Imperiul Otoman a răpit, timp de câteva secole, sute de mii de femei tinere pentru a le transforma în cadâne în haremurile sultanilor sau ale marilor viziri. Fetele erau de regulă capturate în timpul misiunilor de jaf și răbunare, cumpărate din târgurile de sclavi sau oferite ca ofrande, în semn de loialitate.
Haremul, un spațiu exclusivist, populat doar de femei și copii, a fost o instituție centrală a Imperiului Otoman, nu doar un simplu loc de distracție și huzur. Aici viitoarele favorite ale sultanului sau ale prinților otomani erau convertite la mahomedanism, învățau limba turcă, primeau o educație formală, fiind instruite în muzică, literatură și dans și își însușeau normele islamice de comportament.
Transformate în cariye (concubine educate), erau apoi atent selecționate după criteriul frumuseții și cel al inteligenței și, dacă erau remarcate la momentul potrivit, aveau potențial de a urca în ierarhia haremului. Tinerele din Balcani (grecoaice, unguroaice, sârboaice, românce sau poloneze) și Caucaz erau preferate, pentru că frumusețea și blândețea lor devenise proverbială, dar dintre toate, cele de origine cercheză au dominat, de departe, primele poziții în sistemul social de la Constantinopol, mai ales în secolul al XIX-lea.
Femeile cercheze erau înalte, suple, cu piele foarte albă, păr blond sau șaten deschis și ochi albaștri sau verzi. În plus, erau educate în spiritul onoarei, al discreției și al bunei cuviințe, iar aceste trăsături au contribuit la imaginea de femei ideale, ușor de modelat în conformitate cu rigorile curții otomane.
Deși multe dintre ele au ajuns în haremurile otomane în urma unor circumstanțe tragice, în secolele XV–XVIII, apartenența la populațiile islamizate din Caucaz le oferea un statut ambiguu, dar adesea favorabil.
Aceste femei nu erau sclave în sensul strict al cuvântului, ci captive de lux.
Una dintre cele mai notabile figuri a fost Ayşe Hafsa Sultan, mama lui Soliman Magnificul, despre care unele surse otomane susțin că ar fi avut origini caucaziene sau tătare din Crimeea, deși originea ei exactă rămâne incertă.
O altă prezență cercheză în harem a fost Rabia Sultan, favorita sultanului Ahmed al II-lea, despre care cronicarii menționau că avea un ten foarte alb, părul castaniu-roșcat și ochii verzi, atribute asociate frumuseții cercheze.
În secolele XVII–XVIII, influența crescândă a mamelor de sultani (Valide Sultan) și rolul politic al haremului au făcut ca aceste femei să nu aibă doar rol decorativ, ci să devină actori reali în intrigile curții.
Numele multora dintre ele s-au pierdut adesea în anonimat, dar descrierile din cronicile otomane și observațiile ambasadorilor venețieni sau francezi atestă prezența constantă a cerchezelor în ierarhia favoritelor imperiale.
În secolul al XIX-lea, expansiunea Imperiului Țarist în Caucaz a dus la un adevărat exod al populațiilor cercheze, în special după Războiul Ruso-Cerchez și genocidul care a urmat în jurul anului 1864. Refugiate în teritoriile otomane, multe familii și-au vândut fiicele, uneori voluntar, alteori forțat, în speranța că acestea vor avea o viață mai bună în palatele din capitala Imperiului Otoman.
Printre cele mai cunoscute figuri cercheze din acea epocă au fost Tirimüjgan Kadın, de origine șapsâgă, mama sultanului Abdul Hamid al II-lea, care era descrisă ca având o delicatețe aparte și o atitudine melancolică și Ceylanyar Hanım, născută în regiunea Soci, care a devenit favorita sultanului Abdul-Medjid I. Legenda spune că acesta s-a îndrăgostit de ea după ce a văzut-o dansând la un bal, ocazie cu care i-a remarcat părul auriu și farmecul fără pereche. O altă frumusețe cercheză a fost Meyliservet Kadın, care era originară tot din Caucaz, dar fusese educată în Italia. Tânăra a devenit preferata sultanului Murad al V-lea, care i-a apreciat mult rafinamentul și inteligența. Și Șehsuvar Hanım, prima consoartă a lui Abdul-Medjid al II-lea, ultimul calif al islamului, era tot o femeie de origine cercheză.
Conceptul de „frumusețe cercheză” a depășit granițele haremului și ale Imperiului Otoman, fiind intens promovat în lumea occidentală în literatură, pictură și chiar în industria incipientă a produselor cosmetice. Multe creme, parfumuri și loțiuni purtau nume care evocau farmecul oriental al cadânelor cercheze
O reclamă din anul 1782, „Bloom of Circassia”, susținea că „cerchezele sunt cele mai frumoase femei din lume”, dar dezvăluia și „secretul” lor: o loțiune obținută dintr-o plantă originară din Caucaz, care oferea „o nuanță trandafirie” obrazului.
În 1802, a fost promovat la New York „Balsamul din Mecca”, prezentat ca fiind preferatul femeilor cercheze și georgiene din seraiul sultanului. Reclama folosea mărturia nobilei doamne Mary Wortley Montague, o călătoare britanică care vizitase capitala Imperiului Otoman, și promitea transformarea completă a tenului, indiferent de aspectul anterior.
În 1806, „Loțiunea Cercheză” era vândută pentru combaterea pistruilor, roșeții și altor imperfecțiuni ale pielii, în timp ce „apa de ochi cercheză” și „vopseaua de păr cercheză” promiteau o frumusețe „orientală”, la doar câțiva zeci de cenți flaconul.
