Eliza Petrăchescu s-a născut pe 15 iunie 1911 la Vaslui, a urmat Conservatorul de Artă Dramatică din Iași, fiind eleva preferată a actriței Agatha Bârsescu, apoi, din 1929 până în 1941, a jucat în peste 40 de roluri pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași.
În 1941, i-a fost recomandată lui Liviu Rebreanu de regizorul Ion Sava și a ajuns astfel la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București. Cinci ani mai târziu, actrița a debutat în pelicula “Pădurea îndrăgostiților”, regizată de Cornel Dumitrescu. Au urmat, pe rând, “Bijuterii de familie” (1957), “Setea” (1961), “Codin” (1963), “Amintiri din copilărie” (1965), “Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” (1972), “Nunta de piatră” (1972), “Felix și Otilia” (1972), “Duhul aurului” (1974), “Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975), “Ilustrate cu flori de câmp” (1975).
Ultimul film în care a fost distribuită, “Tănase Scatiu”, a fost filmat în anul 1976. La începutul anului 1977, revista Cinema a publicat un interviu în care Eliza Petrăchescu, ajunsă la 66 de ani, a vorbit despre anii debutului, despre cariera în cinematografie și despre teama de moarte:
“— De câte ori v-am văzut în film, stimată Eliza Petrăchescu, m-am gândit că într-o zi am să vă întreb cum reuşiţi atât de bine să transformaţi întotdeauna un rol secundar într-un rol de greutate, de importanţă, peste care nu numai că nu se poate trece, dar cu care rămâi, cu care pleci de la film. lată că a venit momentul şi vă intreb: cum faceţi? Care e secretul?
— Ştiu eu dacă e un secret? Eu, de obicei, le spun aşa: domnule Blaier sau Mihule, sau Piţa, dumneavoastră să-mi spuneţi cine sunt, cum sunt şi ce trebuie să fac în acest film şi eu fac. Numai nu-mi daţi intonaţii, că m-aţi nenorocit. Eu de felul meu vorbesc foarte firesc, dar am şi darul imitaţiei. Dacă cineva îmi dă tonul, firescul meu cade şi în locul lui apare imitaţia. Am nevoie să fiu lăsată în voia mea. Ei mă şi lasă, de altfel, şi de obicei iese bine şi sunt mulţumiţi. Dar aşa e, mai întotdeauna plecăm de la un personal de câteva vorbe şi ajungem la un rol. Nu ştiu să vă spun exact cum fac. Poate din instinct. Cred că din instinct. În nici un caz nu din deşteptăciune, că nu deşteptăciunea mă doboară pe mine. Dacă aş fi fost deşteaptă, îmi croiam altă viaţă.
— De ce spuneţi asta? Admiratorii dumneavoastră au să fie dezamăgiţi. O viaţă de actriţă este întotdeauna frumoasă în ochii publicului. Mai ales acum, când v-aţi întors şi pe scenă…
— După doisprezece ani… Şi dacă n-ar fi insistat atât Dinu Cernescu, la care eu ţin foarte mult şi-l consider un mare regizor, poate că nici nu mă-ntorceam.
— Dar aţi început ca actriţă de teatru. Nu vreţi să vorbiţi puţin despre timpul acela?
— Nu e mare lucru de spus. Aveam vreo 15—16 ani, terminasem o şcoală în Sibiu şi tata a hotărât că trebuie să-mi fac un viitor. Să învăţ mai departe, zicea el, dar nu la Bucureşti, Bucureştiul pe timpul acela era rău famat. M-au trimis la Iaşi, la nişte rude. Mama m-a învăţat să nu-mi ridic privirile din pământ, şi aşa am bătut eu laşul acela, o vreme, numai cu ochii în jos. Am şi găsit 500 de lei, ţin minte, tot uitându-mă în caldarâm. Tot în caldarâm mă uitam şi când s-a luat după mine un domn, tânăr el, nu avea 30 de ani, dar mie mi se părea un domn. Eu eram o copilă. Stăteam într-un cămin al Conservatorului, mă ţinea acolo de milă, de bună ce era, Agata Bârsescu. Mare actriţă! Şi ce săracă a murit!
Într-o zi m-am dus la o expoziţie de caricaturi. Acolo era şi «urmăritorul meu». A venit drept la mine şi mi-a spus: «Nu vrei să te faci actriţă? Am nevoie de dumneata într-o piesă». Era Ion Sava. Aşa am intrat şi în Conservator, şi în teatru deodată. Jucam şi învăţam. Jucam roluri principale, figuraţie, orice. Era foarte deştept acest Ion Sava, un spirit foarte îndrăzneţ şi un mare regizor. Ştiţi că el a fost primul regizor de la noi care a înlocuit umbra tatălui lui Hamlet cu o proiecţie pe un ecran? Cred că i-a venit ideea asta din cauză că umbra aceea numai necazuri ne făcea. După ce că era şi foarte caraghioasă şi publicul, în loc să se-nspăimânte, se distra, odată a mai căzut şi în trapă… Oricum, Sava avea o viziune foarte modernă asupra teatrului. Tot el a pus un «Macbeth» de neuitat, cu măşti. Şi ce om! Avea o familie mare, necazuri multe, era bolnav, dar în fiecare seară venea în teatru. Bolnav-nebolnav, el venea. Ştia el ce face. Actorul strică. Actorul e ca un copil obraznic. După ce i-a trecut prima emoţie, mai pune de la el text, mai râde în scenă, strică…
— Cum aţi ajuns de la Iaşi în Bucureşti?
— Tot bietul Sava. El era de doi ani aici. Sava, tu mă socoteşti o actriţă mare la Iaşi, ia-mă şi pe mine la Bucureşti, i-am spus. «Fată dragă, parcă-l aud, poţi să fii mare la Iaşi şi aici nimic. Aici sunt multe actriţe mari, frumoase, bogate». Dar tot m-a ajutat.
Mi-a obţinut o audienţă la Rebreanu, care era directorul teatrelor pe vremea aceea. Şi într-adevăr, erau atâtea femei frumoase în antecamera lui că mi-a venit să fug. Pe urmă a apărut Rebreanu, înalt cât uşa, cu ochii albaştri, cu şuviţa aceea de păr cânepiu pe frunte… Şi-a întrebat: «Care-i fata de la Iaşi?». Și parcă tot căuta printre cele frumoase. Când m-a văzut, cred că a fost dezamăgit. Dar tot mi-a spus să mai trec pe-acolo. Apoi m-a distribuit în «Copiii soarelui». Ce poveste a mai fost şi cu piesa asta. Dar până la urmă a ieşit bine. A fost o premieră frumoasă, de succes, în sală erau oameni de seamă, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Carandino, iar într-un colţ era un domn tânăr şi frumos care nu şi-a scos pălăria din cap. Era Zaharia Stancu. Cronicar pe atunci. A scris că sunt cea mai mare actriţă nu numai de azi, dar şi de mâine. Eh, vorbe… Pe urmă am jucat mult. Şi clasic, şi modern. Încercam să fiu mereu alta. Am jucat de toate, Electra — cu Vraca, el era Oreste — şi Maslova din “Învierea”, şi Caterina din “Furtuna”, am jucat Ofelia la Iaşi cu Tudor Călin… Am avut fericirea să joc cu actori mari: Vraca, Mihai Popescu. Ce oameni! Şi acum sunt actori buni, dar nu şi mari, şi generoşi ca ei. Actorul mare trebuie să aibă şi un suflet mare. Să fie un om generos. Dar probabil că oamenii ăştia mari se nasc foarte rar. Bine că i-am apucat măcar.
— Dintre actorii de azi, către cine se îndreaptă simpatia dumneavoastră?
— Nu-i cunosc prea bine. Şi nici pe toţi. Ştiu eu? Carmen Stănescu, Rodica Tapalagă, Valeria Seciu sunt actriţe admirabile şi foarte generoase. Mi-e drag Botta, suntem şi buni prieteni. E un mare intelectual şi un mare poet, şi-i atât de bun la suflet! Şi ce actor! Şi Dinică e foarte bun, am jucat cu el în “Neînţelegerea”, foarte bun şi minunat coleg. Îmi place Rebengiuc. Nu e ca Vraca. Vraca avea şi o voce splendidă, dar e un bun actor.
— Ce v-a atras către film, Eliza Petrăchescu?
— Ştiu eu? Probabil gândul că, uite, deşi nu mai sunt în teatru, tot joc, şi pot să fac şi altceva. Deşi eu începusem chiar în teatru fiind să joc şi-n filme, dar puţin. Pe urmă, fără să vreau, personajele m-au cuprins, m-au prins în mreaja lor, cum se spune, şi m-am pomenit că-mi place. Intru aşa, cu totul, în ele. Când am venit de la Craiova, unde filmasem la “Tănase Scatiu”, şi m-am uitat în oglindă, m-am speriat. Nu mai eram eu, devenisem Coana Profira. Şi moaşa aceea din “Ilustrate cu flori de camp”, numai Dumnezeu ştie cum m-a prins, era aşa departe de mine…N-am trăit niciodată la mahala, nu cunoşteam tipul uman şi totuşi, uite c-am intrat în el… Îmi place filmul şi pentru că joci alături de actori diferiţi, şi profesionişti, şi neprofesionişti, e mai variat decât în teatru, unde ai de-a face mereu cu aceiaşi parteneri.
Îmi place şi pentru că îmi dă răgaz să mă gândesc mai mult la personaj. Eu citesc scenariul de mai multe ori ca să ştiu ce fac ceilalţi, şi ce am eu de făcut, cum trebuie să reacţionez.
— Cu ce regizor vă place să lucraţi?
— Cu Blaier. Nu e numai un artist, ci şi un om. Şi Mihu are foarte multă omenie, e foarte artist, dar e şi dificil. Seamănă cu mine. Şi cu Piţa m-am înţeles foarte bine, din ce în ce încep să-i trec cu vederea micile greşeli şi să-i apreciez marile calităţi. Aceştia trei socotesc eu că sunt cei mai buni.
— De ce spuneaţi că viaţa dumneavoastră nu a fost bine croită? Şi cum aţi face-o azi, dac-ar fi s-o luaţi de la capăt?
— Nu-mi stă mie mintea la asta, acum. Ce-a fost, a fost. Acum aştept doar să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare. Toată vremea mi-a fost frică de moarte.
— Dar de ce atâta resemnare? Aveţi succes, publicul vă iubeşte, aveţi o meserie pe care-o iubiţi.
— Ştiu eu dac-o iubesc? E datoria mea pe lume. Sunt plătită s-o îndeplinesc. Am o răspundere. Toată viața am simţit răspunderea asta. Ca o spaimă, încă de mică. La şcoală soseam prima de teamă să nu întârzii. Şi acum sunt aşa. Cu două ore înainte să înceapă spectacolul, eu sunt în cabină. De pe platou mă izgonesc toţi că am ajuns prea devreme. Nici dacă m-ar amenda, n-aş putea să vin mai târziu. Când am spectacol sau filmare, nu mai pot sta pe scaun acasă. Nu-mi găsesc liniştea în sufletul meu decât când mă văd îmbrăcată şi machiată în cabină. De ce credeţi că am intrat aşa calmă în scenă, după 12 ani de pauză? Pentru că eram în cabină, gata, de două ore, eram liniştită. Eu n-am emoţii la ridicarea cortinei. Am emoţii cu o zi înainte. Şi nu ştiu dacă emoţie, e ceva ca o spaimă. Nu ştiu să vă explic, explicaţi-vă dumneavoastră. Probabil e o structură anume. Răspunderea asta pe care o simt…
— Cum, Eliza Petrăchescu, poate cineva să ajungă mare actriţă dintr-un mare simţ de răspundere?
— Se vede că se poate. Totul se poate. Şi-n bine şi-n rău. Numai că noi trebuie să luptăm pentru bine.
*** Eva Sârbu, Revista Cinema, martie 1977
Eliza Petrăchescu a încetat din viață după numai câteva zile, pe 4 martie 1977, în timpul cutremurului, când blocul Belvedere, în care locuia la etajul 7 din 13, s-a prăbușit. N. Carandino scria după câteva zile în revista Teatrul:
“Când a coborât, in 1942, la Bucureşti, Eliza Petrăchescu era deja celebră la Iaşi. Ion Sava şi, mai ales, Ion Aurel Maican ne vorbeau despre această elevă a Agathei Bârsescu, deopotrivă de strălucită în repertoriul classic, ca şi în cel modern. Existau şi atunci adevărate prăpăstii între scenele din Capitală şi cele din provincie, în aşa măsură încât să poată înflori legendele.
Eliza Petrăchescuse relevase, acolo, în Shakespeare, ca şi în Pirandello, fusese Sonia din “Cadavrul viu” şi Iunia din “Britannicus”, dar publicul bucureştean (ca şi cronica dramatică, de altfel) nu luase încă act de apariţia aceleia care, acolo (în “Oraşul nostrum” de Thornton Wilder, ca şi în “Scene de stradă” de Elmer Rice), deschidea perspective inedite interpretării noastre scenice.
Eliza Petrăchescu a intrat triumfal în istoria teatrului românesc odată cu premiera “Copiilor pământului” de Andrei Corteanu. Viitorul reputat ziarist și om politic, specialist în problemele agrare și autor al unor interesante studii de sociologie, nu avusese până atunci nici o legătură cu scena. “Copiii pământului” erau fructul artistic întârziat al unei experienţe de o viaţă şi confesiunea amară a unui om de ştiinţă indignat de succesul literaturii convenţionale pe temă rustică.
Am descoperit întâmplător piesa pe biroul lui Tudor Vianu, care o primise recent de la autor. Mi-a încredinţat-o. A urmat un articol de lansare, articol care a atras atenţia lui Rebreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional.
Şi astfel, “Copiii pământului” au prilejuit două debuturi: al lui Andrei Corteanu şi al Elizei Petrăchescu, interpreta principală. Cum a jucat ea rolul, greu se poate imagina. Premiera s-a petrecut într-o atmosfera surprinzătoare; publicul reacţiona spontan la textul revoluţionar al, totuşi, conservatorului Andrei Corteanu. Un fel de bătălie a lui Hernani, politică. Eliza Petrăchescu, în rolul Ileana Târziu, realiza, însă, unanimitatea. N-au fost doar simple aplauze, nici obişnuita vrajă.
Eliza Petrăchescua fost imediat acceptată, de noi toţi, printre cele mai mari. Tot teatrul a răsunat a doua zi („Ai văzut-o? Du-te s-o vezi…“), de exclamaţii şi îndemnuri. Şi, într-adevăr, merita osteneala. Actriţa realiza pe scenă autenticitatea personajului, fără nici un fel de efort aparent, cu siguranţă în mişcări şi atitudini, cu un timbru răscolitor, cu o artă consumată în mânuirea cuvântului şi a pauzei. Nimic deosebit, într-o înfăţişare fizică mai curând anodină.
Cine a mai avut timp să constate şi să numere deficienţele pe care, de la apariţie, Eliza Petrăchescu, le spulbera? Din fiecare replică, orbit de anodină, ţâşnea „le cri du coeur”, unic şi sfâşietor. Nu era vorba, în mod neîndoielnic, de un succes datorat unor secrete corespondente cu rolul. Eliza Petrăchescu se afirma ca una dintre marile tragediene ale unei epoci în care străluceau, de la Maria Filotti la Aura Buzescu, atâtea înalte chemări… Au urmat o serie de roluri care confirmau triumful debutului bucureștean: “Ifigenia la Delfi” de Gerhart Hauptmann, Anca din “Năpasta”, “Taina nunţii” de Ed. Bourdet, “Dar nu e ceva serios” de Pirandello şi, mai ales, acea neuitată “Fascinaţie” de Key Winter, în care (la Teatrul Vraca-Leny Caler) o mare distribuţie realizase un excepţional spectacol…
Au fost, apoi, la mare distanţă de ani, la televiziune, “Neînţelegerea” de A. Camus, la teatru, “Oamenii cavernelor” de Saroyan şi creaţiile din filme, “Nunta de piatră”, “Duhul aurului”, “Ilustrate cu flori de camp”, “Tănase Scatiu”… Ceea ce era deosebit în vocaţia artistică şi în realizările ei, câte i s-au oferit, era expresivitatea, o expresivitate necăutată, neurmărită cu tot dinadinsul, care supradimensiona firescul. Actriţă marcat veristă, Eliza Petrăchescu nu se mulţumea să tragă concluziile unei comunicări de la suflet la suflet, strecurată lângă inima spectatorului.
Eliza Petrăchescu avea ştiinţa gestului şi a pauzei, arta de a juca, deopotrivă, fie că autorul îi acorda largi posibilităţi de evoluţie scenică, fie că, pur şi simplu, o țintuia într-un fotoliu. Era, în această fiinţă firavă, o nemaipomenită rezervă de vigoare dramatică, o vigoare pe care, să o recunoaştem deschis, conducerile noastre de teatru n-au ştiut să o solicite la timp şi să o utilizeze.
Când ne gândim la toate rolurile pe care le-ar fi putut juca, ne întristăm pentru nedreptatea care s-a comis faţă de atâţia mari autori rămaşi cu operele neîmplinite. Fiindcă scriitori ca Euripide, Shakespeare, Pirandello, chiar ei îşi dezvăluie, la combustia unei mari interpretări, latenţe rămase secrete la simpla lectură.
Nu existau, pentru Eliza Petrăchescu, roluri mici. Din câteva cuvinte, înălţa un om, o creaţie, pe lângă care toate celelalte de pe scenă păreau palide. Acest dar i-a servit foarte mult în cinematografie. De câte ori regizori naivi, sau numai neexperimentaţi, s-au păcălit încredinţând Elizei Petrăchescu un rol presupus secundar! Orice actor mare este, în felul lui, un unicat.
Dispariţia Elizei Petrăchescu înseamnă, pentru teatrul nostru — ca toate marile dispariţii —, o pierdere ireparabilă, o pierdere pe care niciodată noi, contemporanii ei de creaţie, nu o vom putea, îndeajuns, povesti sau evoca. Sunt, în această constatare, toată gloria şi toată fragilitatea artei actoriceşti”.
*** N. Carandino, Teatrul, martie 1977
