„M-am născut la Iași, la 15 februarie 1933, într-un an în care s-au născut foarte mulți oameni care înseamnă foarte mult pentru România timpului actual. Mă mir, pe măsură ce trece timpul, câți dintre reprezentanții artelor s-au născut în ’33, mă îngrozesc acum câți au trecut «dincolo», mă bucur că fac parte dintr-o generație, probabil ultima generație care a apucat câțiva ani înainte de război «să se șlefuiască», care a făcut față unei jumătăți de secol atât de aprig pentru istoria țării și pentru viața tuturor.
M-am născut în familia unor oameni care fac muzică, ca profesioniști, de trei sute de ani. Tata a fost membru al Filarmonicii ieșene până în 1958, când s-a stins. A fost un om de o inteligență cu totul deosebită, de o muzicalitate rară. A fost elevul lui Zirra (compozitorul și pedagogul Alexandru Zirra), a terminat Conservatorul în 1919, a crescut zeci de generații de muzicieni, a fost un om încărcat de muzică, un orchestrator excepțional, membru al Uniunii Compozitorilor, un om de o modestie extremă.
Fericirea mea este că, după atâția ani, mă mai întâlnesc încă cu muzicieni din Iași, iubitori de artă, care-și amintesc nu numai cu nostalgie, ci și cu mare prețuire și cu mare dragoste de bunicul meu din partea tatălui. Bunicul a fost elevul lui Gavriil Musicescu, s-a născut în 1867 și a murit în 1927; din păcate, eu nu l-am mai apucat. Eu port prenumele lui, se numea tot Iosif.
A fost un violonist care cânta cu mâna stângă, ceea ce este un lucru foarte rar! Am găsit cronici din 1924–1925 în care i se arată prețuirea deosebită a tuturor marilor violoniști. A fost principalul colaborator al lui Goldfaden (actorul și dramaturgul Avraham Goldfaden), cel care a pus bazele teatrului evreiesc din Iași, în anii 1870. Documentele pe care le am îl arată a fi fost un muzician excepțional de înzestrat. A colaborat foarte mult cu Musicescu, a fost cu corul Mitropoliei din Iași în turneul pe care l-a făcut în Transilvania la sfârșitul secolului trecut.
A fost un om aprig, a crescut șapte copii, care toți au devenit muzicieni de profesie. Mai am date despre tatăl bunicului meu, care a fost unul dintre primii absolvenți ai Conservatorului ieșean „Alexandru Ioan Cuza”.
Totdeauna am socotit Iașiul unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii, nu numai pentru că tatăl meu m-a învățat istorie, că ai mei sunt de-acolo, dar este un farmec pe care îl descopăr mereu în Iași.
Intrarea mea în muzică a fost firească. Am început să fac muzică de la trei ani, așa cum se făcea în casă, cântam la o mulțime de instrumente. Am început studiile de pian. Asta se întâmpla în 1940. Apoi a venit războiul, au fost vremuri foarte grele…
În ’49 a venit momentul în care, nu știu cum, am fost atras de gazetărie, de aspectele politice ale vieții, deși n-aveam decât 15–16 ani, de toate himerele, de toate stupizeniile timpului și am început, în 1951, să părăsesc muzica. Am venit la București, am devenit redactor la Scânteia Tineretului, în același timp fiind student al Facultății de Filosofie.
Am avut și aici dascăli eminenți, dar a fost o epocă cumplită. Am avut colegi fenomenali, am fost coleg cu o generație care a dat oameni în toate teritoriile culturii. Am intrat în 1951
la Filosofie trei sute de oameni, toți credeam că adevărul stă în marxism, în visuri utopice. În ’53 a venit o epocă de reacții cumplite, chiar dacă murise Stalin; jumătate din cei trei sute a trebuit să părăsească facultatea. Am urmat, în paralel, și cursurile Facultății de Drept, am cochetat un timp și cu matematica; era nevoie de o hrană spirituală deosebită. Am avut colegi mari, filosofi ca Mircea Flonta, membru al Academiei, Ludwig Grünberg, profesor la ASE, Geo Saizescu, care a devenit cineast, Zigu Ornea, un critic literar fenomenal.
Până în anul trei am stat alături de Alexandru Ivasiuc, pe care nu l-am revăzut decât în anii ’70, pentru că în anul trei a fost arestat. A existat o foame de cultură, a existat o nevoie de a ieși din câmpurile unei filosofii mincinoase și atunci fiecare și-a ales diverse teritorii.
Sunt absolvent al Filosofiei și al Conservatorului, dar diplomele, la urma urmei, nu înseamnă nimic de-a lungul timpului.
Am avut un moment de cumpănă în clipa în care, după toate visurile pe care mi le-am făcut după Revoluție, atacurile și minciunile îndreptate împotriva mea au fost atât de virulente, încât mi-am pus întrebarea dacă merită toate aceste eforturi, merită toată această dăruire, care nu găsește totdeauna ecoul. Dar lucrurile acestea rămân, totuși, pasagere și natura mea de Vărsător mi se pare că este învingătoare.
Pentru că n-am fost, înainte de toate, un alintat al vieții și pentru că am învățat că misterul istoriei unui om și misterul istoriei înving. Învinge binele și învinge, până la urmă, și adevărul! Unica mea politică este de a respecta adevărul deplin!
La 60 de ani, lucrurile sunt făcute în așa fel încât nici averea și nici multe altele nu mai contează. Am fost greu încercat în ’88, cu o boală gravă: 55 de ani am fost sănătos, după aceea, zile întregi, am fost dominat de întrebarea dacă mai trăiesc sau nu. Știu că lucrurile astea le datorez naturii, Dumnezeului meu, înainte de toate.
Și atunci, unica mea politică este de a fi sincer cu mine însumi, de a respecta adevărul deplin. Fac parte dintr-o generație înșelată! În ’45 aveam 12 ani, în ’89 aveam 56 de ani; tot ce a fost mare și puternic în biologia mea a fost, într-un fel, torturat de istorie.
A fost o vreme în care am crezut în utopii. M-am dezrobit însă foarte devreme, când am fost prima oară la Moscova, în 1956, și când am văzut pentru prima oară cerșetori! Atunci mi-am dat seama de ororile stalinismului, atunci mi-am dezghețat capul. De-atunci, orice fanatism nu se mai poate apropia de mine.
Gazetăria rămâne cea mai frumoasă profesie pe care o văd în jur. Nu văd om de condei, chiar dacă s-a dedicat marii literaturi, cinematografiei sau altor teritorii artistice, care să nu fi făcut gazetărie în istoria acestui veac. Dar gazetăria cere, înainte de toate, o dăruire și o sinceritate totale. N-am văzut om care să izbândească fără o muncă aprigă pe acest teritoriu. Toți marii gazetari sunt oameni de mare travaliu…”
*** Flacăra, octombrie 1994
Anul 1951 a marcat debutul lui Iosif Sava ca editor muzical la Radiodifuziune, iar în 1969 a devenit redactor la Televiziunea Română. Din anul 1980, a realizat pe canalul 2 al TVR emisiunea săptămânală „Serata muzicală”. Programul său a dispărut în 1985, dar avea să revină în grilă după căderea regimului comunist.
Începând din 1990, s-a transformat într-un adevărat forum de dialog cu personalități reprezentative ale culturii române. Deși muzica rămânea punctul de plecare al discuțiilor, „Serata…” depășea cu mult granițele artei, abordând politicile culturale, schimbările din societate și marile probleme contemporane.
Între 1990 și 1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică al TVR, iar din 1993 până în 1998 a ocupat funcția de redactor-șef al Redacției Culturale. Colaborarea cu Televiziunea Română avea să se încheie brusc în mai 1998. La scurt timp după ce împlinise vârsta de 65 de ani, a fost anunțat că trebuie să iasă la pensie. Într-un interviu acordat ziarului Monitorul, spunea cu amărăciune:
„Sunt într-un moment mai greu pentru viața mea. Mi s-a încheiat contractul cu Televiziunea Română… Am fost scos, așa, pe nepregătite, la pensie. Împlinind 65 de ani, mi s-a spus că trebuie să ies la pensie (…) Timp de treizeci de ani am fost prezent, săptămână de săptămână, cu emisiuni la Radio sau Televiziune.”
Internat la Spitalul Universitar din București în ziua de 13 iulie 1998, cu diagnosticul de ocluzie intestinală, și operat de urgență a doua zi, muzicologul a avut o evoluție post-operatorie complicată din cauza unei infecții nosocomiale.
Iosif Sava s-a stins din viață pe 18 august 1998, la vârsta de 65 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Filantropia.
Puteți citi și:
S-a stins Sanda Țăranu, vocea care a spus „Bună seara” unei țări întregi
Vă recomandăm și:
Marioara Murărescu a adus lumea satului în casele românilor
