Anne Marie Chassaigne s-a născut pe 2 iulie 1869 la La Flèche, în Franța, și a fost fiica ofițerului de cavalerie Pierre Blaise Eugène Chassaigne și a soției acestuia, Aimée Marie Gabrielle Lopez. Copila a fost cea mai mică și singura fată dintre cei patru copii ai cuplului și a fost educată la mănăstirea Sainte-Anne d’Auray, în Morbihan, unde a intrat în 1878, la vârsta de nouă ani, și a rămas până în 1885.
Când a împlinit 16 ani, tânăra a fugit cu anume Armand Pourpe, ofițer de marină, cu care a rămas însărcinată și, în cele din urmă, a fost nevoită să se căsătorească. Copilul a fost numit Marc Pourpe și mai târziu a spus că Liane a fost “o mamă groaznică”, iar ea a mărturisit despre acea perioadă: “fiul meu era ca o păpușă vie dată unei fetițe, dar aș fi preferat ca bebelușul să fetiță”. Marc s-a oferit voluntar în Primul Război Mondial și a fost ucis pe 2 decembrie 1914, în apropiere de Villers-Brettoneux.
Mariajul tinerei cu Armand nu a fost deloc unul fericit, iar ea avea să scrie în memorii că soțul a devenit violent chiar în noaptea nunții. Se spune că mirele a fost atât de brutal încât i-a lăsat semne pe piept în urma bătăilor pe care i le-a dat. Armand Pourpe a fost trimis la un moment dat în Toulon, iar Anne-Marie și l-a luat drept amant pe Charles-Marie de Mac-Mahon, al 5-lea marchiz de Éguilly. Când a aflat, bărbatul încornorat a spus “că-i va trage un glonț în fund”.
Decisă să-l părăsească, Anne Marie și-a vândut pianul din lemn de trandafir pentru 400 de franci și după o oră se îndrepta spre Paris, lăsându-și copilul acasă. Odată cu eșecul căsniciei sale, Anne Marie a început să se prostitueze și apoi a devenit o mare consumatoare de cocaină și opiu. Ajunsă în Capitală, a luat lecții de dans sub îndrumarea lui Madame Mariquita și, sub pseudonimul Liane de Pougy, a început o carieră de dansatoare de cabaret și a devenit rapid una din curtezanele în vogă din inima Franței.
S-a împrietenit cu Sarah Bernhardt, care i-a oferit câteva lecții de artă dramatică, dar a făcut-o să înțeleagă că nu are talent pentru teatru, sfătuindu-o să “deschidă gura doar pentru a zâmbi”, apoi l-a întâlnit pe Henri Meilhac, un dramaturg septuagenar de succes și mare amator de femei frumoase, care a cedat farmecelor ei și a ajutat-o să se angajeze la Folies Bergère. Aici a debutat în aprilie 1894, într-o “seară care a produs vâlvă”, a devenit celebră ca dansaatoare, iar Edmond de Goncourt a descris-o ca fiind “cea mai frumoasă femeie a secolului”.
Printre adoratorii ei s-au numărat Charles de Mac-Mahon, Roman Potocki și tânărul Maurice de Rothschild, care i-au făcut cadouri scumpe, haine și bijuterii și i-au oferit traiul unei curtezane de lux.
La începutul secolului XX, ajunsă la vârsta de 30 de ani, Liane este, conform biografului ei, Jean Chalon, una dintre reginele demi-mondene ale Parisului. Bisexuală declarată, avea iubiți de ambe sexe și relații de dragoste cu alte două curtezane celebre în epocă: Valtesse de La Bigne și Émilienne d’Alençon. În 1899, a întâlnit-o pe americanca Natalie Clifford Barney, o tânără de 23 de ani, care a devenit ulterior poetă și romancieră, despre care a spus: “Nathalie este un dar din cer, o rază luminoasă și subtilă care aurește totul în calea ei”. Aceasta i s-a prezentat Lianei deghizată în paj florentin, iar experimentata dansatoare a dezvoltat o adevărată obsesie pentru tânăra femeie.
În 1898, Liane de Pougy a făcut senzație prin publicarea primului ei roman intitulat “L’insaisissable”, apărut pentru prima dată în serial în cotidianul Gil Blas, în luna iulie, apoi a publicat comedia “L’Enlizement” și încă cinci romane, toate legate de viața unor curtezane, încercând să surprindă ce însemna această meserie în epocă.
În iulie 1904, la Paris a apărut o revistă ilustrată pentru femei, “L’Art d’être jolie”, pe care o conducea chiar Liane de Pougy, tot ea a fost înfățișată pe copertă și a semnat și editorialul primului număr, în care a dezvăluit scopul publicației săptămânale: să ghideze femeile în “arta de a fi frumoase”.
În 1908, la apogeul carierei, Liane de Pougy, care ajunsese la vârsta de patruzeci de ani, l-a întâlnit cu prințul român Georges Ghika, care era cu cincisprezece ani mai tânăr decât ea și aparținea unei familii nobile, dar nu avea prea mulți bani. Georges era fiul lui Grigore Ghika Grăniceru, ministru plenipotențiar al României la Berlin și la Paris, și al Mariei Keshko, sora reginei Natalia a Serbiei. Cei doi s-au căsătorit pe 8 iunie 1910 la biserica Saint-Philippe-du-Roule, dar familia mirelui a refuzat să participe la ceremonie. A doua zi, ziarul New York Times publică pe prima pagină o relatare despre nuntă în care sublinia: “Dat fiind că averea Lianei este infinit superioară, Georges Ghika, marele seigneur, a cerut separarea bunurilor”. Soacra Lianei, prințesa Maria (Marieta), a evitat orice contact cu fosta curtezană și a decis să nu îi mai ofere fiului nimic din averea familiei.
În 1914, la moartea singurului său fiu, a scris în jurnal: “Durerea mea cea mai mare, cea care aproape că m-a ucis, m-a făcut să-mi pierd mințile, m-a făcut să stau cincisprezece luni internată într-o casă de sănătate a fost moartea singurului meu copil, aviatorul Marc Pourpe, voluntar în război, care a căzut în luptă pe 2 decembrie 1914, aproape de Villers-Bretonneux”.
În 1920, Liane s-a împrietenit cu Max Jacob, pe care l-a primit în casa sa din Roscoff și cu care a corespondat până la moartea scriitorului. La Roscoff venea adesea și Jean Cocteau cu prietenii săi, iar gazda a scris despre el: “Cocteau este un vorbitor strălucit, ironic, plin de îndemânare, elegant și copios. Este delicios, ar putea ucide cu un cuvânt”.
Mariajul cu prințul de origine română a fost fericit timp de șaisprezece ani, până când Georges Ghika a plecat brusc, în iulie 1926, cu o tânără artistă de 23 de ani, “minionă și delicată”, Manon Thiébaut, pe care a dus-o în România, dar înainte i-a propus Lianei, care o plăcea pe tânăra Manon, să trăiască toți trei în aceeași casă, într-o relație deschisă. Femeia nu a acceptat și, pentru a se consola, a chemat-o pe fosta ei prietenă, Natalie Barney, la Paris și a format cu ea și cu prietena acesteia, Mimy Franchetti, un fel de ménage à trois feminin. Amenințat cu divorțul, prințul a sfârșit prin a se întoarce la Liane, dar relația lor a devenit dificilă și haotică.
În 1928, prințesa Ghika s-a împrietenit cu sora Marie-Xavier, maica superioară a azilului Sainte-Agnès din Saint-Martin-le-Vinoux, aflat în apropiere de Grenoble și a obținut de la prietenii ei din Paris fonduri pentru întreținerea pensionarilor așezământului, printre generoșii donatori aflându-se și Coco Chanel. “Gabrielle Chanel a fost spontană și magnific de generoasă”, și-a amintit mai târziu Anne-Marie, care a rămas foarte atașată de această operă de binefacere, promițând să aibă grijă de Sainte-Agnès cât de mult poate și exprimându-și dorința de a fi îngropată aici.
În anii care au urmat, sora Marie-Xavier i-a fost alături prințesei Ghika și a asistat-o în spectaculoasa ei schimbare de traiectorie. Pe 14 august 1943, fosta stea de la Folies Bergère a depus jurământul monahal și și-a luat numele Anne-Marie de la Pénitence, trăind de atunci înainte conform regulilor călugărițelor dominicane.
După moartea soțului ei, Georges Ghika, din cauza unei hemoragii cerebrale, pe 19 aprilie 1945, Anne-Marie s-a instalat la Lausanne, unde a transformat o cameră de la hotelul Carlton într-un fel de chilie. Aici a murit pe 26 decembrie 1950, la vârsta de 81 de ani.
