Timp de cincizeci de ani, inima tandră a Juliettei Drouet a palpitat și a suferit din dragostea pe care i-a purtat-o lui Victor Hugo, amantul căruia i-a dedicat întreaga viață. Această femeie simplă găsise în sufletul marelui poet o rezonanță sublimă. Așa cum l-a iubit pe Flaubert doamna Colet, așa cum au fost iubiți George Sand, Lamartine, Alfred de Vigny, Juliette Drouet l-a iubit cu o consecvență rară pe autorul “Contemplațiilor” și al “Mizerabililor”.
Dar cine era această femeie extraordinară? Amanta lui Victor Hugo era fiica unui breton pe nume Julien Gauvain, un croitor instalat la Fougeres în ajunul Domniei Terorii. Se născuse pe 10 aprilie 1806 și era al patrulea copil al familiei. Fusese botezată cu prenumele Julienne-Joséphine. Mama, Marie Marchandet, a murit câteva luni mai târziu, iar anul următor Julien Gauvain, nemângâiat, a urmat-o în mormânt. Julienne a fost încredințată unui leagăn de copii, dar în viața orfanei a apărut unchiul Drouet, sublocotenent în compania 44 Artilerie, aflat în garnizoană la Camaret.
René Drouet nu avea copii de la soția sa, Francoise, mătușa după mamă a lui Julienne. Unchiul și mătușa s-au înduioșat în fața soartei fetiței și au decis să o crească. La nouă ani, a fost înscrisă la o școală aflată pe strada Saint-Jacques din Paris, dar aici nu a fost fericită. După ce a petrecut șapte ani la pension, a ieșit înzestrată cu o educație solidă, de care aveau parte chiar și fetele sărace din școlile de pe atunci. Suntem în 1822, iar următorii trei ani au fost învăluiți în mister. Nu i-am mai găsit urma lui Julienne, devenită Juliette, decât în iarna lui 1825.
În acel an, micuța franțuzoaică poza goală în fața lui James Pradier, un sculptor cunoscut, în vârstă de 33 de ani, care avea o figură de muschetar și era mereu îmbrăcat într-o „lungă tunică de velur roșu-închis ale cărei pliuri, deschise la piept, lăsau să-i scape valuri de dantele”. Din model, Juliette a devenit amantă, iar în urma relației ce se desfășura între ședințele de la atelierul artistului s-a născut o fetiță, Claire. Juliette l-a părăsit ulterior pe Pradier, iar în viața ei s-au succedat mai mulți bărbați: un gravor italian mai vârstnic cu 25 de ani, scriitorul Alphonse Karr, urât, dar plin de talent, care, în ziua în care a cunoscut-o, i-a cerut mâna și a rugat-o să-i procure „cinci sute de franci pentru mâine” și încă mulți alții. Ultimul era un rus, contele Pavel Demidov, a cărui familie era proprietara celor mai mari mine din Ural. Din octombrie 1831 până în februarie 1832, Juliette a locuit cu el la Florența, unde bărbatul avea proprietăți magnifice.
A revenit ulterior la Paris, pe scena Teatrului Porte-Saint-Martin. În presa epocii era descrisă astfel: “Această femeie pătimașă dotată cu un corp splendid, dar cu un temperament pretențios, se dăruia cu totul celor pe care, săraci sau bogați, îi întâlnea. Era și actriță și își iubea meseria, chiar dacă aceasta i-a adus destule decepții”. Ajunsă într-o situație financiară ingrată, s-a mutat pentru o vreme la Bruxelles. Aici a fost apreciată pentru frumusețe, dar talentul ei nu a impresionat pe nimeni. Cronicile teatrale sunt edificatoare în această privință. Dornică să-și regăsească fiica, pe Claire, a încercat din nou să obțină succesul la Paris și a jucat la Teatrul Vaudeville, în iulie 1829. Anul următor a revenit la Porte-Saint-Martin, unde a fost distribuită în “L’Homme du monde” de M. Ancelot. Gazeta Silhouette a găsit-o „plină de dispoziții fericite“ , elogiu destul de temperat. Ceea ce a salvat-o a fost, însă, frumusețea.
Când a apărut pe scenă „surprinzătoare, zveltă, cu fruntea încinsă de nestemate, cu umerii abia acoperiți de o muselină de culoarea smaraldului“, sala a izbucnit în strigăte admirative. La Odeon, a creat în melodrama „Le Moine” rolul Antoniei. Actrița s-a îndrăgostit de autor, dar aceste lucruri se întâmplau frecvent în lumea teatrului. Dramaturgul Louis-Marie Fontant era breton, ca și ea. I-a “furat-o” contelui Demidov, a cărui protecție nu se prelungise prea mult după călătoria în Italia. „Splendidul apartament“ din strada Echiquier, pe care acesta i l-ar fi mobilat, se afla în realitate într-un imobil despre care ea însăși spunea că e „șters“. Frumoasa Juliette Drouet nu acționa diferit față de tinerele drăguțe care își consumau viața în luminile rampei. Ca să-și domine concurentele, actrițele epocii se întreceau în eleganță și nimic nu li se părea prea puțin pentru a-și satisface orgoliile: pantofi, rochii extravagante și bijuterii scumpe.
Juliette Drouet câștiga patru mii de franci pe an și, cu o asemenea sumă, un actor putea să trăiască, dar o actriță, nu, erau de acord toți cronicarii mondeni. Atunci Juliette a început să cumpere pe credit, să semneze polițe pe care nu le putea plăti, portăreii o urmăreau, iar ea se împrumuta de la un amant pentru a-i da altuia datoriile pe care le făcea.
Pe 3 ianuarie 1833, Juliette a acceptat un rol în noua piesă a lui Victor Hugo, drama “Lucreția Borgia”. Scriitorul nu o cunoștea încă personal pe interpreta sa. Reprezentația a fost un mare succes și pentru piesă, și pentru artistă. Théophile Gautier a vorbit elogios despre noua stea care, deși apăruse într-un rol mic, a făcut „o adevărată creație în rolul principesei Negroni”. Victor Hugo a felicitat-o a doua zi: „N-aveai decât câteva cuvinte de spus și ai pus atâta cugetare într-însele…“
După trei săptămâni de la reprezentația triumfătoare care a avut loc pe 2 februarie, Juliette Drouet a devenit iubita lui Victor Hugo. Pentru următorii 50 de ani, viața ei aproape s-a confundat cu cea a scriitorului. L-a urmat pretutindeni, inclusiv în exil, la Bruxelles, la Jersey, la Guernsey și a suferit mult din cauza faptului că scriitorul nu a divorțat de Adele, soția care îl înșelase cu Saint-Beuve (detalii aici).
Certurile și împăcările au alternat, însă el i-a rezervat un loc unic în inimă, iar ea a jurat că va fi totdeauna a lui, pentru că, spunea deseori, sunt „căsătoriți mistic”.
După cincizeci de ani. în februarie 1883, și-au sărbătorit nunta de aur. Bătrânul Victor Hugo i-a oferit vârstnicei Juliette o fotografie cu dedicația: “Cincizeci de ani de iubire e cea mai frumoasă căsătorie”.
Fosta actriță era atât de slăbită încât nu a putut nici măcar să-i mulțumească. Pe 11 mai, a închis ochii pentru totdeauna. A doua zi, la fereastra ei, scriitorul care nu a avut puterea să urmeze convoiul mortuar privea cum se îndepărtează sicriul care îi ducea iubirea. A murmurat doar atât:
– Morții nu sunt absenți, sunt invizibili…
La cimitir, cronicarul Auguste Vacquerie a citat din versurile lui Hugo despre exil și a adăugat:
– Când cel ce a scris aceste versuri a fost alungat din Franța, ea l-a urmat la Bruxelles, l-a urmat la Jersey, l-a urmat la Guernsey. Nu s-a întors decât cu el. Nu l-a părăsit decât moartă.
