Teodor V. Ștefanelli a fost una dintre personalitățile marcante ale vieții culturale și istorice bucovinene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar cea mai valoroasă operă a sa a fost compusă din scrierile „Amintiri despre Mihai Eminescu” (publicate în 1904 – 1905 în foileton, în Junimea literară, și zece ani mai târziu în volum), memoriile dezlegând multe necunoscute legate de viața poetului.
Excelent portretist, l-a creionat de două ori pe bunul său prieten. Prima dată îl înfățișează la vârsta gimnazială: „Parcă-l văd şi astăzi, mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţii întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat“.
A doua oară, îl descrie ca student: „Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneala sănătoasă, în ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te privea dulce în faţă şi se închideau pe jumătate cînd Eminescu râdea. Şi râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făceau să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă.
Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporțional. Când a venit la Viena, avea mustaţa rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaştem îndată, căci avea astfel încă înfăţişarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuţi, dar în Viena a lăsat să-i crească mustaţa, avea însă obiceiul să şi-o tot muşte. Era singurul său tic nervos…”
Ştefanelli ne dă şi detalii de ordin vestimentar: „…nu ţinea defel la modă, iar hainele sale erau totdeauna curate şi le purta atât de mult până deveneau imposibile“. Vara „îşi zălogea hainele de iarnă“, zicând: „Stau mai bine acolo“. Avea însă şi o redingotă pentru vizite şi solemnităţi, un palton de culoare întunecată, căciulă de astrahan şi un cortel negru pentru ploaie. Era moderat în traiul său, „se mulţumea cu puţin, fără ca să putem presupune că cauza acestei frugalităţi ar fi lipsa de bani (…) Nu era băutor, dar consuma cantităţi mari de cafea neagră şi fuma mult. La supărare sau mâhnire, avea vorba lui: „’tu-i neamul nevoii“.
Format într-un mediu tradițional, Ștefanelli a urmat studiile primare în orașul natal și pe cele secundare la Cernăuți, unde a fost elevul profesorilor Aron Pumnul și Ion Sbiera. Între 1868 și 1873, a studiat Dreptul la Universitatea din Viena, perioadă în care a devenit membru activ al cercurilor intelectuale românești. A fost, de asemenea, implicat în societățile culturale „România Jună” și „Arboroasa”, contribuind la consolidarea identității naționale în rândul tinerilor aflați la studii în străinătate.
Reîntors în țară, a avut o carieră juridică la Cernăuți și Câmpulung Moldovenesc, rămânând totodată un fervent susținător al cauzei românești și un cercetător pasionat al documentelor istorice care atestau drepturile românilor din Bucovina.
Activitatea sa literară și istoriografică s-a dovedit deosebit de rodnică, fiind implicat în inițiative editoriale de prestigiu, precum Calendarul românesc, în colaborare cu arhimandritul Miron Călinescu.
La moartea lui, istoricul Dan Dimitrie a publicat un omagiu emoționant:
„În ziua de 23 iulie 1920, Teodor Ștefanelli, în vârstă de 73 ani, închise ochii pentru vecie după o boală îndelungată, care de mult îl pândea și care chiar pe timpul petrecerii sale în București, cu ocaziunea sesiunii Academiei române din mai a. c., îl aruncă la pat.
Răposatul era originar din străvechiul oraş Siret din Bucovina şi se trăgea dintr-o veche familie de neguţători, care astăzi acolo au dispărut. Aici absolvi el şcoala poporală, liceul sub redeşteptătorul românilor bucovineni, Aron Pumnul, iar studiile juridice la Universitatea din Viena. Aici închegă el, în sânul Societăţii Academice România jună, o mare şi intimă prietenie cu tânărul Eminescu, lucru mai ales explicabil deoarece se întâlniseră doi tineri idealişti în asemenea măsură.
După absolvirea studiilor juridice, Teodor Ștefanelli se întoarse în ţară şi intră la tribunalul din Cernăuţi ca practicant şi după scurt timp ajunse ascultant, în care calitate l-am aflat în anul 1876, când a venit la Universitate. Mult a contribuit răposatul la înfiinţarea Societăţii Academice Arboroasa în anul 1875, care, din cauza unor oameni răuvoitori românilor, a luat în anul 1877 cunoscutul sfârşit precedat de un monstru proces pentru înaltă trădare.
De la Cernăuţi, răposatul se strămută mai apoi ca pretor în Câmpulungul moldovenesc. Aici era el între oamenii săi, urmaşi ai vechii republici, pe care îi îndrumă cu sfaturi drept părinteşti şi de la care adună, vizitând şi cele mai răzleţe şi depărtate colibi ale Muntenilor, mult preţioasele: “Documente câmpulungene”, publicate de Academia Română puţin înainte de izbucnirea războiului mondial.
Ștefanelli a publicat mai multe novele şi schiţe în mai multe foi şi reviste, apoi date statistice din Bucovina, cu toate că ocupaţiunea lui de magistrat îi absorbea aproape tot timpul disponibil. Pe baza scrierilor sale asupra unor tipuri istorice câmpulungene şi anume: “Originea lui Teodor Calimah (Călmaşul)”, “Document privitor la originea câmpulungeană a lui Gavril Mitropolitul” şi altele, Academia Română îl alese în anul 1898 membru corespondent al ei în secţia istorică, iar în anul 1911, membru ordinar.
Ștefanelli trecu de la Câmpulung ca prim consilier la Curtea de apel din Leov şi apoi consilier aulic la Curtea de casaţie din Viena, unde stătu scurt timp şi trecu, din cauza slăbiciunii corporale, la pensie. Dară nu numai cercurile româneşti recunoscură activitatea şi ştiinţa lui literară şi istorică, ci şi Comisiunea centrală din Viena pentru conservarea monumentelor istorice, care îl numi membru corespondent. Răposatul a sprijinit prin colaborare “Revista politică” din Suceava şi revista “Junimea literară” şi nu era întreprindere naţională, culturală şi literară în mult împilata ţărişoară Bucovina la care el, deşi departe de ţară, care urmărea tot ce se petrecea aici, să nu fi fost activ cu tot sufletul şi cu toate puterile lui spirituale.
Îmi aduc cu duioşie aminte că, întâlnindu-mă cu Ştefanelli odată în Cernăuţi, mă cuprinse şi-mi zise: “Frate, nu-ţi istovi puterile pentru nerecunoscătorul popor rutean (din Lujeni), vino la Câmpulung, acolo lucrând amândoi cum ştim să lucrăm pentru naţie vom face minuni între bunii şi omenoşii munteni”.
N-a fost însă să fie, răposatul s-a mutat în curând la Leov şi eu într-altă parte, la Straja românească. Pe timpul izbucnirii războiului mondial, Ștefanelli a trecut hotarul Bucovinei şi s-a aşezat în orăşelul Fălticeni, de unde s-a întors în ţară abia după risipirea Austriei, cu toate că nu primea pensia cuvenitoare şi guvernorul Bucovinei îi cerea înapoiarea în ţară, se înţelege ca apoi să-l interneze ca român periculos statului austriac la Talerhof, unde de bună samă că i-ar fi rămas osemintele.
El se odihneşte în ţara românească din Fălticeni. La mormânt Academia română i-a depus o cunună prin membrul corespondent, dl. avocat Artur Gorovei, care a rostit o mult frumoasă cuvântare. Inima cea fierbinte a lui Teodor nu va mai bate pentru fraţii români, dar el a luat cu sine în mormânt bucuria mult dorită a unirii tuturor românilor, de care visa dimpreună cu toţi bunii români bucovineni.
Viaţa lui Ștefanelli a adus mare folos ştiinţei şi naţiei româneşti, de aceea numele lui în istoria neamului va fi neuitat”.
*** Dimitrie Dan (membru al Academiei Române, istoric și folclorist), Cernăuţi, 1920
Teodor Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc) s-a născut pe 18 august 1849 în orașul Siret și a încetat din viață pe 23 iulie 1920, la Fălticeni.
