Kemal Ataturk și “războiul fesului”

Tratatele de istorie vor menţiona desigur pentru totdeauna meritele celui care a fost creatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Paşa, sau aşa cum a fost numit în ultimii ani şi cum va rămâne Kemal Ataturk, adică „tatăl turcilor”.

Desfăşurată la periferia Europei, revoluţia aceasta care a avut de întâmpinat greutăţi pe care mulţi nici nu le bănuiesc a însemnat pentru milioane de indivizi desrobirea de prejudecăţi, care oamenilor moderni şi civilizaţi li se păreau ridicole. Şi este ştiut că nimic nu este mai greu decât lupta cu inerţia unui popor analfabet şi superstiţios, lupta cu obiceiurile care în anumite forme de viaţă nu mai au nici o raţiune.

Fără îndoială că revoluţia lui Ataturk a fost urmărită şi de europeni. Ei aflau însă numai rezultatele grelei încercări, fără să cunoască pitorescul în sine al luptei. Când a preluat conducerea patriei sale, Kemal Paşa a găsit o situaţie mai mult decât tristă. Un popor ţinut vreme de secole într-o stare apropiată de sclavie, incult, înfrânt într-un mare război, agoniza. Omul acesta providenţial a înţeles să reînsufleţească dorul de viaţă al neamului său şi să transforme o înfrângere într-o victorie atunci când nimeni n-ar fi crezut lucrul posibil.

Kemal Ataturk a creat o armată capabilă să învingă trupele greceşti ale lui Venizelos, a restabilit ordinea într-o ţară aproape lipsită de mijloace de comunicaţie, a înfrânt rezistenţa înverşunată a celor care aveau interes ca ţara să rămână în starea de înapoiere în care se afla. Dar toate aceste succese n-au fost suficiente spre a garanta viitorul Turciei. Kemal a înţeles acest lucru şi a pornit la reforma radicală a sufletului turc. El a declarat război prejudecăţilor, inerţiei faţă de cultură. Şi unul dintre primii duşmani care trebuia înfrânt era… fesul!

Fiecare îşi aminteşte pitorescul costum pe care-l purtau turcii de pe vremea sultanului. Era o ţinută imitată în timpul carnavalului european, iar fesul era subiectul tuturor ironiilor. Într-o bună zi, Kemal declară fesul ca o podoabă reprobabilă și în consecință îl elimină de pe propriul său cap. La o festivitate la care participau şi reprezentanţii bisericii musulmane, Kemal apăru cu o admirabilă pălărie de panama, care stârni, după cum era de aşteptat, revolta celor de faţă. Kemal se dezinteresă de părerile celor din jur şi continuă să arboreze această podoaba europeană a capului, alături de costume croite după ultimele jurnale londoneze.

Cu toate acestea, nu se găsi nimeni care să-l imite. Ba din contra, s-au găsit destul de mulţi care în public îl atacau pe capul statului pentru această inovaţie pe care ei o socoteau dăunătoare. Şi atunci începu războiul fesului. O lege a adunărilor naţionale decretă fesul ilegal, iar agenţii poliţieneşti fură însărcinaţi să confişte chiar şi cu forţa de pe capul recalcitranţilor podoaba roşie ca focul. S-au produs tulburări nu fără gravitate, iar unii dintre îndărătnici au plătit chiar cu capul încăpăţânarea lor. Credincioşii musulmani, fatalişti după cum le este firea, n-au mai avut ce face şi au trebuit să cedeze sugestiilor vestimentare ale capului statului.

Lucrul nu este de puţină însemnătate. Odată cu hainele de carnaval, a dispărut şi mentalitatea învechită a turcilor care s-au înregimentat apoi cu vioiciune în civilizaţia europeană. Al doilea punct însemnat al revoluţiei kemaliste e fost emanciparea femeii. De unde până atunci ea era condamnată la închisoarea rareori aurită a haremului, fiind complet exclusă din viaţa statului şi lipsită chiar de cea mai rudimentară cultură, Kemal Ataturk a smuls-o robiei, făcând-o utilă societăţii.

Familia a devenit din poligamă, monogamă. Vălul femeii turce, acel vestigiu de incontestabilă poezie romantică, a dispărut, fiind lăsat la buna apreciere a femeii turce dacă să-l poarte din cochetărie sau ba. Dar ceea ce este mai interesant este seriozitatea pe care au dovedit-o aceste femei ţinute vreme de milenii în incultură şi robie. În scurtă vreme ele au reuşit să se plaseze pe primul plan în mai toate profesiunile care până atunci erau domenii exclusive ale bărbaţilor.

În justiţia turcă există astăzi magistrate a căror capacitate este remarcabilă. În medicină, inginerie, arhitectură, în artă ca şi în toate domeniile preocupărilor intelectuale, tânăra fată turcă a ocupat posturi de primul plan. Turcia este astăzi o ţară care se ridică. Şi aceasta pornind de la revoluţia provocată de o simplă pălărie.

*** Realitatea Ilustrata, octombrie 1940