HomeVizionariiJean Gabin, destăinuri inedite

Jean Gabin, destăinuri inedite

DS TW

Jean Gabin este recunoscut ca unul dintre acei actori care cu greu se lasă înduplecaţi să spună câteva cuvinte despre ei. „Unul din cei mai tăcuţi oameni ai filmului francez”, îl numea o revistă străină. Forţa aceea zăgăzuită ce se poate desluşi în fiecare privire şi în orice gest al acestui mare actor contemporan se pare că aparţine nu numai artistului Jean Gabin, ci deopotrivă omului Jean Gabin.

Reţinerea sa nu este o mască prefabricată, ci porneşte dintr-o adâncă şi reală modestie, dar şi din teama de gălăgia unei publicităţi prea înfierbîntate. O spune el însuşi: „Sunt ursuz numai cu cei care mă plictisesc”. Şi probabil că redactorii săptămînalului elveţian „L’Illustré* au avut priceperea de a nu-l plictisi, drept care au obţinut „Memoriile lui Gabin”, din care publicăm astăzi fragmente.

Precizăm că sub acest titlu nu se ascund nişte însemnări întocmite riguros cronologic şi care să cuprindă mai amănunţit viaţa şi activitatea actorului. Jean Gabin vorbește prieteneşte, simplu şi firesc, ne săune câteva gânduri despre viaţă şi artă, ne relatează câteva întâmplări, fără să urmărească o ordine anume a amintirilor sale.

 

Adevăratul meu nume este Jean- Gabin-Alexis Moncorgé. Gabin este de fapt cel de-al doilea prenume; l-am moştenit de la tatăl meu, artist de music-hall. De altfel, întotdeauna mi s-a spus Jean Gabin, chiar şi atunci când eram un puşti, la Mériel, în ţinutul Seineet-Oise, unde mi-am petrecut copilăria. La şcoală mă strigau „Gabinoche”. Se pare că de mic eram pus pe ceartă cu cei care nu-mi erau pe plac. La liceul Janson de Sailly, unde mă dăduse tatăl meu în 1918, am făcut o dată un scandal zdravăn: doi dintre cei mai buni prieteni ai mei erau negri și eu nu puteam să înghit glumele care se făceau pe seama lor… Poate că atmosfera acelui liceu nu se potrivea cu firea mea. În orice caz, am fugit de acolo cât am putut de repede…

Nu ştiu dacă vă daţi bine seama ce înseamnă asta, dar la 13 ani şi jumătate îmi câştigam singur pîinea. Am fost la început muncitor în rue de la Chaize, la E.D.F. Chiar atunci când devenisem deţinătorul unui certificat de studii, m-am văzut nevoit să mătur birouri. Am mai fost și betonist, manipulant, magaziner la Drancy.

Apoi a urmat debutul de la Folies-Bergère…

Nu mi-a plăcut, eram prea timid. În sfârșit, întâlnirea cu cinematografia, în 1930, la începutul filmului sonor.

Nu m-am schimbat câtuşi de puţin în decursul anilor. Sunt un om sincer. Nu cunosc ceva mai oribil decât să fii amabil cînd n-ai deloc chef pentru așa ceva. Să strângi mâna cuiva surâzând, când, de fapt, ai avea poftă să-i tragi o pereche de palme — iată un lucru pe care eu n-am putut să-l fac niciodată.

Există o anumită „legendă Gabin”, se spune că aş fi un om mereu morocănos. E fals! Am o fire veselă, pe cuvânt! Sunt ursuz numai cu cei care mă plictisesc. Atunci, da, trebuie să mărturisesc că sunt îngrozitor. „îmi pun masca”, cum se obişnuieşte să se spună despre mine.

Meseria mi-o fac cu propriile mele puteri, în faţa aparatului de filmat mă aflu eu însumi, aşa cum sunt, cu chipul meu, cu gesturile mele, cu ticurile mele ce trec apoi pe ecran. Dacă aş fi industriaş, proprietarul unei uzine metalurgice să zicem, mi s-ar părea că nu-mi câştig singur existenţa. Şi ar fi adevărat. Ar trebui să conduc afaceri, să semnez hârtii şi mai ştiu şi eu ce… Pe când aşa, în faţa camerei de luat vederi, nu există decât Gabin.

Gabin

Îmi place să spun adevărul drept în faţă. Am oroare de cei care mint. După mine minciuna este aducătoare de nenorocire. Mincinoşii nu pot fi fericiţi, iată unul din primele lucruri pe care m-am străduit să le învețe copiii mei.

… Într-o zi m-am certat cu un mare regizor, recunoscut pentru proastele sale păreri despre actori. Refuzasem să joc într-un film de-al său (trebuia să interpretez un rol pe care-l avusese cândva Charles Vanel). Şi am făcut asta pentru că, ştiindu-l ce caracter are, eram sigur că n-aş fi putut colabora cu el mai mult de opt zile. După câtva timp, aruncându-mi ochii pe un ziar, am constatat că acest domn se apucase să vorbească verzi și uscate pe seama mea. Ceva mai târziu, când regizorul a venit să mă vadă pe un platou de filmare, am refuzat să-i strâng mâna. Eram supărat. Şi să știți că atunci când spun „sunt supărat”, asta înseamnă că sunt de-a binelea, nu pe jumătate. Nu salut, nu vorbesc, spun doar atât: „sunt supărat” — și cu asta basta! Există întotdeauna o cauză precisă: nu pot suferi ceea ce este urât, josnic…

Nu cred să existe vreun tânăr talentat care să-mi fi fost partener și care să poată spune că nu l-am ajutat. De altfel, iubesc mult actorii. Începând cu Michele Morgan (să nu mă considerați din cale-afară de bătrân dacă încep să vorbesc de debutul nostru) și terminînd cu Mireille Darc (cu aceasta din urmă am jucat în „Monsieur”) am fost întotdeauna încântat să apar alături de partenerele mele. Același lucru pot să-l spun și despre parteneri. Iată-l pe Belmondo, bunăoară. Grozav îl iubesc pe băiatul ăsta! E simplu, cinstit, drăguț cu toată lumea. Îmi voi aminti mereu cum dansam împreună trist pe plaja de la Deauville, în plin noiembrie, ca să ne încălzim. Se turna atunci „Un singe en hiver”. Păcat pentru ziarişti că nu se afla nici unul acolo să facă o fotografie. Da, Belmondo e un băiat straşnic. Sau Alain Delon… E fermecător. Este alt gen, dacă vreţi, dar mă cucereşte. Pe Jean-Claude Brialy nu-l cunosc, dar mi-ar face plăcere să-l întâlnesc… Tinerii se bucură de respect din partea mea şi asta înseamnă mult. Aş fi foarte dezamăgit dacă vreunul ar spune că sunt nedrept cu el.

…Am 57 de ani încheiaţi. Şi eu am fost un începător… Am muncit din greu. Nu mă plâng de asta. Dar când te apuci să-ţi faci socotelile, vezi că anii se adaugă unul câte unul, se adaugă mereu şi te trezeşti într-o bună zi că ai mai mult de 40 de ani de muncă în spate.

Eu am venit pe lume sărac lipit. Poate de aceea aş vrea ca măcar copiii mei să nu simtă toate greutăţile vieţii. Nu muncesc decât pentru ei. Numai pentru ei… M-am recăsătorit pentru a treia oară, în 1949, cu dorinţa de a avea copii…

Florence are acum 15 ani. E o visătoare… După ea urmează cei doi puşti: o fetiţă, Valerie, şi un băiat, Mathias. E în vârstă de numai 7 ani, dar are de pe acum întreg caracterul meu, este la fel de autoritar. De fapt, soţia mea şi cu mine nu trăim decât pentru ei…

Sunt un tată realist. În cuvintele lor copilăreşti n-am văzut niciodată o sclipire de geniu… Încerc să fiu nepărtinitor cu ei, ceea ce nu e uşor…

E greu să găseşti calea de a fi nici prea aspru, dar nici prea blând cu copiii. Şcoala, de exemplu, îmi ridică o problemă. Eu n-am fost un elev bun, ba chiar aş putea spune că n-am fost elev mai deloc. Singurul meu vis pe vremea aceea era să hoinăresc prin pădure însoţit de un prieten. În timpul orelor de clasă visam. Mă gândeam cum să-mi meşteresc o praştie sau pe unde aş putea culege castane — nicidecum la regulile „acordului cu participial”. Mi-era groază de învăţătură. Ambiţia mea era să ajung mecanic de locomotivă, pentru că — aşa-mi închipuiam eu — aş fi avut parte de călătorii frumoase şi n-ar fi trebuit să învăţ nimic… Ei, şi atunci cum vreţi să-i pot încânta cu ideea studiului?

Florence, cea mare, nu se prea omoară cu cartea; Valérie la fel, cât despre Mathias… La început credea că şcoala nu este decât aşa, un fel de truc, ca să ne distrăm. Nu înţelegea deloc ce se aşteaptă de la el. Era foarte mirat că i se face observaţie pentru faptul că vorbea în timpul orelor. E drept că nimeni nu-i explicase că n-are voie să facă asta. În ceea ce mă priveşte, dacă îi va interesa cartea, cu atât mai bine pentru ei! Dacă sunt talentaţi, iarăşi bine, dar eu nu-mi fac iluzii. Pot foarte bine să devină buni muncitori agricoli sau buni fotografi, dacă vor. Principalul este să pună pasiune în ceea ce vor face. N-am măsurat niciodată inteligenţa după gradul studiilor.

Jean Gabin

Rolul meu, în calitate de părinte, nu este prea comod, pentru că, totuşi, sunt Jean Gabin şi copiii îmi văd numele pe afişe. Dar se pare că în privinţa asta ei sunt mai indiferenţi decât mine. Bunăoară, într-o zi, la televiziune, se dădea unul din filmele mele mai vechi. Soţia mea i-a strigat:

— Veniţi să-l vedeţi pe tata la televizor!

Mathias, care se îndeletnicea cu nu știu ce nimicuri într-un colț, nici măcar n-a ridicat capul:

— Dar îl văd în fiecare zi pe tata.

Ei știu foarte bine că sunt actor, dar asta nu le spune mare lucru… Cred că meseria mea nu li s-a urcat la cap și că nu sunt impresionați în mod cu totul deosebit atunci când mă văd în rolul comisarului Maigret. Dovada cea mai bună este aceasta: îl preferă pe Jean Marais.

Meseria de actor te părăsește mai ușor decât te-ai aștepta. În 1944 am trecut printr-o perioadă neagră. Nu m-a cuprins însă disperarea, deși prietenii mei, cinefilii, m-au cam uitat atunci. E drept că am avut și eu partea mea de vină. La începutul războiului am plecat în Statele Unite, pentru că mi se părea că asta e tot ce puteam face: să plec. În februarie 1943 m-am angajat în serviciul forţelor navale libere. Eram secund pe petrolierul „L’Enorme”.

Jean Gabin

Când m-am întors din această mică aventură, aveam conştiinţa liniştită. Vorbind serios, îmi făcusem datoria aşa cum am înţeles-o eu şi nimeni n-avea ce să-mi reproşeze… Numai că, după război, lumea mă cam uitase. Alţii îmi luaseră locul… Atunci mi-a venit ideea să-mi cumpăr o bucată de pământ.

S-au spus atunci multe despre mine. Am fost categorisit drept fermier şi prin aceasta oarecum cumulard. Dar să ştiţi că mi-am luat meseria de fermier în serios. La început nu mă pricepeam de loc. Mi-am cumpărat o broşură de specialitate, care a devenit cartea mea de căpătâi. Mă sculam în fiecare noapte pentru a toci. Acum sunt neîntrecut în ceea ce priveşte cunoştinţele despre vaca albă de Normandia şi taurul australian… După fiecare film, în loc să duc o viaţă „în stil mare” la Paris, mi-am mai cumpărat câte ceva.

Aş vrea ca, atunci când vor fi mari, copiii mei să poată deosebi un om cinstit de unul mincinos şi o idee adevărată de una falsă. Pentru asta fac tot ce-mi stă în putinţă. Şi tot pentru asta, nu părăsesc ecranul.

*** Flacăra, 1965

DS TW

leave a comment