HomeEroii României moderneEroi uitați„Ciocârlia” a uimit Parisul. Piesa a a fost cântată în 1889, la Expoziția Universală, de Angheluș Dinicu

„Ciocârlia” a uimit Parisul. Piesa a a fost cântată în 1889, la Expoziția Universală, de Angheluș Dinicu

„Ciocârlia"
DS TW

Pe 26 august 1889, ziarul “Le Figaro” a oferit reprezentanților presei străine ce erau invitați la Expoziţia Universală de la Paris o recepţie la care au fost chemați să cânte lăutarii români, una dintre piesele îndelung aplaudate fiind “Ciocârlia”.

Tarafurile lui Angheluş Dinicu şi Sava Pădureanu i-au impresionat pe oaspeţi prin virtuozitatea lor, fiind remarcat în special naiul lui Angheluş. Programul acelei seri menţiona, la punctul 11, piesa “Ciocârlia și ciobanul” (“L’alouette et le berger“), introducând astfel în istoria muzicii una din lucrările ce stârnește încă entuziasmul auditorilor de pretutindeni.

„Ciocârlia”

Gazetarii francezi nu i-au ales însă întâmplător pe cântăreții noștri. Aflăm dintr-o notiță publicată de ziarul Universul pe 4 mai 1889 că aceștia se aflau la Paris din primăvara acelui an și vizitaseră redacția pentru a se face cunoscuți. Sub titlul „Figaro a primit aseară o vizită foarte interesantă, aceea a lăutarilor români”, ziariștii îi prezentau astfel:

Lăutarii români sunt țigani a căror origine se cunoște tot așa de puțin ca și aceea a țiganilor din Ungaria, dar al căror instinct muzical e tot așa de caracteristic ca și al celor din urmă. Erau șaisprezece, ieri, cântând din vioa, din alte instrumente cu strune și nai; afară de două sau trei excepții, niciunul din ei nu cunoaște nici o notă de muzică, și cu toate astea ne-au interesat și ne-au încântat mai bine de o oră. Acești muzicanți extraordinari ne-au făcut să ascultăm diferite compoziții populare din țara lor, apoi câteva valsuri vieneze și o romanță din Rigoletto aranjată pentru nai. Ei cântă cu o expresiune și o nuanțare surprinzătore: ritmurile lor sunt mult mai precise decât ale țiganilor unguri și execuțiunea lor nu e lipsită de virtuozitate; solistul care a executat aria Rigoletto cântă ca un adevărat artist; un viorist a executat un solo compus de el, cu tot atâta abilitate, cât și sentiment.

Lăutarii au fost aduși la Paris de comitetul român al exposiției și ei au să cânte în toate zilele și serile în câmpul lui Marte, în pavilionul ce s-a instalat acolo prin îngrijirea comisarilor naționali.

Ei vor atrage desigur mulțimea prin originalitatea repertoriului și prin farmecul execuțiunii lor.

Să adăugăm că în pavilionul românesc la Expoziție vor fi și distracțiuni pentru ochi, ca și pentru urechi: comitetul a adus, în adevăr, la Paris, un număr de fete foarte frumoase, a căror frumusețe particulară e sporită și mai mult de superbul lor costum național. Câteva din ele au însoțit pe țigani aseară, și vederea lor a mărit și mai mult plăcerea micii noastre serate intime”.

„Ciocârlia”

Revista Familia a consemnat și ea:

Anunţarăm şi noi in mai multe rânduri că lăutarii români au făcut la Esposiţia universală din Paris sensaţie mare, atât cu melodiile cântate, cât şi cu instrumentele pe care le-a esecutat.

Public distins, lume de frunte, bărbaţi de posiţie naltă i-au aplaudat şi salone elegante le-au deschis uşile, iar ziarele franceze de multe ori le-au făcut elogii; şi juriul le-a acordat premii.

De curând Ilustraţiunea francesă a publicat una din melodiile cântate de lăutarii români şi anume „Steluţa” de V. Alecsandri, dimpreună cu un tablou ce represintă lăutarii cântând în faţa unui public ales”.

„Ciocârlia”
Taraful lui Angheluș Dinicu

În mai 1891, la Londra, taraful lui Sava Pădureanu a cunoscut cu “Ciocârlia” un succes nemaiîntâlnit, redat din nou de presa bucureșteană:

Citim în Standard din Londra că la Henghers Cirque şi Oxford-Circus se află o orchestră de lăutari români sub conducerea lui Sava Pădureanu. Când se anunţă reprezentaţiile circului, se spune şi de orchestra română dacă cântă sau nu, căci e foarte agreată de publicul englez, care găseşte o plăcută distracţie în ariile româneşti naţionale cântate cu mult foc de lăutarii noştri”.
După scurt timp muzicanții au ajuns la Odessa și apoi la Sankt Petersburg, unde „Ciocârlia” a fost ascultată de marele compozitor Nikolai Rimski-Korsakov. care a preluat tema folosind naiul în scena Cleopatrei din opera “Mlada”.

„Ciocârlia”

Editorul bucureştean Constantin Gebauer a tipărit de multe ori “Ciocârlia” înainte de anul 1900, dar niciodată nu a menţionat numele autorului ei. Cert este că, din momentul lansării de la Paris, nicio formaţie de lăutari români ce a păşit dincolo de graniţele ţării nu a omis o interpreteze. lucrarea fiind transcrisă pentru diferite instrumente.

Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Nicolae Buică şi Grigoraş Dinicu, Fănică şi Damian Luca sunt doar câțiva dintre artiștii români care au cântat-o cu mândrie în capitalele europene, dar se pare că Grigoraş Dinicu a fost cel care a amplificat partea finală (ciripitul păsării şi ecourile din pădure) şi a notat-o într-o formă apropiată versiunii pe care o cunoaștem astăzi. Din acest motiv, folcloriştii şi muzicologii l-au considerat chiar autorul piesei, nu doar cel care a avut meritul de a o transcrie și a o adapta.

„Ciocârlia”

George Enescu a stilizat linia piesei “Ciocârlia” și a inclus tema înRapsodia în la major”, care a avut prima audiție la București, în 1903, la un concert găzduit de Ateneul Român, dirijat de compozitor și de Eduard Wachmann.

Revista Ilustrațiunea română din august 1935 ne dezvăluie povestea lui Tache Iliescu, lăutarul care cânta “Ciocârlia” la o cafenea din Köln (Colonia, cum i se spunea orașului german în România):

„Ciocârlia”

“Pentru românul pribeag pe alte meleaguri, plimbarea fără ţintă, seara, e unul din cele mai tragice momente de jale, de dor pasionat pentru ţara îndepărtată. Cei care n-au trecut niciodată hotarele nu-şi pot închipui cât de trist e să fie singur, sub copaci înfrunziţi ca în ograda ta de-acasă şi, în loc s-auzi cuvânt românesc, să ţi se vorbească numai în graiuri străine. Un dor nemărginit te prinde atunci ca un cârce, la inimă, şi-ai pleca cu primul tren… dacă s-ar putea.

Într-o asemenea seară, când ne plimbam tristeţea pe o stradă largă a cetăţii Colonia, patria numai cu numele a apei de Colonia, ne-am oprit pentru o clipă pe cheiul Rinului, care curgea negru în fundul unei văi. Clipocitul rece al apei îmi apărea întocmai ca murmurul Cernei de la noi. Cât am stat acolo nu știu!

Se făcuse de mult noapte când am pornit spre camera rece de hotel, care ne aştepta străină. Pe bulevard, singurul local luminat era cafeneaua “Wien”. Lume puţină în faţa halbelor de bere borţoase sau a sticluţelor fragile cu vin acrişor de pe coastele oraşului. Prin fereastra larg deschisă care tăia bulevardul cu o pată vie de lumină veneau până la noi acordurile unei muzici. Ne-am oprit fermecaţi. O vioară minunată, aşa cum numai la bătrânul Dinicu auzisem, cânta o “Ciocârlie”… să dai cu căciula după câini!

„Ciocârlia”

Am rămas pe loc hipnotizaţi de arcuşul acela divin, care ne duce dintr-odată peste cei 2.000 de kilometri ce ne despărţeau de patrie… Nu ne-am putut mişca din loc până ce ultimul acord, ca un oftat rupt din suflet, nu şi-a pierdut ecoul prelung în inima noastră. Abia atunci am putut năvăli ca disperaţii în cafenea. Pe estrada orchestrei, un grup de şase muzicanţi în fracuri albe de mătase ne zâmbeau cu şase şiruri de dinţi de lapte în nişte feţe tuciurii.

Cel cu vioara, un bărbat gras, chelit puţin pe frunte, cu ochi ca aluna şi faţa unsă, de bulibaşă, ne întâmpină în nemţeşte:

– Was wünschen die Herren?

Am rămas un minut deconcentraţi. Credeam că e un lăutar de la noi, iar vioristul ne vorbea într-o nemţească perfectă, ca orice “kapelmaistru” din orice cafenea nemţească. Prudenţi, l-am întrebat ce cântec cântase cu vioara lui fermecată. Şi-atunci vioristul, corect, schimbându-se la faţă, cu o lacrimă în colţul genelor, ne spuse că e un cântec din ţara lui. Ţara lui? Dar care e ţara lui? Pe buzele lui groase “România” primea fiecare silabă ca o mângâiere, ca un nume drag de iubită 

părăsită. Când a aflat că şi noi suntem români, cafeneaua “Wien” de pe strada principală din Colonia a cunoscut un spectacol extravagant.

“Herr Kapelmaister” a început să joace, să plângă, să ne pipăie, să ne sărute, căutând în vorba noastră, în accent şi în haine, ceva care să-i amintească de ţară. În noaptea aceea, la o masă mare din fundul cafenelei, cântecele din ţară, de la Doina până la chiuiturile de ruşine, ţigăneşti, nu au mai ostoit până dimineaţa. În faţa sticlelor mereu schimbate de vin pişcăreţ de Rin, “Herr Kapelmeister” a părăsit şi fracul alb, şi prestanţa prusiană.

ÎI chema Tache Iliescu şi era de fel de la noi, din Oltenia. A plecat de mic din ţară şi nu a mai văzut pământul românesc de 35 de ani. Tache Lăutarul îşi plângea pe umărul nostru dorul pentru plaiurile şi apele, pentru cerul şi pădurile frumoase pe care nu le mai văzuse de atâta amar de ani. Numai vioara, cu cântecele învăţate în copilărie, îl mai mângâia de dorul ce-i ardea pieptul. Pe figura lui, lacrimile curgeau sincere când îi zicea “de jele” ca la noi, în Severin. Lumea din sală aplauda entuziasmată patima pe care o punea el în cântecele naive şi triste de acasă ce ieşeau din vioara lui fermecată ca o horbotă de aur. Ajunsese unul din cei mai căutaţi şefi de orchestră din Europa.

„Ciocârlia”
Tache Iliescu

Parisul, Berlinul, Roma, Milano, Londra şi-l disputau ca pe un număr special de atracţie. Când în faţa unui local apărea afişul imens cu inscripţia: “Aici cântă Iliescu”, era sigur că face sală plină. Străinii, deşi nu înţelegeau jalea lui, îi apreciau muzica.

– E muzică românească, anunţa Iliescu. Şi astfel în inima multor străini muzica lui Iliescu deştepta sentimente de simpatie pentru noi. Propaganda lui gratuită şi sinceră n-a relevat-o nimeni!… Multe nopţi de jale şi de plâns uşurător ne-a dat Tache lăutarul, care ne cânta la ureche “Pe uliţa armenească”, plângând şi el alături de lacrima noastră de dor.

Când am părăsit Colonia, Iliescu ne-a condus cu tot taraful la gară şi ne-a făcut o ultimă cântare. Am plâns ca nişte copii şi cravata de ultima modă a lui Iliescu s-a muiat de lacrimi. Au aflat atunci toţi pasagerii expresului dulceaţa doinei noastre şi am văzut câteva cucoane din vagonul cu paturi ştergându-şi cu discreţie ochii cu batista. Au trecut câţiva ani. De Iliescu nu auzeam decât din ziarele care-i anunţau trecerea prin diversele metropole ale lumii.

Taraful lui Tacke Iliescu

În drum spre ţară, m-am oprit pentru 24 ore la Milano. La barul “Cambari” cânta Iliescu. Am stat atunci o săptămână la Milano. Şi am plecat condus din nou de taraful lui. Când să plece trenul, Iliescu s-a apropiat misterios de mine şi mi-a făcut semn că vrea să-mi spuie ceva confidenţial. Mi-a şoptit la ureche:

– Dacă treci pe la Constanţa, întreabă de lliescu chiorul. E tatăl meu. Şi spune-i că nu am uitat “Ciocârlia”.

I-am promis.

Când trenul a plecat, cu lacrimile în ochi Iliescu îmi cânta “Ciocârlia”.

*** Ilustrațiunea Română, 1935

În anul 1937, “Ciocârlia” a fost din nou punctul de atracție al Expoziției universale de la Paris, criticii muzicali din Franța consacrându-le de această dată cronici elogioase lui Fănică Luca și Grigoraș Dinicu pentru măestria interpretării.

„Ciocârlia”

În noiembrie acel an, Teatrul Chatelet l-a angajat pe naistul român, iar reclamele luminoase revărsau pe bulevardele pariziene numele lui.

“Ciocârlia” a cunoscut o viață nouă în anii ’50, când orchestra “Barbu Lăutarul” a inclus-o în repertoriul permanent, uimind spectatorii din întreaga lume.

DS TW
No comments

leave a comment