Jean Gabin: prima iubire și întâlnirea cu Mistinguette

La 23 decembrie 1923, numele lui Jean figura, pentru prima oară, într-o distribuţie — „Barmanul: Jean Gabin” — cu ocazia premierei unei operete ce se juca la Teatrul Bouffes-Parisiens. I se ceruse atunci să-şi găsească un nume de teatru.

— Mi-aş putea zice Gabin junior, sugeră el, timid, tatălui.

— Ce prostie! Auzi, Gabin junior! i-o întoarse pe loc Ferdinand. Te-ai gândit cum ar suna un nume ca ăsta la șaizeci de ani?

Într-adevăr, la nepotrivirea aceasta nu se gândise. Poate și fiindcă își socotea meseria doar trecătoare experiență.

— Numeşte-te Jean Gabin și gata! puse tatăl capăt îndoielilor.

Ceea ce avea de făcut pe scenă nu-i cerea un efort de concentrare, astfel că sfârşi repede prin a observa în sală asidua prezenţă a unei tinere brunete cu ochi jucăuşi, care dispărea de îndată ce el îşi încheia rolul, adică după actul întâi. Într-o seară, prinzând curaj, Jean o ajunse din urmă, pe stradă.

— Vii deseori în loja din avanscenă, domnișoară?

— M-ai observat? îl întrebă fata.

— Nici că s-ar fi putut altfel. Nu te văd decât pe dumneata.

— Ca mine!

— Cum așa?…

— Pentru dumneata vin, preciză bruneţica, fără multă sfiiciune.

Iată cum şi-a întâlnit Jean prima iubire. Urma să împlinească douăzeci de ani; ea avea douăzeci şi doi. Se numea Gaby Basset. Tot ca actriţă debuta în alt teatru şi cu mai multă înverşunare decât Jean.

Serviciul militar nu i-a lăsat prea frumoase amintiri, dar i-a dat prilejul să cunoască un tânăr de vârstă lui, chemat și el tot la baza din Lorient, tânăr care avea să rămână unul dintre cei mai buni prieteni ai săi: boxerul Marcel Thil, mare campion prin anii ’30.

Într-una din permisii, Jean propuse iubitei să nu mai amâne căsătoria până la terminarea stagiului militar. Zis şi făcut. La începutul anului 1925, primăria din cel de-al XVIII-lea arondisment parizian celebră căsătoria dintre Jean şi Gaby Basset.

Între timp, ostilitatea faţă de meseria de actor se mai estompase în sufletul lui Jean, astfel că fu bucuros când, reîntors acasă, izbuti să fie angajat ca dublură într-o piesă în care juca și Gaby, nu fără succes.

„Hotărât să-mi reiau meseria, dată fiind și supărătoarea criză economică, îmi dădusem un răgaz de cinci ani, nici un an mai mult, în care să-mi pot crea o situaţie ca lumea, un nume al meu, un locşor sub soare. De nu reuşeam, eram decis să renunţ la actorie, să fac altceva…” Nimic dezonorant în a fi toată viaţa actor de mâna a doua şi chiar mai puţin.

Mulţi dintre bunii mei camarazi nu sunt nici astăzi altceva, nu că ar avea mai puţin talent decât cei ale căror nume figurează pe afişe cu litere de tipar de două sau trei ori mai mari decât ale lor. Pur şi simplu, nu au avut norocul să se afle la momentul dat în locul potrivit sau le-a lipsit „mutrişoara” pe-atunci la modă. Uneori, timpul rezolvă totul; alteori, poţi rămâne în planul secund, chiar dacă eşti un actor minunat, indispensabil şi preţios, căutat ca partener de către cei care au avut şansa de a se impune. Priviţi la genericele filmelor mele — aceleaşi nume revin. Ori de câte ori am avut posibilitatea, mi-am ales partenerii, în mod frecvent aceiaşi, fiindcă-i stimez şi admir, fiindcă talentul lor îmi transmite linişte şi siguranţă.

A încercat apoi, după izbutite audiţii, aventura de a cânta singur pe scenă, încheind contracte cu teatrele de music-hall, cu Eden din Asnieres sau Kursaal din Clichy, făcând chiar turnee în diferite oraşe de provincie.

„Cântam cîntece de Chevalier, idolul meu, sau de Dranem. De cele mai multe ori sălile erau proaste, scena bântuită de un curent blestemat, cortina îmbibată de atâta praf, încât strănutai de cum o mişcai puţin, iar fotoliile scârţâiau sub fesele spectatorilor. Eram fericiți când scârțâiau; asta însemna că pe ele stătea lumea venită acolo să ne asculte, să ne aplaude…”

Aplauzele acestea îi erau doar lui menite. Chiar dacă mai târziu le va primi stingherit, în epoca aceea Jean le auzea răsunându-i în minte până târziu, când în camera câte unui hotel vremelnic nu putea închide ochii de grijă că a doua zi trebuia din nou să apară pe scenă.

Despre această perioadă a vieţii, Jean mărturisea:

„Aspră şi minunată şcoală! Raimu şi Max Dearly au trecut prin ea. Nici o alta nu-i poate fi pe măsură. Înveţi totul prin tine însuţi — să păşeşti, să cânţi, să fii adevărat. Music-hall-ul rămâne amintirea mea cea mai bună, slăbiciunea mea, din cauza nemaipomenitului parfum al culiselor”.

Într-o diminiață, Jean Gabin s-a îndreptat, plin de curaj, spre Moulin-Rouge, ducând sub braţ mapa cu cântece. Aflase că pregăteau un turneu în America de Sud, că se făceau deci audiţii. Învingându-şi tracul, a cântat. Apoi l-a văzut pe regizor venind spre el, cerându-i să mai cânte ceva. Din clipa aceea focurile rampei i s-au părut mai puţin agresive, aproape familiare. Era hotărât să se dăruiască cu tot ce avea mai bun.

— Așteaptă aici sfârşitul audițiilor, i-a poruncit regizorul, fără alt comentariu. Și s-a reîntors lângă Jean, după ce s-a produs și ultimul candidat.

— Ascultă, Gabin, vrea să-ți vorbească cineva. Miss…

Ca un automat, Jean se ridică de pe scaun, uluit:

— Miss?

— Ei da, firește.

— Dar… Unde?

— Acolo, în sală. Te așteaptă… Du-te!

Pentru prima oară o vedea Jean atât de aproape. Actrița se afla pe-atunci în culmea gloriei, iar Jean o admira, desigur. Tot atât ca pe Maurice Chevalier. Impresionat de privirile directe ale marei Mistinguette, se simți din nou năpădit de groaznica timiditate.