Iosif al II-lea, bunul împărat lipsit de noroc

Iosif al II-lea s-a născut pe 13 martie 1741 la Viena și a fost primul fiu al împărătesei Maria Terezia și al soțului acesteia, împăratul Francisc I. Venit pe lume după cele trei surori mai mari, Maria Carolina, Maria Elisabeta și Maria Josepha a Austriei, băiatul a devenit imediat preferatul mamei și a fost pregătit pentru viitorul rol de conducător al imperiului încă din copilărie, dar s-a dovedit neastâmpărat și dificil de educat. Profesorii l-au instruit folosind scrierile lui Voltaire și ale enciclopediștilor francezi, iar Maria Terezia, care era deosebit de severă, s-a implicat personal neezitând să-l pedepsească sau chiar să-l bată atunci când considera că nu învață suficient de mult sau când vedea că are o purtare neadecvată.

Iosif a devenit membru al Consiliului de stat încă din adolescență și din acel moment a început să elaboreze primele documente imperiale pe care i le dădea mamei pentru supervizare, dovedindu-și deja spiritul tolerant, tendințele de a reduce puterea bisericii și o înțelegere destul de rară în epocă pentru suferințele țăranilor.

În 1765, după moartea tatălui său, Iosif al II-lea a devenit împărat și a fost numit co-regent în dominioanele austriece, deși până în 1780, cât a trăit Maria Terezia, nu a deținut puterea reală. A vizitat de cel puțin cinci ori, între anii 1768 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, iar mărturiile spun că a primit zeci de petiții de la mulți oameni de rând și a avut o atitudine plină de înțelegere față de supușii săi, care l-au numit cu simpatie „bunul împărat”.

Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost numit în memoria lui Iosif al II-lea care, la întoarcerea la Viena după prima vizită în regiune, i-a transmis mamei sale un raport în care consemna: “Țara aceasta, Transilvania, este, desigur, bună și frumoasă, însă are nevoie de un ajutor imediat, de o reformă radicală, căci nici îmbunătățiri, nici jumătăți de măsură nu ajung, mentalitățile  fiind deja stricate. Stările conducătoare sunt stăpânite de un spirit de neîncredere, suspiciuni și intrigă. Toți caută numai să-și păstreze privilegiile, să nu fie stânjeniți în încasarea veniturilor și să poată face ce vor cu supușii lor. Nobilimea maghiară nu se ferește de nimica mai mult în lume decât de ceea ce i-ar putea micșora veniturile sau restrânge dreptul, pe care să-l extindă, justificat ori nu, atât de departe pe cât poate, numai ca să-i poată exploata cât mai mult pe țăranii supuși. Iobagul este un sclav al domnului său, n-are nici un mijloc de susținere; trebuie să-l slujească mult sau puțin, după bunul plac al stăpânului, sau cum și unde acesta vrea. De o reglementare a sarcinilor nici nu poate fi vorba. Acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de toată lumea, fie unguri, fie sași, așa de mult că într-adevăr soarta lor, când o cunoști, este foarte de compătimit și nu este decât de mirat că se mai găsesc atâția din acești oameni și că n-au fugit cu toții.”

După moartea mamei, Iosif, ajuns la vârsta de 39 de ani, a preluat tronul imperiului și a decis ca în termen de șase luni fostele doici, guvernante, văduvele unor veri și chiar mătușile lui să evacueze Palatul Hofburg și să meargă la mănăstiri sau în alte reședințe din Viena. Împăratul s-a instalat într-un apartament foarte modest din aripa leopoldină, a simplificat protocolul curții imperiale suprimând ceremonialul complicat al reverențelor și al sărutatului mâinii și a interzis recepțiile grandioase pe care le oferea Maria Terezia. Singura sa pasiune, muzica, a cunoscut o înflorire fără precedent, dar Iosif, spre deosebire de predecesorii săi, se ducea el însuși la Operă sau la Burgtheater, nu chema artiștii la palat.

Adept al iluminismului, suveranul a secularizat averile mănăstirești, dar a sprijinit în același timp dezvoltarea parohiilor, iar prin patenta imperială din 13 octombrie 1781 a oferit libertate religioasă protestanților și ortodocșilor, a aprobat construirea unor biserici ortodoxe din piatră în Transilvania și a dus o politică de cooperare cu marile puteri europene.

Iosif al II-lea s-a căsătorit în 1760 cu prințesa Isabella Maria de Parma, nepoata regelui Ludovic al XV-lea, un mariaj aranjat de mama sa, în spiritul legăturilor maritale pe care Maria Terezia le-a făcut pentru toți cei șaisprezece copii pe care i-a avut. Isabella era o prințesă deosebit de inteligentă, dar avea un temperament melancolic, aproape morbid. Cuplul a avut un mariaj fericit, Iosif și-a divinizat încă din prima clipă soția, găsind-o fermecătoare și frumoasă, iar ea s-a dovedit deosebit de afectuoasă. Cuplul a avut o singură fiică, botezată Maria Tereza, după numele bunicii paterne, dar teama Isabellei, căreia îi era frică de sarcină și de o moarte prematură, s-a dovedit a fi justificată. După perioada de graviditate deosebit de dificilă, blânda Isabella a rămas țintuită la pat timp de șase săptămâni, a suferit apoi două avorturi spontane, iar în timpul următoarei sarcini s-a îmbolnăvit de variolă, a intrat în travaliu prematur și a născut o fiică,  pe arhiducesa Maria Cristina, care a murit după câteva ore.

Isabella a murit săptămâna următoare, iar bietul Iosif i-a scris mamei lui: “Nu-mi găsesc alinare decât în clipa în care mă aflu singur în camera mea, când mă uit la portretul scumpei mele soții și citesc ce a scris. Am păstrat până și cele mai mici petice de hârtie care mi-au rămas de la ea”.

Din motive politice, bărbatul s-a recăsătorit în 1765 cu verișoara sa de gradul al doilea, Prințesa Maria Josepha a Bavariei, fiica împăratului Carol al VII-lea și a Arhiducesei Maria Amalia de Austria, care era o tânără mică de înălțime, grăsuță, cu pete roșii pe față și dantura stricată.

Mariajul lor a fost extrem de nefericit, împăratul evitând să-și întâlnească soția, după doi ani de la data căsătoriei împărăteasa s-a îmbolnăvit de variolă și în acea perioadă Iosif nu a văzut-o deloc, iar când aceasta a murit, a refuzat să participle la funeralii, deși mai târziu a mărturisit că regretă că nu i-a fost alături măcar în ultima perioadă a vieții.

În 1770, singura lui fiică, Maria Tereza, pe care o adora, s-a îmbolnăvit de pleurezie și a murit la doar șapte ani. Pierderea ei a însemnat pentru bunul împărat o perioadă de doliu la care nu a mai renunțat niciodată și din acel moment viața lui a devenit și mai austeră.

După moartea mamei sale, Iosif al II-lea s-a concentrat pe construirea unor politici de educație și de sănătate unitare în întreg imperiul, a instituit învățământul elementar obligatoriu atât pentru băieți, cât și pentru fete, a creat burse pentru studenții săraci și a permis înființarea școlilor pentru evrei și pentru alte minorități. În 1784, din ordinul său, limba de predare în școli a fost schimbată din latină în germană. În plus, speriat de virulența epidemiilor, a sprijinit înființarea de spitale în marile orașe ale imperiului, iar în 1784 a fondat la Viena celebrul Allgemeines Krankenhaus (AKH).

În noiembrie 1788, Iosif s-a îmbolnăvit grav și propriii săi consilieri aproape că l-au abandonat. Împăratul a murit pe 20 februarie 1790, la vârsta de 49 de ani, și a fost depus în mormântul cu numărul 42 din Cripta Capucinilor din Viena, epitaful pe care el însuși și l-a gândit fiind: „Aici zace un conducător care, în ciuda celor mai bune intenții, a eșuat în toate eforturile sale”.