Amita Bhose mărturisea într-un interviu: “Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc «vina». De dragul culturii române, cu dorința de a întemeia o școală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame si frică… alături de el. Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânări în serile fără curent, așa cum făceau mulți…”
Autoare a volumului „Eminescu și India”, traducătoare în limba română, direct din bengali, a „Scrisorilor rupte”, una dintre operele esențiale ale lui Tagore, Amita Bhose s-a născut la Calcutta, pe 9 februarie 1933 și a absolvit Facultatea de Chimie, Fizică şi Matematică a Universităţii din orașul natal în 1953.
A venit în România pentru prima dată în 1959, împreună cu soțul ei, inginer, și a locuit în țară pentru o perioadă de doi ani. Fascinată de literatura pe care a descoperit-o în acei ani, a urmat, sprijinită de Institutul Român pentru Relații Culturale, un curs de limba și literatura română la Universitate.
Ulterior s-a întors în India, unde a absolvit Facultatea de Bengali-Engleză, iar în 1967 a revenit la București, la invitația aceleiași instituții culturale. În 1971, după ce a participat la Simpozionul traducătorilor de la Neptun, s-a înscris la doctorat, primind o bursă din partea statului român. Teza ei, „Influența indiană asupra gândirii lui Mihai Eminescu“ (1975), a fost coordonată de profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga.
Ulterior Amita Bhose a predat sanscrita, bengali și cursul de civilizație indiană la Universitatea București și a avut o vastă activitate publicistică în România și India. Autoare a volumelor „Eminescu și India“ (București), “În afara lumii cunoscute“ (Calcutta), “Dicționar bengali-român” (București), a fost traducătoare a operelor lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian.
“Din 1972 și până în prezent nu am părăsit Universitatea, predând aici mai întâi în calitate de colaborator, apoi de lector suplinitor. Deși mi-am susținut teza de doctorat cu o temă care a devenit apoi o lucrare de referință în eminescologie, “Eminescu și India”, lucrare recunoscută ca atare în România și în străinătate, deși am îngrijit manuscrisul eminescian de gramatică sanscrită, care a fost publicat apoi în volumul XIV al seriei de Opere ale poetului, deși am predat, deci, în totalitate 18 ani bengali și sanscrita, precum și cursuri de civilizația indiană, nu s-a crezut de cuviință, în trecut, să fiu titularizată cel puțin ca lector…”, spunea într-un interviu publicat de ziarul Tineretul Liber în octombrie 1990.
În acel moment, soarta secției de indianistică de la Universitate era în aer. Distinsa profesoară s-a stins din viață doi ani mai târziu, pe 24 octombrie 1992, la doar 59 de ani, întristată de gesturile unora dintre colaboratorii pe care îi formase.
Criticul și istoricul literar Fănuș Băileșteanu, care o cunoscuse la începutul anilor ‘70, scria despre Amita Bhose după moartea ei:
„…Când în septembrie 1971, la Colocviul traducătorilor de limbă română din străinătate, desfășurat într-un dulce sfârșit de vară marină, la Neptun, mi-a fost dat s-o întâlnesc și să ne împrietenim (eu eram un biet slujbaș, de nici un an de zile, la Centrala Cărții; ea, o prezență pe cât de exotică în sary-urile ei de multe culori, pe atât de valoroasă între participanți). Tradusese și publicase în India, la Calcutta, pe Eminescu, Sadoveanu, Mihail Sebastian, Al. Mirodan, Marin Sorescu ș.a., era, aproape tot timpul în compania lui Zaharia Stancu, președintele de atunci iubit și generos al Uniunii Scriitorilor.
Neuitată va rămâne de pildă plimbarea nocturnă de pe faleză, cu Alexandru Ivasiuc, secretar, atunci, al Uniunii Scriitorilor, care ne-a dat apoi „Volga” sa neagră ca să ajungem la „Calul Bălan”, că întârziasem pe plajă și plecaseră autocarele oficiale. Când, deci, mi-a fost dat s-o întâlnesc și să ne împrietenim acolo, pe faleză, în acea seară, în prezența apropiată a lui Al. Ivasiuc, ne-am făcut „frați”, cum avea să-mi spună, peste ani, bunăoară, în dedicația pe cartea sa despre Eminescu, din 1978: ,,Fratelui meu/F[ănuși/cu drag! Bucureștii 1978/ Amita…”, când mi-a fost dat s-o însoțesc și să-i arăt orașul Constanța, sau în excursia care a urmat Neptunului (Bacău, Suceava, Brașov, București) nu bănuiam, nu intuiam dimensiunea spirituală, anvergura culturală și dragostea pentru România a acestei ființe indiene…
…Nici chiar după vreo 8 ani, când, între timp, învățând destul de bine românește, îl studiase pe Eminescu (și-a susținut strălucit teza de doctorat cu prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în prezența, printre alții, a prof. Edgar Papu, a lui Dan Zamfirescu sau a lui Paul Anghel) și-și publicase cartea în colecția „Eminesciana”, cu o pătrunzătoare prefață semnată de marea și sensibila sa profesoară îndrumătoare în perioada doctoratului, care în finalul „biletului de recomandare”, scria: „Răsună în aceste cuvinte scrise de distinsa intelectuală indiană nu numai o recunoaștere prețioasă, prin calitatea persoanei care o face, a sintezei izbutite de Eminescu, dar și o întărire a locului de hotărâtoare răscruci și confluențe pe care-l reprezintă în cultura universală contribuția românească. Și este pentru noi o legitimă mândrie să primim această confirmare și din partea unei nobile reprezentante a străvechii culturi indice, atât de atașată spiritualității române cum este dr. Amita Bhose, căreia îi mulțumim pentru iubirea pe care ne-o poartă”.
…Și poate că nici mai târziu, până la… tragica ei dispariție (cu inerentul examen de conștiință și de adevăr pe care îl impune o tragedie!).
(…) Pentru mine, ea rămăsese Amita… Ray (cum se numea în 1971). Adică o „soră”, o „prietenă”, o cunoștință agreabilă destul de spirituală cu care mă întâlneam ba la Academie, ba acasă, ba pe stradă, ba la COȘ… Ne tot promiteam alte și alte întâlniri, mai lungi, mai largi, mai consistente, pe care, apoi, le tot amânam sine die… N-aveam timp și timpul avea atunci, cu noi, răbdare…
Până când, întorcându-se din India ei natală, de unde ne trimisese o vedere, ne-a anunțat telefonic, într-o vineri, că este bolnavă și merge la spital. Am așteptat zadarnic, vreo 10 zile, un semn de la ea, la ce spital se află, în ce salon, cu ce doctor, cum se simte… Într-o luni, la prânz, a venit funesta veste: decedase deja de sâmbătă! Am mai apucat să merg cu soția doar la Crematoriu, cu o floare, pentru „Adio!” (Și să-l cunoaștem, acolo, pe fratele ei din Anglia, de care ne vorbea adesea, și să vedem că ne-am minunat cu toții, și „fratele englez”, și ambasadorul Indiei de „cât de mulți prieteni a avut în România!”
Altceva, ce să mai spui? Că după Revoluție a fost considerată „colaboraționistă”? Că, după ani buni de profesorat la Universitatea bucureșteană (de unde a primit și locuință, „undeva, vis-a-vis de Bucur-Obor”), în ultimul an i s-a luat catedra? Că, după o vizită la Ministerul Învățământului, când în fața și a doi delegați din India i s-a promis tot concursul pentru o societate (sau, mă rog, institut) româno-indiană, nu numai că nu s-a înființat nimic (ba s-a înființat un „institut” în cadrul Ministerului Culturii, dar acolo n-a avut acces: nu se „pricepea” la cercetare indianistică), dar pur și simplu rămăsese „pe drumuri”!
Până când, grație doamnei acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, i s-a întins o mână de ajutor: Academia Română, unde a fost angajată ca cercetător la Institutul de Folclor și Dialectologie. Că un volum al său de studii comparative i-a fost plimbat din editură în editură, din redactor în redactor, fără să-l vadă apărut?
Va veni, probabil, vremea unei reale evaluări a contribuției sale și se vor vedea mai bine atunci dimensiunile prezenței sale în cultura românească.
Până atunci indic doar câteva trasee de cercetat: traducerile publicate în India din literatura română, traducerile (și în curs de apariție) în România din literatura indiană; studiile comparative; pleiada de foști studenți pe care i-a învățat cultura indiană și limba bengali; colaborările la revista „Manuscriptum” și la alte gazete, întru descifrarea și adnotarea unor simboluri indiene din operele lui Mircea Eliade sau Sergiu Al-George, exegeza eminesciană, atât în teza publicată în 1978, cât și în volumele al VII-lea (Proza) și al XIV-lea (Traduceri. Gramatica sanscrită) din opera lui Eminescu.
Și, nu în ultimul rând, talentul său de scriitoare bilingvă și indiană, și română.
…Parc-o văd aievea și acum, ca de atâtea ori când ne întâlneam, bine dispusă, jovială, cu un irepresibil humor: „Lasă, dragă, hai să-ți spun un banc cu «Nea Nicu»”… Și-ncepea să râdă, un râs prelung, sănătos, înainte de a-ți spune… „bună seara” sau „bine ai venit!” (…)
*** Fănuș Băileșteanu, Revista de Etnografie şi Folclor, 1994
Înființată în 2009 pentru a-i publica excepționala operă literară, Editura Cununi de stele își face o misiune de onoare din a omagia memoria distinsei profesoare Amita Bhose. Cărțile pot fi achiziționate de la sediul editurii, prin comanda telefonică sau prin e-mail, de la Libraria Mihai Eminescu, Agir, Cărturesti, Librarium sau prin intermediul librăriilor online.
Surse:
România Literară, 1971, 1974, 1076
Cutezătorii, 1973
Almanahul Femeii, 1974
Revista Magazin, 1990
Tineretul Liber, 1990
Revista de Etnografie și Folclor, 1994
