghips, fapt care nu-l împiedica să dea viață mucalitului “musiu Charles” din Coana Chirița. Trecând strada cu o carte de matematică în mână, Tudorei a fost trântit de un taxi. Speriat… a rupt-o la fugă. “Sunt prima… victimă care a fugit de la locul accidentului!” îmi spunea el.
Ăsta e Tudorel: dramatic, tragic în “Incident la Vichy” sau “Preţul” lui Miller, amuzantul neamţ în “Viaţa e ca un vagon”, sau subtil-ironicul… Paganel din serialul de televiziune “Aventurile echipajului Val-Vârtej”, rol despre care spunea: “Câteodată un personaj ţi se lipeşte de piele că nu-l mai poţi da jos decât o dată cu pielea. Paganel m-a strâns in braţe, gata să mă sufoce. Şi nici nu ştiu dacă să-i port — după opt ani de teleconvieţuire — recunoştinţă ori ranchiună. Din cauza lui mă văd telespectatorii, dar nu prea mă văd regizorii: le e teamă să nu-l aduc pe Paganel după mine, în orice alt rol”. (Alecu Popovici, Revista Teatrul, 1974)
Într-un dublu interviu realizat de poetul Gheorghe Tomozei în 1963, cititorii au făcut cunoștință cu Liliana Tomescu și Tudorel Popa:
“Întâlnirea a început sub egida fulgerelor… şi a tunetelor. A fost o întâlnire cu totul amicală. Nu e vorba de o imagine: la sosirea oaspeţilor noştri, o ploaie primăvăratică şi-a risipit cu dărnicie argintul peste arborii bulevardului, iar neonul fulgerelor vibra peste acoperişuri.
Nici Liliana nu e tipul “vedetei”, împodobită cu gesturi totdeauna “diafane” ori cu surâsuri mecanice, mai lesne de schimbat decât mănuşile, “misterioasă” şi inabordabilă. Nu, ea ne-a salutat cu atâta naturaleţe, încât am fost tentaţi o clipă s-o socotim gazdă şi să renunţăm să-i mai punem întrebările cuvenite. Ne-a prevenit că-i e “teamă” de fotograf, că în poze nu iese frumoasă. “Vedeţi ce urâtă sunt?” părea că spune exact în clipele în care era, cu adevărat, cuceritoare.
Dar să începem cu Tudorel Popa:
— În ce filme aţi jucat?
— “Mitrea Cocor”, “Viaţa învinge”, “Nepoţii gornistului”, “Răsare soarele”, “Popescu 10 în control”, “Ciulinii Bărăganului”, “O poveste ca-n basme”, “S-a furat o bombă” şi… “Cerul n-are gratii”.
— Iar în “Paşi spre lună” faceţi concurenţă… actriţelor.
— Da, interpretez rolul unei… vrăjitoare.
— În care din aceste filme aţi avut rolul principal?
— În nici unul. Or, poate, în “Popescu 10″…
E rândul Lilianei Tomescu.
— “Pe răspunderea mea”, “Ilie în luna de miere”, “Nu vreau să mă-nsor”, “Porto-Franco” şi “S-a furat o bombă”.
— În care din aceste filme aţi avut rolul principal?
— În “Pe răspunderea mea” şi “Ilie…”, în măsura în care se poate spune că în aceste filme au existat eroi principali…
După cum se vede, atât Liliana Tomescu cât şi Tudorel Popa au apărut în destul de multe filme, desfăşurând în acelaşi timp o prodigioasă activitate ca actori de teatru. Că n-au fost solicitaţi pentru roluri principale e un lucru pe cât de inexplicabil, pe atât de regretabil. Aceşti actori care au dat strălucirea unor roluri episodice îşi aşteaptă încă regizorul. Pentru Liliana a face film nu e, între stagiuni de teatru, un divertisment estival.
— Nu consider că pentru interpretul de teatru, filmul este numai o imediată posibilitate de verificare a mijloacelor de exprimare. În teatru, o carieră întreagă “nu te vezi”, nu-ţi poţi da seama cu precizie care anume procedee “te prind” mai bine, te regăseşti numai în privirile spectatorilor, te verifici numai potrivit reacţiilor lor (şi ele, contradictorii adesea). Filmul îţi oferă această oglindă imediată, implicând capacităţi de cunoaştere şi de autodefinire mai mari. Reacţiile actorului, întru perfecţionarea măiestriei sale, sunt mult grăbite. Dar ar fi un act de neiertat egoism pentru actorul de teatru să se folosească de film numai pentru a experimenta pentru sine, transformând platoul de filmare într-o antecameră, o culisă miraculoasă a scenei. Nu, filmului trebuie să i te dărui, aparatul de filmat îţi cere o trăire emoţională nouă, cu totul complexă şi poate mai apropiată de imaginile vieţii.
— Datorită capacităţilor tehnice deosebite, filmul îl situează pe actor într-un cadru infinit mai larg, completează Tudorel Popa. Unui proces imperios de interiorizare trebuie să-i asociezi posibilităţi de exteriorizare deosebite. Pentru mine filmul reclamă o sensibilizare absolută. Fără a mă aventura să dau definiţii, formule…
— …deşi este cunoscută pasiunea dv. pentru matematică…
— Socotesc că filmul este, în esenţă, o nuanţare a nuanţei. Şi pentru asta, e necesar să te depăşeşti continuu, să investighezi cu fervoare noul. Un asemenea artist care iubeşte organic noul este Gopo.
— Îngăduiţi-mi să spun câteva cuvinte despre acest regizor, cere actrița Liliana Tomescu E o fericire să lucrezi sub îndrumarea unui asemenea om; după mine el reprezintă tipul ideal de om de artă. E un regizor complet. Are o viziune complexă asupra realităţii, stăpâneşte la perfecţie — ca tehnică— minunata meserie care e filmul şi e un artist plastic deosebit de original. Îşi urmăreşte cu o consecvenţă rară ideile şi nu e îngâmfat ori sâcâitor. Dacă nu l-ai cunoaşte, nimerind din întâmplare pe platou, l-ai socoti vreun maşinist ori interpret timid. Şi totuşi, fiecare “milimetru” de film poartă pecetea personalităţii lui.
— Gopo este exigent…
— …dar faţă de el însuşi, în primul rând.
— Spuneţi-ne, Tudorel Popa, ce rol ţi-ai dori?
— Am mai spus că de multe ori, atunci când se fac distribuţiile unor filme, regizorii îi judecă simplist pe actori, încredinţându-le acelaşi gen de roluri. Eu sunt preferat totdeauna pentru roluri negative. Dar m-am săturat să fiu “rău”, “ticălos”, “viclean”, vreau să dau viaţă unui personaj pozitiv. Un om activ, dovedind forţă sufletească, în stare să-l convingă pe spectator. Filmul fiind o artă activă, de un mare dinamism, nu te poţi mulţumi să compui un rol, cu minimum de mijloace, bazându-te pe câteva date exterioare și pe cele câteva “poante” abil distribuite pe peliculă.
— Dar în materie de comedie?
— Vreau o comedie de un haz real, care să-l bage “sub scaun” pe spectator, să-l antreneze!
Liliana Tomescu își dorește, cu exclusivitate, roluri contemporane.
— Nu-mi plac filmele “de epocă”. Au un inerent caracter artificial, de reconstituire primitivă a unor scene de viață. Nu, nu vreau filme “de epocă”.
— Preferaţi filme moderne, care să facă… epocă.
— Da. Filme în care să izbutesc să comunic emoţii, capabile să reflecte transformări sufleteşti autentice.
*** Revista Cinema, 1963, un interviu de Gheorghe Tomozei
Actorul a fost distribuit în anii ’60 – ’70 în “Vremea zăpezilor”, „Steaua fără nume” (1966), „Nu-ți plătesc” (1968), „K.O.” (1968), „Ofițerul recrutor” (1969), „Răzbunarea” (1972), „Ultimul cartuș” (1973), „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975), „Cercul magic” (1975, „Toate pânzele sus” (1977), în rolul tatălui Adnanei și “Fair Play” (1977)
Tudorel Popa a încetat din viață pe 24 martie 1978, la doar 52 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. “Poate cele mai mari satisfacţii i le-au dat copiii, spectatori cu ghiozdanele pline de aplauze şi zâmbete pentru premianţii scenei. A trecut în lumea umbrelor după ce, cu Teatrul “Creangă”, fusese câteva zile la rând, tot pentru copii, într-un turneu. Avea rolul unei berze mari şi triste. O barză care-şi rătăcise drumul pe harta lumii și în final deschidea aripile mari plecând pe drumul soarelui…”, scria dramaturgul și gazetarul Alecu Popovici la dispariția actorului.
