“O firmă mare, răzimată de un perete şi proptită lângă scară de pietrele trotuarului îmi face cunoscut că, deşi văd zugrăvite, ceva mai sus, pe geam, bile şi tacuri de biliard, simbol al cafenelelor, mă aflu în faţa clubului lăutarilor. Urc cele două trepte de piatră şi mă izbesc mai întâi de o masă de biliard. În fund străluceşte tejgheaua de nichel, împopoţonată cu sticle şi sticluţe colorate; ţăcănitul ritmic al zarurilor îmi atrage atenţia că pe la mese se joacă table, ca la orice cafenea.
Zăresc însă într-un colţ un ţambal, nişte contrabasuri şi vreo două cutii cu viori, care stau laolaltă într-o îngrămădire tristă și tăcută. Mă aflu deci printre lăutari.
Un bătrânel cochet mă întâmpină cercetând rostul vizitei mele în acel loc.
Cine știe?… Vreo nuntă boierească, cu oameni „nemoderni” care ar prefera un taraf de lăutari în locul jazz-ului; vreun chef, ca pe vremuri, la iarbă verde; sau, mai ştiu eu, poate chiar dorinţa de a mai auzi răsunând sârbele şi horele la un cules de vii!
Nimic din toate acestea, decât dorinţa de a pătrunde puţin în viaţa lor de astăzi şi mai ales în epoca de glorie trecută.
Bătrânul care m-a întâmpinat e unul din vestiţii fraţi Matache, zis Nicuţă.
— Dumneata ai apucat vremuri frumoase, i se adresă unul din confraţi, povesteşte dumneata ceva duduiei din gloria noastră.
Mai toţi care s-au adunat în jurul meu sunt păsări măiastre călătoare care au colindat lumea, răspândind cântecele noastre naţionale pretutindeni.
— Dumneata unde ai fost, maistre Nicuţă?
— În Rusia, duduie. Am stat 40 de ani în Rusia. La 1889, statul a trimis la expoziţia din Paris două tarafuri de lăutari. Atunci au trecut lăutarii pentru prima oară graniţa.
— Succes?
— Mare succes! Numele lui Sava Pădureanu şi al lui Dănică Ciolac erau cunoscute de toată lumea. La concursul orhestrelor internaţionale, am luat medalia de aur. Cum am luat premiul? Într-o seară, muzica era în toi pretutindeni. Deodată s-au stins luminile. Toate orchestrele au tăcut; numai noi, lăutarii, am cântat mai departe, fiindcă noi nu cântăm cu „noţi”. Noi cântăm cu artă şi cu sentiment.
— Şi Cristache Ciolac n-a luat la 1900 la Paris premiile academice? intervine alt personagiu.
— Dar la expoziţia din Belgia în 1905, când luam parte la celebrele banchete de sute de persoane, date de doamna Alimănişteanu la Ostanda?… adăugă al treilea.
— În Rusia cum aţi ajuns?
— Succesul nostru de la Paris ne-a adus numaidecât un angajament la Petrograd. Necunoscând oraşul, ne-am pomenit la sosire că fuseserăm angajați la „Krestowskisad”, un fel de local popular. Ce să vezi d-ta însă? După două săptămâni, faima noastră se răspândise atât de mult încât marii duci ai imperiului veneau la Krestowskisad să ne asculte. Eu făceam parte din orchestra lui Sava Pădureanu.
— Halal succes!
— Ba a fost şi mai frumos! Am fost chemaţi la curtea lui Alexandru al III-lea şi am cântat chiar şi la nunta marei ducese Xenia Alexandrovna. Ce să vă mai spun, lăutarii au avut cea mai mare faimă în Rusia. De Ochi Albi, care a fost numit lăutar al curţii şi ai cărui copii au fost botezaţi de marii nobili ai Rusiei, cred că aţi auzit şi dvs. Au cântat lăutarii şi la alte nunţi regale. De pildă, la nunta regelui Ferdinand, când au fost încă 32 de cununii, din fiecare judeţ al ţării câte o pereche.
Nicuţă îmi arătă discret, dar cu mândrie, nişte medalii.
— Exista pe vremuri chef sau nuntă boierească fără lăutari?
— Ştiu. Eraţi foarte răsfăţaţi: „şi vin ţi-oi da, şi bani ţi-oi da şi haina de pe mine!”
— Unde sunt petrecerile de la Herăstrău şi Bordei?… Păi jazz-band-ul e „distrugerea” noastră. Şi oamenii nu-şi dau seama că jazz-band-ul e şi neigienic, şi imoral. Mai ales la restaurante…
— De ce e neigienic, maistre Nicuţă?
— E neigienic, fiindcă atunci când dumneata mănânci şi dumnealor dansează, ridică tot praful de pe podea şi ţi-l pune dumitale în farfurie.
— Ai dreptate. Dar… imoral?
— Dar ce, e moral, ca pe arii de horă şi sârbe să danseze foxtrott? Şi pe urmă, cunosc eu o mulţime de cazuri imorale petrecute de când cu dansul în restaurante. De curând, un maior stătea cu dama lui la masă; a venit un filfison s-o angajeze la dans și maiorul a scos revolverul să tragă in el… Asta de când cu jazz-band-ul…
Conflictele între progres şi tradiţie vor fi întotdeauna greu de rezolvat. Totuşi ar fi într-adevăr dureros ca într-o bună zi să ne trezim lipsiţi de poezia şi culoarea romantică a tarafurilor de lăutari”.
*** Daria Luca, Ilustratiunea Română, 5 octombrie 1932
Într-adevăr, lăutarii români au uimit Europa încă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Revista Dimineața scria cu nostalgie în 1933:
„N-a mai rămas nimic din niciunul dintre lăutarii nopţilor de altădată. Cine mai ştie să ne povestească ceva despre Angheluş Muscalagiu, voievodul ţambalului, cel chemat să cânte şi la Pesta, ţara tarafului cu ţambal, despre Costache Pompieru, maestru neîntrecut în sârbe şi hore, despre Năstase Ochi-Albi, tatăl lui Iorgu, pianistul de la Nissa, despre Gheorghe Boxe şi Ionică Simionescu, despre Cristache Ciolacu, tatăl lui Grigoraş, despre Nicolae Boeru, contrabasistul din taraful lui Ion Dinicu, despre taraful lui Dănică Ciolac şi al lui Savu Pădureanu, care au dus faima lăutarilor peste hotare, când, la 1889, prinţul Bibescu i-a chemat să cânte la expoziţia de la Paris”.
Și totuși, gazetele care apăreau în acea perioadă au consemnat frecvent succesul și peripețiile muzicanților români.
Revista Familia scria:
“Anunţarăm şi noi în mai multe rânduri că lăutarii români au făcut la Exposiţia universală din Paris senzaţie mare, atât cu melodiile cântate, cât şi cu instrumentele pe care le-au executat.
Public distins, lume de frunte, bărbaţi de poziţie naltă i-au aplaudat şi salone elegante le-au deschis uşile; ziarele franceze de multe ori le-au făcut elogii şi juriul le-a acordat premii.
De curând “Ilustraţiunea francesă” a publicat una din melodiile cântate de lăutarii români şi anume “Steluţa” de V. Alecsandri, dimpreună cu un tablou ce reprezintă lăutarii cântând în faţa unui public ales. Grăbim a reproduce ilustraţiunea aceea în numărul acesta”.
Gazeta Transilvaniei a oferit mai multe detalii despre turneul celor 70 de lăutari români reproducând articole din presa franceză:
“Citim în „Illustration”: Carmen Sylva, regina României, care ţine să fie cetăţeană a republicii literelor, trebuie să fie mulţumită. Românii sunt la modă. În 1889, ei au înlocuit pe ţiganii unguri din 1878. Melodiile lor au acelaşi accent oriental, cu o graţie şi o tristeţe particulară. Muzica lăutarilor din România seamănă cu vocea poeţilor, când înamoraţi şi languroşi, când cuprinşi de un geniu de boemă.
Asculţi la exposiţie şi eşti mulţumit. În ultimele recepţiuni, lăutarii români au fost pretutindeni cuiul serbărilor.
Lăutari! Cuvântul este frumos, pitoresc, misterios! Cu toate acestea, nu însemneză altceva decât muzicanţi!
Boierii cei mari români aveau odinioară câte o bandă de lăutari în serviciul lor. Aceşti lăutari cântau pe rând bucuriile şi gloriile casei şi le plângeau doliurile.
Ei cântau şi propriile lor bucurii. Una din ariile cele mai mult cerute la cârciuma românească din Paris însoţește niște cuvinte care sună ca un cântec de student în libertate:
“Am un leu şi vreau să’l beu
Şi nici ăla nu-i al meu…”
Româncele ce servesc la cârciumă, aste frumoase fete cu ochi negri şi dinţi albi, gânditore şi grave sub veșmintele lor multicolore, cu un fular roş la cap, aste tinere românce ascultă ariile ţării lor, cântate din vioară şi din nai; şi sunt sigur că ele viseză, la Paris, despre România, pe care au s-o revadă cu veselie!”
Nu toți lăutarii ajunși în 1889 la Paris au fost însă trimiși de autoritățile române pentru a reprezenta țara la Expoziția Universală. “Se găsesc până acuma în Paris vreo 70 lăutari din ţară, plecaţi din toate părţile.
Zilele trecute, cunoscuţii Magheru din Ploieşti şi Bârlează din Brăila au plecat cu un vapor din Galaţi la Marsilia cu mai mulţi tovarăşi de-ai lor, deoarece li se oferise călătoria gratis.
Toţi aceştia au sosit la Marsilia bolnavi de boala mărei, iar unul, anume Coman care cânta cu basul (vioara mare) ar fi pierit, nu se ştie cum. O fi rămas prin vreun port, a căzut în mare, nimeni nu ştie absolut nimic.
Mâine sau poimâine vor pleca alţi lăutari tot la Paris, deoarece acei care se află acolo le scriu să vină cât de curând, că a dat berechetul peste ei”, scria ziarul Adevărul în iulie 1889.
Sava Pădureanu, lăutarul legendar premiat la Expoziție cu Diploma de onoare și Medalia de aur, era născut în anul 1848 în cartierul lăutarilor de pe strada Sfinților din București, în 1860 a intrat cobzar într-un taraf bucureștean, iar în 1877 și-a alcătuit un taraf propriu. Trupa lui a fost aleasă, alături de taraful naistului Angheluș Dinicu, încă din 1885 să reprezinte muzica românească la evenimentul ce urma să aibă loc în 1889.
“În tot timpul banchetului organizat în mai în onoarea delegației românești la Paris, orchestra execută diferite arii naţionale şi franceze. Şeful acestei orchestre e cunoscutul Sava Pădureanu, violonist medaliat.
Siguranţa, vioiciunea şi eleganţa cu care domnul Pădureanu mânuiește arcuşul său l-au făcut cu drept cuvânt celebru. Trupa artiştilor români se compune din 16 inşi, sub căpetenia a trei şefi: Angheluş Dinicu, Ciolac şi Sava Pădureanu. Acesta din urmă, până acum, e incontestabil primul şef al lăutarilor d’aici.
Repertoriul său e bogat şi plin de creaţiuni muzicale proprii. Vom menţiona solo de vioră, o compoziţiune specială a simpaticului nostru artist, Steluţa, Nuntă țărănescă, Deşteptă-te Române, Marşul lui Horia, Moții din Ardeal, etc.
Sava Pădureanu e şi un creator de instrumente. Astfel puturăm admira, cu ocaziunea ultimei visite ce-i făcurăm la locandă, un instrument bine-reuşit din combinarea cobzei şi a mandolinei.
Inutil a mai adăuga că dânsul a fost viu felicitat de artiştii francezi şi că i s-a făcut şi deosebita onoare de a i se pune la dispoziţie o lojă la Operă şi alte teatre”.
La Exposiţia universală din Paris din 1889, românii au obținut 273 premii, respectiv Marele premiu la două categorii, 24 de medalii de aur, două medalii de argint aurit, 64 de medalii de argint, 73 de medalii de bronz și 108 menţiuni onorabile.
În 1891, Pădureanu a susținut două concerte mari la Circul Piccadilly din Londra, printre piesele interpretate aflându-se „Marș național”, valsul „Te iubesc”, „Doina” și „Ciocârlia”, romanțele „Manola” și „Steluța”, „Mandolinata”, un potpuriu din Traviata de Verdi, cântecul „Am un leu și vreau să-l beu” și propria compoziție, „Sârba Expoziției”.
După o perioadă petrecută în Rusia țaristă, lăutarul s-a întors în țară cu suma de 50.000 de lei, iar în 1900, a participat la a doua Expoziție de la Paris, alături de taraful violonistului Cristache Ciolac. Un an mai târziu, îl găsim pe afișele spectacolelor oferite de marile casinouri din Monte Carlo.
În septembrie 1910, fiul său, Gheorghe Pădureanu, a devenit tenor la opera din Monte Carlo, iar în anii 1914-1915 bătrânul lăutar a înregistrat câteva discuri de gramofon („Potpuriu Românesc”, „Potpuriu Rusesc”, „Hora lui Pădureanu”) pentru casa de discuri Zonophon-Record din Berlin.
Sava Pădureanu a murit în anul 1918 la București, la vârsta de 70 de ani.
Puteți citi și:
Barbu Lăutarul și Franz Liszt, o întâlnire în Iașii de odinioară
