Înzestrat cu o inteligență nativă și având o cultură europeană desăvârşită, Murad a atras atenţia întregii lumi în tinerețe, pe vremea când, prinţ fiind, a făcut o vizită la Paris. Era foarte iubit de popor, iar urcarea lui pe tronul osmanliilor a provocat o nespusă bucurie în rândurile populaţiei otomane. Primită cu bunăvoinţă de toate marile puteri, în afară de Rusia, ascensiunea, inaugurată sub auspicii atât de fericite, a avut un sfârșit tragic.

Născut pe 21 septembrie 1840 ca fiu al sultanului Abdul-Medjid (care a murit prematur, la doar 38 de ani) și al Şevkefzei, o femeie de o frumusețe rară și o blândețe extraordinară, Murad a devenit sultan în 1876, în urma abdicării unchiului său, Abdul-Aziz, ce fusese provocată de o serie de insuccese politice, de agitația provocată de apropiata izbucnire a Războiului Ruso-Turc din 1877 – 1878 şi de influenţa tot mai puternică a Junilor Turci. Fostul suveran nu s-a putut împăca uşor cu pierderea tronului și pe 11 iunie 1876 s-a sinucis tăindu-şi venele cu o foarfecă. Un şambelan lipsit de tact i-a anunţat noului sultan, fără nici o pregătire, moartea unchiului.

“Temperament nervos, de o sensibilitate maladivă, Murad, când a primit această veste, şi-a pierdut simţirea, iar când şi-a venit în fire nu mai era în toate facultăţile mintale… Un tratament nepotrivit și refugiul pe care l-a căutat în băutură i-au agravat boala, iar știrea că șeful imperiului se află într-o situație delicată a provocat revolte în tot imperiul. În această situație, marele vizir Midhat-Paşa, sprijinit de cei care puseseră la cale abdicarea lui Abdul-Aziz, a promulgat un decret prin care sultanul Murad era „suspendat provizoriu din funcţiunile sale” din motive de boală, prinţul moştenitor Abdul-Hamid (care îi era frate vitreg) fiind chemat să ocupe tronul”. Trebuie precizat că domnia lui Murad durase doar 93 de zile și nici măcar nu apucase să fie organizată ceremonia de încingere în mod solemn cu sabia lui Osman, care ţinea loc de încoronare.

Semnificativă pentru ceea ce a urmat este următoarea întâmplare: Fostul mare vizir Afic Paşa, vorbind despre prima întrevedere cu Abdul-Hamid, noul sultan, a spus:

– Mi-au trebuit trei luni ca să-l cunosc pe Abdul-Aziz, ca să-l înţeleg pe Abdul Hamid nu mi-au trebuit decât trei ore.

La ieşirea de la întrevederea ce a avut loc a doua zi după proclamarea noului sultan, Afic-paşa i-a mărturisit lui Mahmud-Gelaledin, marele introducător al Porţii, care-l însoţea:

– Noul nostru stăpân are toate defectele ce şi le poate închipui cineva şi mai ales înfumurarea. Nu ştie ce face şi crede că le ştie pe toate. Nu e nici o nădejde din partea lui!

Şi, coborând vocea, a adăugat:

– Hah-ittic! (Ce greşeală mare am făcut!)

Promulgarea actului de suspendare a produs consternare în rândul supușilor otomani şi în unele sfere politice. Suveranul detronat a fost imediat internat în Palatul Ciragan, aflat pe malul Bosforului. La început, putea să primească vizitele rudelor şi prietenilor. Devotatei lui mame, Şevkefza Sultan, i s-a permis să-l aducă la palat pentru a-l consulta pe celebrul neurolog vienez Leidersdorff, care a infirmat hotărât diagnosticul medicului curant al curţii otomane. Dar, lucru misterios, după două zile Leidersdorff a revenit asupra declaraţiilor inițiale şi a susținut că boala lui Murad este incurabilă.

Din acel moment izolarea nefericitului sultan a devenit mai riguroasă, dar, în același timp, o legendă fascinantă se înfiripa în jurul vieții lui. Deşi „şters de pe lista oficială a sultanilor otomani…”, Murad nu înceta să provoace curiozitatea vizitatorilor străini care treceau prin Constantinopole și care erau obligați să ocolească zona în care se afla Palatul Ciragan. Zvonurile erau alimentate și de faptul că sultanul declarat nebun era foarte iubit de foștii supuși, iar aceștia erau convinși că sărmanul Murad îşi recăpătase complet sănătatea şi că era ţinut închis numai din cauza uneltirilor duşmanilor şi a reacţionarului Abdul-Hamid.

Un prieten devotat al lui Murad, Ali Suavi, a organizat în mai 1878 un îndrăzneţ atac împotriva palatului în care era bărbatul era ținut prizonier. Trei sute de partizani au încercat să ia cu asalt clădirea, cu scopul eliberării prizonierului, dar atât Ali Suavi cât şi susținătorii lui au fost masacraţi de gardienii înarmați. Încercarea romantică nu a reuşit decât să agraveze soarta ostaticului, care a fost transportat la Palatul Yıldız, pentru a fi interogat de oamenii lui Abdul-Hamid.

Consiliul de miniștri a primit atunci o propunere semnată de sultanul în funcție, care cerea ca propriul lui frate să fie condamnat la moarte și executat, pe motiv că Legea sfântă nu permite existența a doi sultani în același timp. Murad a scăpat de soarta crudă ce îl aștepta datorită opiniei pe care ulemalele (membrii clerului musulman) au trimis-o la Palat și care infirma interpretarea lui Abdul-Hamid.

În acei ani a fost aproape imposibil să se afle care era starea mintală a sultanului detronat, dar este surprinzător că Murad, considerat atât de grav bolnav, a putut să reziste la umilirile și persecuțiile la care a fost supus timp de 28 de ani. Se spune că nu mult după ce a fost alungat de la tron, o comisie de pașale s-a întrunit ca să ancheteze dacă e adevărat că ar fi furat, în timpul scurtei sale domnii, o parte din averea lăsată de Abdul-Aziz. Acuzația aceasta fusese făcută de însuși Abdul-Hamid. Cu alt prilej, a fost acuzat că era în legătură cu generalul Ignatieff, pentru a vinde țara Rusiei.

În 1897, ziarele europene au publicat următoarea informație:

„În ajunul Congresului de la Berlin, în 1878, tinerii turci scriau acest lucru: ‘Europa, solemn adunată, are datoria de a asigura un nou loc în Europa și sub cerul liber lui Murad V, care, în momentul de față, e ținut în lanțuri de fratele său, Abdul-Hamid, căci Murad reprezintă pe tânăra Turcie, care vrea ridicarea tuturor raselor care locuiesc cele două țărmuri ale Bosforului’.

Cei care scriau acestea, se menționa, erau sub impresia cuvintelor culese chiar din gura lui Murad, în închisoarea sa din Ciragan, de un patriot care, trecând prin mii de pericole, putuse să se apropie de el și să devină confidentul său timp de trei zile, atunci când armata rusească înainta de la Plevna la Constantinopol.

‘Fratele meu, ar fi declarat prizonierul, n-a înțeles niciodată situația imperiului. Abdul-Hamid n-are altă grijă decât de a mă împedica pe mine să mă urc pa tron. Asta-l împiedică pe el de a domni, iar nu preocupațiile războiului și salvarea popoarelor sale… I se exagerează victoriile și i se ascund înfrângerile… Cei din jurul său măresc încă întunericul care-l înconjoară. Toți acei care ar fi putut să-l sfătuiască bine au fost omorâți sau închiși. Cunosc pe fratele meu. Odată ce are ceva în cap, e răzbunător ca toți devotații musulmani. Poporul are datoria de a nu mă lăsa să stau închis ca un criminal, ci să vină să rupă lanțurile cu care sunt legat și să mă urc din nou pe tron…’

Astfel a vorbit Murad nebunul, închis de peste 20 de ani.”

Misteriosul prizonierat al lui Murad a provocat însă mult timp rumoare în lumea occidentală. Presa de la București a preluat un articol publicat de ziarul francez L’Humanite nouvelle în 1899:

„Călătorii care au vizitat Bosforul bagă de seamă ceva curios, anume o schimbare bruscă de direcțiune a vaporului care-i conduce, căci, intrând în Ciragan, vaporul, care urma ușor lungul țărmului, de aici înainte merge spre larg cu cea mai mare viteză. Și de întrebi să ți se răspundă… nu capeți niciun răspuns. Ți se spune: «Yassak» (Oprit). Care-i misterul? Conștiința populară spune că acolo Abdul Hamid a stabilit unul din cercurile Infernului pentru fratele său mai mare.

De douăzeci și trei de ani, acolo, într-o cameră misterios închisă, departe de mare, Murad e condamnat la oribilele chinuri ale tăcerii. O singură clipă i-a fost prielnică, când fratele i-a permis să-și poată vedea familia. Însă fericirea sa nu dură mult. Uzurpatorul căută să-l despartă pe Murad și de ultimii amici. Mai voia multe să făptuiască, cînd un om, un savant al Imperiului Otoman, Ali-Suavi, speriat de nechibzuința politică a lui Abdul-Hamid, se hotărî să scape țara, cu orice preț.

Într-una din zile, pe la amiază, dânsul împreună cu trei sute de tovarăși hotărâră să smulgă pe Murad, să-l dea pe mâna poporului, pentru ca el să-l judece. Bărbăția și planul lor n-au reușit; perfidul s-a simțit. Totuși, o mică luptă urmă între soldații ambilor rivali. Soldații lui Abdul-Hamid n-aveau curajul însă să creadă că sultanul lor e legitim. Atunci, șeful lor, mai puțin scrupulos și mai mult perfid, își făcu drum printre oamenii săi și mări pașii cu sabia îndreptată spre pieptul împăratului Murad. Era într-adevăr un spectacol demn de epopeele cele mai eroice, față în față un mizerabil, care hotărâse un asasinat, și împăratul hotărât să-și apere viața luptându-se ca un erou, ca în legendele naționale.

Atunci soldații îmbătați de admirație pentru stăpânul lor îl înconjurară cu strigăte. Totuși, partizanii lui Murad au murit până la unul, sub ochii împăratului lor prea iubit, ca niște victime ale datoriei. Iar Murad a fost prins și din nou închis, silit să-și petreacă viața într-o cameră întunecată.

Sultanul Murad se plimbă rob prin grădinele sale. Dacă sultanul legitim e nebun, cum pretinde Abdul-Hamid, de ce atunci de 23 de ani încoace acesta nu l-a supus unei comisiuni de medici europeni? Da, medici europeni, căci poate acei din Turcia nu și-ar fi dat opinia dreaptă, din motive bine întemeiate. Dacă într-adevăr sultanul Murad e nebun, de ce atâta rigoare, de ce să se ordone vapoarelor, corăbiilor, să ia largul când au intrat în cercul Palatului din Ciragan? E nebun Sultanul Murad? 

Cititorii noștri vor judeca singuri. Iată o scrisoare pe care a trimis-o către Abdul-Hamid, după Războiul Turco-Româno-Rus, după o copie încredințată prietenului său, Cleanti Scalieri:

Nu mi-ai răspuns nimic cu privire la cererea mea pentru înmormântarea fiicei mele, care a văzut lumina zilei acum patru luni. Vai, corpul nenorocitei zace fără mormânt!

La ce trebuie să atribui conduita ta către mine? Mizericodiei tale, simțămintelor tale umane, afecției tale frățești sau destinului meu? Frate, revino-ți în fire și calcă în picioare cercările tale cele rele. Cadavrul sângerând al nației care a căzut pe câmpul de luptă după ce s-a luptat vitejește zace sub picioarele tale ca moaștele unui erou martir.

Tronul glorios al lui Osman, pe care strămoșii noștrii ni l-au lăsat mare și atotputernic după jertfe și lupte fără număr, se zdrobește și tu, în această lume vremelnică, ca și când ai fi împins de o mână de fier, ești neputincios de a scăpa de ispita ambiției, de râvnă și de dușmănie. Istoria e de față pentru a-ți spune, totuși, că poftele personale pentru tron sunt din domeniul trecutului și că secolul actual le condamnă și le veștejește. Dacă ai vrea să studiezi, cu spirit de dreptate, purtarea mea afectuoasă către tine din timpul copilăriei noastre, ai fi nevoit să recunoști că niciodată nu am fost mișcat de demonul ambițiunii.

Adevărul e că rareori am poftit foarte bine onorurile și puterea, dar numai pentru prosperitatea și gloria tronului și a patriei. Încercările la care sunt supus au zdrobit visul meu cel mai arzător. Totuși, de tu l-ai fi îndeplinit, cele mai arzătoare urări mi-ar fi fost îndeplinite și aș fi crezut că succesele voastre ar fi constituit propria mea glorie.

Nenorocirile necurmate pe care le îndură țara noastră îmi tulbură sufletul; deoarece asupra sufletului tău nu produce aceeași impresie, să-ți amintească, cel puțin, pericolele iminente la care ne expun înfrângerile noastre…

Frate, cunoaște-te pe tine însuți. Fii just și răscumpără afecțiunea popoarelor prin acte virtuoase. Frate, nu-ți fie frică de mine. Dacă domnești cu dreptate, eu, pentru salvarea și fericirea națiunii, pe care o consider sfântă, sunt gata să mă supun ție și să te servesc.

E nebun Sultanul Murad? Mie-mi pare că și acum, când se frământă în Turcia evenimente ce nu se pot preciza încă, e bine să-l cunoaștem pe acel care poate domni…”

28 de ani a durat izolarea sultanului și se spune că nicio clipă acesta nu a încetat să-şi iubească poporul şi să-i dorească binele. Când era întrebat despre dorinţele şi nevoile sale, prizonierul răspundea invariabil: “Mulţumită poporului meu, n-am nevoie de nimic…”

Încă din prima zi a prizonieratului în palatul de pe malul Bosforului sultanul a avut-o alături pe mama sa, blânda Şevkefza, care îi era foarte devotată. Femeia se temea atât de tare pentru viața fiului, încât adunase în camera ei fel de fel de talismane despre care credea că sunt magice și încerca să alunge dușmanii făcând farmece. Sultana-mamă a murit pe 17 septembrie 1889, la Palatul Ciragan, și a fost înmormântată la Moscheea Yeni.

Murad a avut nouă consoarte, prima dintre ele, Mevhibe Kadın, pe care a luat-o se soție în ianuarie 1857, fiind o georgiană extrem de frumoasă și de inteligentă. A urmat mariajul cu Reftarıdil, o tânără de origine circaziană, care a adus pe lume singurul fiu supraviețuitor al lui Murad, pe prințul Mehmed Selaheddin. Cea de-a treia a fost Şayan, o blondă cu ochi albaștri, care a fost mama primei fiice a sultanului, prințesa Hatice.

Următoarea nevastă a fost Meyliservet, o femeie foarte bine educată, care se născuse în Caucaz și fusese educată în Italia. Ea a fost o excepție în rândul consoartelor otomane, pentru că nu era nici sclavă, și nici nu fusese trimisă la curtea otomană de familie, ci era o femeie liberă care decisese singură să intre în harem. Și ea, la fel ca toate soțiile lui Murad, l-a urmat în prizonieratul de la Palatul Ciragad, dar a fost singura care a murit înaintea sultanului, la doar 32 de ani, pe 9 decembrie 1891, lăsând-o cu limbă de moarte pe singura ei fiică, Fehime, în grija celorlalte femei din micul harem.

Resan a devenit a cincea consoartă a sultanului pe 2 noiembrie 1877. Tânăra îi fusese oferită în dar lui Murad cu ocazia numirii sale pe tron, cu un an înainte, dar boala mintală, urmată de detronare, au amânat momentul ceremoniei de căsătorie. Femeia l-a urmat la Palatul Ciragan, unde cei doi s-au căsătorit. În iunie 1879, la un an după mariaj, a venit pe lume prima lor fiică, Fatma, urmată de Aliye, născută pe 24 august 1880.

Următoarele soții au fost Gevherriz, Nevdürr, Remzşinas și, în sfârșit, cea de-a noua, Filizten, dar niciuna dintre ele nu a avut copii. După moartea lui Murad, ultimele patru au fost trimise la Bursa, unde au rămas până în anul 1914, când au primit permisiunea de a reveni în capitala Imperiului Otoman.

Filizten a supraviețuit până în anul 1945, iar amintirile ei, pe care le-a împărtășit la bătrânețe, când împlinise deja vârsta de 70 de ani, au constituit cea mai valoroasă parte a biografiei sultanului Murad ce a fost scrisă de jurnalistul și istoricul Ziya Șakir și publicată sub titlul „28 de ani în Palatul Ciragan: Viața lui Murad al V-lea”.

„Era într-o stare de sănătate excelentă și era conștientă de ceea ce Ziya Șakir numea responsabilitatea față de istorie, pentru a povesti despre evenimentele la care a fost martoră în Palatul Ciragan”, este menționat în nota editurii care a publicat volumul.

Murad al V-lea s-a stins din viață pe 17 august 1904, la vârsta de 63 de ani. Ziarele au consemnat sec:

Constantinopol, 19 August.

Ceremonia înmormântării fostului sultan Murad s-a făcut pe tăcute și foarte simplu. Cortegiul a fost compus numai din vreo 50 persoane ale palatului. Niciun funcționar sau particular n-a asistat. Afară de comunicatul oficial prin care se anunța moartea fostului sultan, presa n-a fost autorizată de a scrie ceva asupra morții lui Murad.

După câteva luni, o altă știre senzațională a făcut înconjurul Europei. Era vorba despre arestarea unei femei care fusese medic în haremul sultanului. Redăm informația publicată în ziarul Tribuna din decembrie 1904:

„Zilele trecute s-a arestat la Constantinopole doctoreasa în medicină Maria Siebold (Maria Fjodorovna Zibold), de origină rusă, medic al haremului defunctului sultan Murad al V-lea. Ea a fost arestată sub acuzarea că ar fi în posesiunea memoriilor lui Murad, care ar conţine multe lucruri compromiţătoare pentru actualul regim. Poliţia turcească afirmă a fi făcut o bună capturare. Trecutul acestei dame e următorul:

În timpul războiului sârbo-turc, dânsa venise împreună cu alţi medici ruşi la Belgrad, unde fu întrebuinţată la spitalul militar. După război, fiind expulzată din Serbia din cauza agitaţiilor ei politice, doamna Sibold se strămută la Constantinopol, unde practică medicina, şi anume specialitatea bolilor femeieşti. Această activitate nu fu tocmai ireproşabilă: după ce funcţionase ca medic în diferite haremuri, ea ajunse şi la femeile sultanului Murad, în haremul căruia ea reuşi să fie angajată în mod statornic.

Odată intrată în această funcţiune, doamna doctor Siebold ajunse şi în palatul Cirigan, unde se afla ţinut captiv sultanul Murad. Din acest moment amicii sultanului sechestrat o întrebuinţară pentru misiuni secrete către el. În încercarea de răpire şi reîntronare a lui Murad, care se plănuise odată, doamna doctor Siebod jucase rolul principal. Când, acum de curând, sultanul Murad muri în închisoarea sa, se zvoni că memoriile acestuia povestesc în mod autentic motivele arestării sale şi că el ar fi încredinţat aceste memorii unei persoane cu însărcinarea de a le publica imediat după moartea sa. Se mai afirmă că publicarea acestora va face în întreaga Europă o senzaţie nemaipomenită.

Poliţia primi atunci ordinul de a da, cu orice preţ, de urmele acestor memorii primejdioase pentru stat. În urma acestui ordin fu arestată doamna doctor Siebold. Perchiziţia făcută la domiciliul acesteia nu dete însă de nici un rezultat. Se crede că memoriile fuseră trasportate într-un loc sigur încă înainte de moartea sultanului Murad.”

Superbul Palat Ciragan, “colivia de aur” a sultanului și a soțiilor sale, fusese construit de predecesorul său, sultanul Abdulaziz, pentru a înlocui vechiul palat care purta același nume și se afla în aceeași locație. Proiectul a fost realizat de arhitectul armean Nigogayos Balyan și pus în practică de fiii săi, Sarkis și Hagop Balyan, între anii 1863 și 1867. După un incendiu devastator care a afectat clădirea în anul 1910, din impresionanta reședință nu au mai rămas intacte decât zidurile exterioare. Grădina a servit timp de mulți ani drept teren de fotbal pentru clubul Beşiktaş. În 1987, ruinele au fost cumpărate de un grup de investitori japonezi, care au restaurat palatul și i-au adăugat un complex hotelier modern. Hotelul a fost deschis în anul 1990, iar palatul restaurat a fost inaugurat în 1992 și găzduiește apartamentele de lux ale Lanțului Kempinski.

Închirierea Suitei Sultanului costă 35.500 de dolari pe noapte și ocupă locul 14 în topul celor mai scumpe 15 apartamente de hotel din lume, conform unei analize CNN Go din 2012.