“Ar trebui să încep cu un astfel de titlu senzaţional: „O căutare cu peripeţii” sau „În căutarea aventuroasă a unui scriitor foarte uşor de găsit!” dacă nu m-ar reţine ideea că, desigur, unul din păcatele cele mai grave e naivitate. Când mi-am pus în gând să-l intervievez pe d. Mihail Sorbul, trebuie să mărturisesc că nu ştiam absolut nimic despre persoana sa socială — nu-l cunoşteam, adică, decât din scris şi după figura aceea “demonică” pe care mi-a arătat-o odată, în trecere, un coleg. Să-i iei un interviu lui Mihail Sorbul, dar unde să-l găseşti?
Caut în cartea de telefon — nimic. Întreb pe unul şi pe altul… nu ştie nimeni unde stă.
Întâmplarea mă duce la Librăria Alcalay, unde mă văd faţă în faţă cu marele Liviu Rebreanu (iată un om căruia i se potriveşte şi la propriu şi la figurat epitetul de mare). Şi, în timp ce sufletul mi se lumina în prezenţa acestui prieten mare ca pământul, îmi vine şi o idee salvatoare.
Liviu Rebreanu trebuie să ştie unde stă Mihail Sorbul, deoarece sunt prieteni din tinereţe iar, pe deasupra, sunt şi cumnaţi. Zis şi făcut, îl întreb, în timp ce o luăm pe Bulevard.
— Cheamă la telefon şcoala profesională de fete de pe Calea Rahovei, îmi spune Liviu Rebreanu.
— Aşa? Mulţumesc, mulţumesc şi iertaţi-mă, mă precipit, răsuflând uşurat. Trec pe la Montaureanu şi formez numărul.
— Alo?
— Vă rog, daţi-mi-l pe d. Mihail Sorbul, răspund vocii de femeie.
— Aşteptaţi puţin, trebuie să trimit să-l cheme din apartamentele celelalte.
Suspin victorios: în sfârşit, am dat de el! Deodată o voce ciudată, când groasă, când subţire, cu disordanţe de adolescent, mi se înfige în ureche.
— Alo, cine-i acolo?
— Alo, da… aici cutare care vrea să vă ia un interviu pentru Rampa. Doriți să mă primiţi?
— Ce?… cum?… ce fel de interview?… ce chestie mai e și asta?… mormăi vocea, tot atât de ciudat, cu o împiedicare a vorbelor care arătau nedumerirea, dar și o dificultate de expresie.
— Păi… fac eu cât mai dulce, cât mai momitor, e relativ la ultimul dvs. roman, “Adevărul și numai adevărul”, apărut de curând.
— A, bine, se resemnează vocea scriitorului, fiindcă atinsesem punctul morbid. Niciodată un scriitor nu te va refuza în săptămâna în care i-a apărut o carte nouă, fie el cât de mare și de plictisit.
— Atunci, să viu acasă la dvs.? fac încă prudent.
— Acasă? se miră vocea. Păi de ce acasă?… Nu știi că sunt mai mult la Capșa? Uite, vin peste un sfert de oră acolo și… să stăm de vorbă la un swartz…
De astă dată, eu sunt cel mirat până la stupefacţie. Cum, după ce l-am căutat prin tot oraşul, prin cartea de telefon, după ce a trebuit să-l întreb chiar pe Liviu Rebreanu (adică la sursă) — să-l găsesc la Capşa, aici — sub nas — la doi paşi de librărie? Şi deodată mi-am dat seamă că suferisem, tot timpul acelei căutări disperate, un lapsus mintal. Într-adevăr, de cât ori nu văzusem profilată de vitrina Capşei figura prelungă (din cauza ciocului cu care Mihail Sorbul se mândreşte, hazliu şi boem, purtându-l cu ostentaţia întregii sale personalităţi dramatice) a autorului “Patimei roşii”! Era aici, la o palmă de loc şi eu fusesem gata să răscolesc întreaga Capitală!
— Bine, bine, domnule Sorbul, spun după câteva clipe de tăcere. După un scurt “La revedere”, telefonul de dincolo ţăcăneşte închis.
Exact peste un sfert de oră, intru la Capşa şi primul om pe care îl zăresc e d. Mihail Sorbul, singur la o masă pe dreapta.
Atmosfera Capşei e totuşi vie, antrenantă, în ciuda anilor şi a tuturor literalilor tineri care o şicanează, numind-o în batjocură cadavru viu, mumie, etc.
Acolo unde altă dată şi-au băut şwartzul Radu Rosetti sau G. Murnu, astăzi stau Camil Petrescu, Şerban Cioculescu, Radu Boureanu, George Gregorian — adică scriitori contemporani, vii, unul şi unul, o, mai ales vii, tineri şi plini de prezent! De obicei, d. Mihail Sorbul nu face “societate” cu “generaţia” lui Camil (aşa e numit d. Camil Petrescu, acolo). Grupurile se împart după preferințe literare, după mentalităţi mai ales.
D Mihail Sorbul — acum îmi amintesc — șade mai des cu Octav Desila, cu Al. Cazaban, cu C. Ardeleanu și, mai rar, cu Mircea Damian!
— D-ta ești… tânărul în „chestiune”? ridică Mihail Sorbul ochii de pe un jurnal și întinzându-mi mâna.
— Da. Uite ce e, domnule Sorbul, de fapt voiam să vă pun întrebări mai generale… Într-un fel v-am păcălit… fiindcă, nu de „Adevărul și numai adevărul” e vorba, ci de întrega dvs. activitate literară, de felul cum priviți literatura, timpurile noi, despre ce părere aveţi asupra teatrului actual, despre, despre… îngrămădesc eu tot interviul într-o frază, pentru că am nu știu ce impresie de fragilitate față de această întrevedere în sala Capșei.
— Hei… oprește-te, stai mai încet, domnule, ia-mă mai domol că amețesc… Prea multe vrei dintr-odată — și râde.
Dar e timpul să facem cunoștință într-un fel mai portretistic cu această figură care întotdeauna mi-a inspirat un sentiment de ciudățenie, de amestec original între elemente disparate, așa cum cu puțini autori de la noi se întâmplă.
Așa cum râde, cu ochelarii pe nas și ochii mici, sclipitori, Mihail Sorbul pare un spirit răutăcios al Capşei, elementar și savant — în același timp — în care zace o principială atitudine de frondă, de jemanfișism asupra tuturor lucrurilor. Originea poloneză îi dă un aer de slav prea puțin occidentalizat, în care inteligența e încă prea tare prinsă de pământ, de intuiţie. În timp ce vorbeşte, are o aruncare a capului înapoi, semn de iuţeală de fire — şi din când în când îşi prinde bărbuţa între degete, potrivindu-şi legătura dintre fraze. Imaginea domnului Sorbul nu ştiu de ce îmi aminteşte mereu de acel nostim Pitarcă din “Mângâierile Panterei” (tip după noi cel mai reuşit, cel mai pregnant din romanele d-lui Sorbul) şi autorul să ne ierte pentru aceste reflecţii, deoarece ele nu sunt făcute decât din punct de vedere obiectiv — aşa… „ca chestie”, după cum domnia sa singur ar spune.
Şi, cu toate acestea, teatrul lui Mihail Sorbul — după cum îl cunoaştem — nu este deloc “nostim”, deloc hazliu, ci grav, cu accente umane, tragice, de esenţă rusească. Ceea ce înseamnă că acum, ca şi întotdeauna, aspectul unui scriitor e în contrazicere cu construcţia lui intimă. Poate că, însă, d. Mihail Sorbul mai seamănă şi cu Sbilţ — eroul aproape secundar din “Patima Roşie”, dar care a reţinut atenţia şi a devenit mai celebru chiar decât eroii de întâi plan. În acest succes al eroului Sbilţ nu se vede oare chiar ilustrarea asemănării… fiindcă în el, autorul şi-a concentrat toată ciudățenia intimă, tot acel amestec de elemente care fac din Mihail Sorbul o figură aproape bizară de scriitor.
— Uite ce e, îmi propune d. Sorbul, după ce și-a lăsat ochelari pe masă, să începem cu începutul. Ia pune-mi o întrebare, să vedem cum voi ști să mă achit de ea…
Şi, în acelaşi moment, în tonul calm, descopăr un alt Mihail Sorbul. Unul sfătos, ordonat, care — cu toată boemia — are ceva din clasicismul scriitorului ajuns dincolo de capodopera sa, care trăieşte pe rozele creaţiilor din trecut.
— Să începem atunci chiar cu romanul, deşi… Mi se pare foarte ciudat şi aproape senzaţional acest titlu, fac eu astâmpărat.
— De ce ciudat? Și de ce senzaţional? „Adevărul și numai adevărul” face parte din formula jurământului pe care-l prestează martorul în faţa magistratului. E mai degrabă un titlu simbolic şi, ca niciodată, potrivit textului. Căci noul meu roman editat de ziarul „Universul” nu cuprinde decât instruirea unei crime şi, deci, aflarea adevărului şi numai a adevărului. Dacă instruirea unei crime poate fi, nu numai pentru un ziar, un articol de senzaţie, atunci şi romanul meu face parte din acest senzaţional — şi nu-i neg această calitate sau acest defect. Depinde de felul în care priveşti o lucrare literară…
Dincolo de formula „instruirea unei crime”, Sorbul nu mai vrea să dea explicaţii asupra subiectului sau.
— Ce, vrei să nu mai citească publicul după ce va ști subiectul?
În schimb, scoate din servietă un volum și mi-l întinde:
— Uite “subiectul” romanului!
— Dar cum se face, mă mir eu, în calitate de „scriitor” și nu de reporter, de astă dată, cum se face că Editura Universul v-a editat romanul, ea care nu edita decât cărţi de cultură…
— Bine zici, răspunde dl. Sorbul, îmi dai prilejul să spun un sincer şi bun cuvânt pentru direcţiunea ziarului Universul, ce n-a precupeţit niciun sacrificiu pentru editarea acestei cărţi. De altfel, poţi afla că editura s-a hotărât să lanseze şi cărţi literare, inclusiv romane. Ziarul „Universul” e pe cale să-şi pună editura pe o nouă bază şi-mi sfătuiesc confraţii, şi mai tineri şi mai bătrâni, să se abată şi pe la ceasta editură — cetate a culturii româneşti.
— Să trecem la o întrebare care îmi place, domnule Sobul. Cum priveşti d-ta timpurile noi, literatura prezentă, teatrul, etc. faţă de ceea ce a fost în tinereţea dvs.?
— Timpurile noi? În ce privinţă? Politiceşte sau literar? Politiceşte, timpurile noi sunt parcă aievea cu cele din 1914! Numai că astăzi miroase mai mult a gaze asfixiante decât a praf de puşcă.
Iar când e vorba de literatura de azi… faţă de cea de “altădată”, nu cumva vrei să spui că e acelaşi lucru cu „faţă de a mea”? În general… aceleaşi dorinţi spre mai bine — astăzi ceva mai multe — dacă n-aş putea spune că nu şi cu mai puţin idealism, cu mai puţină modestie şi mai puţină discreţie… Tinerii literaţi au de luptat ceva mai greu decât noi… Căci, dacă erau pe vremea noastră câteva zeci, tinerii mei confraţi de azi se luptă cu sutele şi peste câţiva ani se vor lupta cu miile! În curând, oricine va putea face literatură! Şi atunci, atunci… Tot noi, bătrânii, mai norocoşi!
— Cum vedeţi teatrul din prezent? Dramaturgia românească e în progres sau în regres? întreb deodată, brusc încredinţat că — de astă dată — am lovit în plin şi vor curge declaraţii senzaţionale de la un om care a trecut prin mari succese teatrale. Dar m-am înșelat! Cum pomenesc cuvântul „teatru” și „piese”, Mihail Sorbul are o mișcare de retragere, aproape de jenă, ceva ca o închidere lăuntrică, precedată de un zâmbet incert, ba amar, ba dulce.
— Păi… despre acest subiect nu prea pot spune multe, face în sfârșit autorul “Dezertorului”, fiindcă… deh… eu, ca autor dramatic în viaţă, nu aş putea vorbi decât de rău pe confraţi, după cum oricare altul ar fi silit să facă la fel…
De-abia acum văd că gestul de „jenă” care mi s-a părut real, fusese începutul unei stări de glumă. Fiindcă iată ce a urmat:
— Dar dumneata, domnule Petrașincu, ce crezi?
— Eu? Cum, tot eu să răspund? fac deconcertat.
— Ei, dacă-i așa, uite ce zic: când se joacă o piesă de-a mea, cred că dramaturgia autohtonă e în progres— când se joacă a confratelui, zic că e în regres! Îţi place?
Râdem. Iată însă că d. Mihail Sorbul s-a hotărât să fie serios:
— Adevărul este, de fapt, cam acesta: lucrările luate individual — nu cred că teatrul de astăzi să fi atins, de pildă, perfecţiunea „Scrisorii pierdute” — şi cu atât mai puţin s-o întreacă… Problema luată în totalitatea ei… se poate întâmpla ca teatrul de azi să aibă oarecare superioritate. Dar, încă o dată, când se joacă o piesă a confratelui meu, teatrul e… în regres. În orice caz, dacă n-o cred eu, are cine s-o creadă, cu mai multă convingere decât mine.
— Aţi mai scris teatru sau aveţi de gând să ne dăruiţi ceva nou?
Dl. Mihail Sorbul mă privește răutăcios și nu ştiu de ce. Abia când îmi răspunde, îmi dau seama.
— Dacă am de gând pe viitor să… să ce…? Să „dăruiesc” o nouă piesă?
— Ei, n-o luaţi aşa, zic încurcat, fiindcă nu-i pot spune că a fost o simplă formulă de… politeţe. Dar Mihail Sorbul îmi pregătea un calambur cu sens greu în această replică, prefăcându-se că nu a înţeles “politeţea formulei”.
— Eu, domnule, nu mă dăruiesc şi nici nu dăruiesc, fiindcă pretind… tantieme! Şi dar cu bani nu merge decât la ţară, la munte, când se fac mese cu… dar. Nu sunt bogat ca să fac numai artă pentru artă, şi nici lucrările mele nu sunt atât de grozave încât, primind contravaloarea lor (mai mult sentimentală), să cred, totuşi, că le-am dăruit.
— Bine, mi-aţi răspuns la un cuvânt greşit, dar nu la o întrebare de fond.
— Ei vezi, aici era greutatea! Credeam c-o să te încurc, că ai să uiţi. Nu mă laşi să-mi beau şvarţul în linişte fără a mă mai gândi la ce voi scrie? Dacă-i aşa, hai să-ţi spun drept. Nu ştiu ce proiecte am de viitor — în orice caz, hârtia nu mă îmbie! E, oare, atât de plăcut să scrii fără să te împingă cineva de la spate?…
Şi totuşi, am scris — nu însă pentru scenă, ci pentru Radio. “Automobilul alb” şi “Actorul din Hamlet” sunt două piese radiofonice în care am încercat să realizez tot ceea ce e necesar ca să aibă succes la ascultare. E aici un anume fel de piesă făcută numai pentru urechi şi mi se pare că în mare parte am reuşit. Rămâne să mai fac şi alte încercări de perfecţionare.
— Vedeţi în aceste piese un nou gen, o nouă orientare în arta dvs.?
— Poate da, poate nu…
De aici încolo începe o polemică acerbă între subsemnatul și Mihail Sorbul, care se rezumă în jurul unei indiscreţii. Anume: eu ţin cu tot dinadinsul să aflu cine va servi de model pentru tipul lui Pitarcă, de care am mai vorbit, iar autorul se eschivează, socotind că nu e nevoie să se ştie. În cele din urmă biruiesc, dar această biruinţă n-o pot împărtăşi cititorilor decât printr-o gravă inadvertenţă. Fiindcă, iată cum stă cazul.
La un moment dat, dl. Sorbul exclamă:
— În definitiv, Pitarcă este Dragoslav, dar asta n-ai s-o scrii, deoarece nu e timpul.
Şi iată, mă ţin de obligaţie şi n-o scriu…
În timpul acestei controverse, se aşezase la masa noastră, neobservat, un tip gras, cu o pălărie imensă cu un zâmbet bonom, nevinovat, de burghez care se simte în al şaptelea cer când poate sta lângă „nemuritori”. Şi, în toiul discuţiei, tipul cu pricina se face auzit, printr-un glas sfios şi rugător.
— Dar pe mine când ai să mă încondeiezi, maestre Sorbule?
Ridicăm ochii, dar „maestrul” zâmbeşte reconfortant. E un tip desigur cunoscut, pe care însă — din prudenţă — nu mi-l face cunoscut. De altfel, la Capşa te poţi aşeza, străin, la orice masă, cât de numeros ocupată, că nimeni nu te întreabă ce vrei. Cel mai perfect libertinaj se practică… în ce priveşte identitatea.
— Lasă, lasă, te am şi pe tine la mână, ai să te vezi şi tu curând, curând, ascuns pe undeva, îl ameninţă Mihail Sorbul, şi tipul e în culmea fericirii, cu gura până la urechi.
— Va să zică, aveţi de gând să mai scrieţi curând un roman? surprind eu ocazia.
— A… nu chiar curând, dar, în orice caz, voi mai scrie. Cât despre Pitarcă, poţi să scrii că era bucureştean şi că am dormit în aceeaşi cameră cu el.
(E ca şi cum nimeni n-ar şti cine e Pitarcă, desigur! Să ne prefacem dar şi noi că n-am auzit, n-am văzut…)
— Iată o întrebare banală, dar necesară, domnule Sorbul. Lucrezi cu “modele” vii sau mai pui şi din fantezie?
— În toate lucrările mele m-am servit de modele reale, ca şi artiştii plastici. În ultimul meu roman, “Adevărul și numai adevărul”, am şi abuzat de acest fel de a scrie…
E târziu, trecut de unu după amiaza, şi Capşa s-a golit aproape de tot. Chiar Mihail Sorbul se agită, pune picior peste picior, se întoarce şi mă priveşte cu înţeIes. Mă simt deodată un fel de călău şi-mi dau seamă că nu mai am ce fel de întrebări să mai pun.
Discuţia s-a oprit brusc, îngheţată. Mă ridic.
— Vă mulţumesc, domnule Sorbul, pentru volum şi pentru timpul pe care l-aţi pierdut cu mine…
— Mă rog… dar eu întotdeauna îl pierd la fel… aici… stând de vorbă.
— La revedere.
Într-adevăr, la revedere! Acum ştiu prea bine unde e de găsit şi cât de puţin primejdios e „demonicul” autor al Patimei Roşii.
*** un interviu realizat de Dan Petrașincu (Rampa, martie 1936)
Mihail Sorbul, pe numele real Mihail Smolski, s-a născut pe 28 octombrie 1885 la Botoșani, a absolvit cursurile şcolii primare şi ale liceului în oraşul natal, apoi a continuat la Iaşi şi Ploieşti. Ajuns în Bucureşti, s-a înscris la Facultatea de Drept şi a urmat în paralel, timp de un an, Conservatorul de artă dramatică. Debutul a venit în anul 1906, când a tipărit prima piesă, „Eroii noştri“, o virulentă comedie satirică, apoi s-a dedicat teatrului istoric, publicând, printre altele, piesele în versuri „Săracul popă!“ şi „Praznicul calicilor“.
Comedia tragică „Patima roşie”, reprezentată în seara zilei de 3 martie 1916 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, i-a adus însă consacrarea în lumea literară interbelică.
Mihail Sorbul este şi autorul unor dramatizări după „Don Quijotte” de Cervantes, după “Ion” de Liviu Rebreanu şi “Neamul Şoimăreştilor” de Mihail Sadoveanu.
În numărul 13 al Universului literar din 27 martie 1916, citim: „Ziua de luni, 7 martie 1916, va rămâne o dată mare în teatrul românesc. Peste ani şi ani se va spune: Luni, 7 martie 1916, s-a jucat întâia oară “Patima roşie”, comedie tragică în trei acte de Mihail Sorbul.
Semnatarul acestor rânduri este Liviu Rebreanu. Cu toate că numărul preferat al romancierului, 13, este prezent pe coperta revistei, profeţia de mai sus s-a împlinit doar parţial. Răsfoind dicţionarul “Scriitori români” (Bucureşti, 1978) găsim, în dreptul numelui Sorbul, următoarea precizare: „La 3 martie 1916 are loc premiera capodoperei sale, “Patima roşie”. Odată cu S[orbul], teatrul românesc al acestui secol îşi pune, chiar de la începuturile sale, câteva întrebări care se vor dovedi fundamentale pentru întreg teatrul modern: aceea asupra structurii şi naturii sale, asupra condiţiei personajului şi asupra limbajului dramatic”.
Între cei doi scriitori a existat nu numai o veche şi strânsă prietenie, dar și o relație de rudenie, pentru că Sorbul s-a căsătorit cu Maria, sora mai mică a lui Rebreanu.
“Am o adevărată sete de camaraderie. Din primii ani conştienţi ai vieţii mele am suferit atâtea, încât ştiu că un singur cuvînt, un singur gest de sprijin poate fi hotărâtor în viaţa unui om”, mărturisea Liviu Rebreanu la împlinirea a 50 de ani de viaţă. Și-a continuat ideea într-un alt articol făcându-i un portret subiectiv lui Mihail Sorbul: „Un scriitor cu mai puţină încredere şi stăruinţă ca dânsul, după atâtea mizerii şi nedreptăţi, ar fi disperat sau s-ar fi plictisit. Sorbul, însă, nu. Fiindcă e înzestrat cu o răbdare nesfârşită, care este calitatea numai a talentelor adevărate. A aşteptat an cu an să-i vie rândul, văzând fără pic de invidie cum alţii, subţiri, dar gălăgioşi, netalentaţi, dar dulci la vorbă şi mlădioşi la spinare, se manifestă, încurcă lumea, se ridică sau se compromit şi compromit drama românească. A aşteptat fiind sigur că odată şi odată va trebui să triumfeze. Căci talentele mari nu pot rămâne prea multă vreme ascunse.
Se va zice că acesta nu este un punct de vedere estetic, că acesta e ceva subiectiv, ceva moral, ceva sentimental. Fireşte. Toţi avem pe unii care ne iubesc, iar alţii care nu ne pot mistui. Şi toţi avem pe unii pe care îi iubim, şi mulţi alţii pe care nu-i putem suferi. Şi mai departe, despre oricine se pot scrie două feluri de critică. Una albă ca zăpada, care scoate în evidență toate calitățile, iar alta neagră ca cerneala, care subliniază numai cusururile. Sorbul este unul care mi-e drag şi pe care îl înţeleg. Căci numai pe aceia care ne sunt dragi îi înţelegem”.
Puia-Florica Rebreanu i-a făcut un portret succint unchiului ei: „Era ceva mai scund decât romancierul, dar îţi dădeai seama doar când îi vedeai împreună. Şi asta din cauza ţinutei deosebite a lui Sorbul, a aerului de nobleţe şi de vioiciune intelectuală în acelaşi timp, pe care îl degaja. Mâinile îi erau fine, nervoase, neastâmpărate, ca şi ochii lui negri, ce imprimau întregii figuri o mobilitate extremă. Avea cioc şi ştia să-şi poarte veştmintele cu aceeaşi eleganţă care îi caracteriza spiritul.
Despre prietenia celor doi, dacă mă întrebi, n-aş putea să-ţi spun mare lucru, în parte fiindcă mai tot ce ştiam am scris în cărţile mele, dar şi deoarece comunicarea sufletească ce exista între ei, încă de prin 1910, când fondaseră împreună revista Scena, implica o deosebită sobrietate a relaţiilor. Aşa că ei nu prea aveau obiceiul să vorbească despre bunele sentimente ce şi le purtau reciproc, dar se ajutau unul pe celălalt, frăţeşte, ori de câte ori le-o cerea viaţa”.
***Viaţa Românească, 1985
Mihail Sorbul este autorul pieselor de teatru “Eroii noștri” (1906), “Letopiseți” (1914), “Patima roșie” (1916), “Dezertorul” (1917), ”Prăpastia” (1920), “Praznicul calicilor”, “A doua tinerețe” (1922), “Baronul”, “Răzbunarea” (1918), “Coriolan Secundus” și al romanelor “Adevărul și numai adevărul”, „O iubești?”, „Mângâierile panterei”.
Scriitorul a încetat din viață pe 20 decembrie 1966 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Surse:
Rampa (1936), Viaţa Românească (1985)
